Loto 6 din 49
Cătălin își cercetă iar telefonul: ora 14 fix. „Cineva mă iubește!” ar fi exclamat în adolescență. Pe atunci chiar îl iubise o colegă de liceu, dar lui nu-i trebuise, era îndrăgostit de altă fată. Mai apoi, ținuse mult la el o colegă de facultate, și nici asta nu fusese pe placul său. În sfârșit, trecuseră anii, iubise și fusese iubit, dar tot singur rămăsese, încât acum, când trecuse de 40 de ani, dacă era să-l iubească vreo femeie, aceea numai maică-sa putea fi. Își vârî cu un gest repezit telefonul în buzunarul paltonului. Devenea tot mai nerăbdător. Mai avea însă de așteptat aproape trei ore până se întâlnea cu vecinul său, cu care rămăsese înțeles dimineață să-l ducă înapoi acasă. Își rezolvase toate treburile pentru care venise la oraș, își achitase rata la bancă, mai pusese niște bani pentru asigurarea de sănătate, făcuse și cumpărături, ba chiar luase, pe îndelete, prânzul la un restaurant ieftin. Ar mai fi zăbovit acolo, în încăperea bine încălzită, cu o muzică discretă în fundal, doar că restaurantul începuse să se umple de lume și, nemaigăsind loc, o pereche ceruse voie să se așeze la masa lui. Și astfel starea sa de bine se dusese naibii. Înfulecase ce mai rămase din prăjitură, fără să-i mai simtă gustul, apoi se ridicase și pornise spre ieșire, săltându-și din mers rucsacul în spate.
Străbătu parcul central și o luă în sus pe marele bulevard, să piardă vremea uitându-se după liceenele ce ieșeau de la cursuri. Nori ușori, parcă de spumă, alunecau peste cerul sticlos și, sub strălucirea soarelui, peticele de zăpadă deveniseră orbitoare. Încruntat și cu ochii mijiți din cauza luminii prea puternice, bărbatul se amestecă printre tinerii ce umpleau, în grupuri vesele, trotuarele. Firește, majoritatea trecătorilor erau bine îmbrăcați, potrivit cu vremea de afară, dar zări și adolescente cu blugii rupți, lăsând să li se vadă genunchii goi, ori purtând fuste și bluze scurte, ca și cum ar fi fost vară. Vorbeau tare și râdeau și mai tare, din orice fleac, și Cătălin renunță curând să se mai zgâiască la ele, iritat nu atât de limbajul lor slobod (care, până la un punct, îl stârnea, deși expresia „În puii mei!” îl scotea din sărite, se gândea înfrigurat la păduchi și lindini), cât de vorbele porcoase ale băieților ce le însoțeau, adesea răcnite în gura mare, printre hlizeli și gesturi agasante. Când auzi „Dă-te, bă, în p… mea mai încolo, tu nu vezi că vin?”, fără să se mai întrebe dacă vorbele celui din spate îi erau adresate lui sau altuia, se dădu la o parte, aproape se lipi cu umărul de fațada unei clădiri. „Asta-mi trebuie mie acum?” se certă el. „Ce caut eu printre ăștia? Sunt de-a dreptul penibil!” Puberii nerușinați îl făcură dintr-odată să se rușineze de sine.
Coti la stânga, pe o stradă mai liniștită, și înaintă alene, fără scop, zgâindu-se de astă dată la vitrinele magazinelor. Un tip robust, cu o cușmă de blană îndesată pe cap, îl întrebă unde-i Angi.
— Angi? ridică din sprâncene Cătălin.
— Banca Angi, spuse omul, năuc.
— Nu știu, nu sunt de aici, răspunse Cătălin în doi peri, neștiind la ce se referă trecătorul, vreun fermier, de bună seamă, venit cu treburi la oraș.
Apoi, puțin mai încolo, zări firma băncii cu pricina și zâmbi. Începu să fredoneze în gând, amuzat:
With no lovinʼ in our souls
And no money in our coats
You canʼt say weʼre satisfied.
Angie, Angie…
În fața lui răsări deodată o mică agenție loto, înghesuită între o farmacie și un second-hand. Se opri și privi minute în șir spre geamul și ușa agenției, ambele prevăzute cu gratii. Era prima dată când o vedea. Știa doar agenția de lângă Primărie, unde intra foarte rar, jucând întotdeauna o variantă simplă la 6 din 49. Mai mult de două numere norocoase nu nimerise niciodată. Era convins că n-avea noroc, și totuși juca din când în când, poate ispitit de Satana. Asta îi spusese acum câțiva ani o pocăită în vârstă, însoțită de o pocăită tânără, frumoasă, înmânându-i o broșură chiar în fața acelei agenții. „Uite așa râde Satana când te vede jucând la loto!” îi zisese ea, făcându-l să se îndepărteze smerit. Savurase însă înjurăturile cu care o potopise pe femeie, o clipă mai târziu, un tânăr prea puțin impresionabil la cuvântul Domnului. Până la urmă, se întorsese și jucase, iar după ce aflase rezultatele extragerii, cu gândul la bătrâna sectantă, chiar îi răsunase în cap un râs mefistofelic.
Stătea în cumpănă: să intre sau să nu intre? Mai avea o bancnotă de o sută de lei și parcă nu se îndura să o schimbe. Vecinului său îi plătise dimineață și pentru drumul de întoarcere. Oricum, cheltuise destul în acea zi, cu toate că nu cumpărase decât lucruri strict necesare. Se întoarse și porni spre parcul central. Îi trebuia la toaletă, și acolo, lângă statuia unui erou național, era una, la subsol. „Ca să vezi!” își zise privindu-se în oglinda murdară, în timp ce se spăla pe mâini. „Țineam ca prostul de suta de lei, iar acum tot trebuie s-o schimb ca să-i dau femeii ăsteia un leu. Poate n-are să-mi dea rest și nu mai plătesc. Nu stă ea într-un leu, de aia m-a lăsat să intru…” Femeia avu să-i dea rest, și Cătălin plecă mai departe mototolind bancnotele în buzunar. „Și de ce n-aș juca?” se întrebă el, cam mânios pentru aceste ezitări copilărești. „Pentru 7 lei și 50 de bani, merită să încerc… Poate de data asta… în sfârșit… Cine știe? Și pe urmă o să-i povestesc mamei întreaga istorie, cum am ezitat la început și am plecat mai departe, nedorind să-mi schimb ultima sută de lei, ca acum, iată, să obosim numărând bancnote de o sută, de două sute, de cinci sute de lei! Cât o fi oare reportul? Parcă așa-i spune, report… Habar n-am. În orice caz, nu-mi trebuie milioane. Mă mulțumesc și cu câteva mii. Mă mulțumesc pe naiba!” renunță el să se mai gândească la treaba asta, și împinse ușa grea, de metal.
— O variantă simplă, vă rog, la 6 din 49.
— O carte de identitate sau un CNP, ceru vânzătoarea din spatele ghișeului, prevăzut și acesta cu gratii.
— Cu atâtea gratii în jur, te simți ca-n temniță, încercă bărbatul o glumă, și-i întinse femeii actul de identitate, zâmbind poznaș.
Vânzătoarea îl fixă tăcută, cu o expresie de piatră. Îi notă CNP-ul și urmă, apatică:
— Îmi spuneți dumneavoastră numerele sau lăsăm cum dă aparatul?
În clipa aceea, ușa se deschise și înăuntru păși o femeie îmbrăcată într-un pardesiu negru. Purta o căciulă de lână, cu un moț destul de comic, de sub care părul auriu i se revărsa, în bucle, până pe umeri. Cătălin îi surprinse privirea albastră, ușor mirată, înainte să-i răspundă vânzătoarei:
— Vi le spun eu, că aparatul, oricum, e mai ghinionist decât mine! râse el, deodată binedispus, și se uită iar la blonda de alături.
Femeia din spatele ghișeului rămase impasibilă, dar cealaltă răspunse râsului său cu un zâmbet rigid. Își scoase din poșetă cartea de identitate și o fițuică pe care erau notate câteva cifre. „Fiecare cu strategia lui”, își zise Cătălin.
— Numerele, vă rog, aproape scrâșni vânzătoarea.
Bărbatul înșiră, aiurit, numerele. Trebui să renunțe la ultimul, căci trecuse de șase.
— Nici dumneavoastră nu prea jucați la loto, observă femeia de lângă el.
— Nu prea, recunoscu Cătălin, parcă brusc împovărat, și își luă grăbit biletul și cartea de identitate și restul de la 10 lei. Să aveți noroc! adăugă, mai întâi împingând, apoi trăgând spre el ușa de la intrare.
Ajuns în stradă, rămase oarecum suspendat. Nu se grăbi să se urnească din loc, trecură astfel câteva minute, iar când porni din nou spre parc, necunoscuta îl ajunse din urmă. Tresări când o auzi ciripind lângă umărul său.
— Să aveți și dumneavoastră noroc, zise ea. Poate nu m-ați auzit când v-am spus…
— Mulțumesc. O să aflăm mâine seară… după extragere, se fâstâci Cătălin. Ați mai câștigat până acum? Scuzați-mi, vă rog, indiscreția…
— O singură dată, răspunse femeia, senin. 30 de lei, dacă nu mă înșel. Mama, Dumnezeu s-o ierte, era tare pornită împotriva jocurilor de noroc. „Uite așa râde Satana când te vede jucând la loto!” obișnuia să spună. De fapt, era împotriva multor lucruri lumești, mai spuse ea, cumva jenată.
— Deșertăciunea deșertăciunilor, se pomeni bărbatul rostind, cu gândul la întâmplarea de demult, când o femeie în vârstă, însoțită de o tânără frumoasă, cu ochii albaștri și părul blond, acoperit cu o basma de mătase, îi dăduse o broșură, pe care el o aruncase la primul coș de gunoi.
— Acum, că mama nu mai este, tot ce s-a întâmplat atunci a rămas undeva în urmă. Lucruri despre care, recunosc, nu-mi amintesc întotdeauna cu plăcere…
— De ce? se prefăcu el mirat. Doar n-ați făcut niciun rău nimănui.
— Nu, doar că viața mea ar fi putut fi alta dacă… În sfârșit, renunță femeia, stânjenită, observându-i expresia încruntată, și zâmbetul i se prefăcu într-o grimasă care o urâți pentru o clipă. Îmi cer scuze, vă deranjez cu necazurile mele… Încă o dată, noroc la extragerea de mâine seară!
Cătălin o privea circumspect, fără să vrea. Da, probabil nu era vorba doar de alocuțiunile banale adresate, cu puțin noroc, celor întâlniți pe stradă; nici de broșurile și cărțuliile despre pocăință împărțite în stânga și-n dreapta. Poate că maică-sa hotărâse, în locul ei, cu cine să se vadă și cu cine nu, poate îi interzisese să se întâlnească cu băieții care-i plăcuseră, poate chiar îi impusese să rămână neprihănită și să se încredințeze pe deplin Domnului… Și acum, cine știe, voia să recupereze… Sau poate că maică-sa îi vârâse pe gât vreun frate pe care ea nu-l iubea și, astfel, ajunsese să-l deteste, turnându-i totuși o droaie de copii… Sau poate divorțase… sau fugise de acasă… sau…
Alungă naibii aceste gânduri sâcâitoare. Fără să fi auzit ultimele ei fraze, întinse mâna și își rosti numele repede, cu glasul sugrumat de emoție.
— Mălina, spuse femeia, îmbujorată, întinzându-i la rândul ei mâna albă, fără niciun inel pe degete.
— Mai am o oră până plec acasă, la țară, îndrăzni Cătălin verificându-și mobilul. Dacă sunteți de acord… vă invit la o cafea… M-aș bucura…
— Cu plăcere, acceptă ea, simplu.
Vizavi era un local liniștit. Vorbiră câte-n lună și-n stele și ar mai fi vorbit multe dacă Cătălin n-ar fi trebuit să plece. Schimbară numerele de telefon și își continuară discuția seara, mai bine de-o oră. Totul era bine.
La extragerea de a doua zi, Mălina prinse doar două numere câștigătoare. Cătălin, niciunul. Râseră amândoi, fericiți, de ghinionul lor la loto.
Râd și acum, fiindcă nu câștigă niciunul când joacă. A trecut deja un an de când sunt împreună și aproape o jumătate de când s-au luat în fața ofițerului de stare civilă.
Scurtă documentare pe teren
Vreo trei mii de lei. Cu atât au rămas Gelu și Mioara la sfârșitul cununiei civile, după ce și-au achitat datoriile și au scăzut toate cheltuielile făcute cu acel prilej. Așa că s-au gândit să-și cumpere o mobilă de dormitor nouă. În cei doi ani de concubinaj se săturaseră de mobila din lemn de nuc, veche de o jumătate de veac, cu dulapul mirosind a mucegai, sertarele defecte și patul aproape destrămat, ce scârțâia sinistru de la prima mișcare din fese. Au vorbit cu un consătean, omul avea o camionetă și, contra cost, a fost de acord să-i ajute. Au intrat în mai multe magazine, s-au contrazis ore în șir și până la urmă au găsit ceva care să-i mulțumească pe amândoi. Un dormitor nou, modern, ce se încadra în modestul lor buget, ba le rămâneau bani și pentru saltea, aceasta achiziționându-se separat. A doua zi dimineața, Gelu se apucă să asambleze mobila de unul singur, urmând instrucțiunile din manual. Mai montase în trecut un birou și se descurcase de minune. După câteva ore de trudă, ajutat spre final de cele două femei, treaba era încheiată cu succes. Mobila arăta foarte bine, iar cel doi însurăței abia așteptau să vină seara ca s-o inaugureze.
Altă viață! Ce comod și silențios era patul, ce frumos mirosea totul a nou, a proaspăt! „Să tot faci dragoste în condițiile astea!” își zise Gelu, având, iată, la ce să se gândească pentru a rezista mai mult.
— Iubitule, o auzi chiar atunci pe Mioara șoptindu-i la ureche, ai strâns bine șuruburile alea la mobilă?
Deschise ochii și, în clarobscurul încăperii, o văzu fixând cu privirea corpul de deasupra ei; nu al lui, ci al mobilei.
— Normal că le-am strâns bine, ce-ți veni acuma? mormăi el.
— Că dacă, Doamne ferește, se desprinde bucata asta, continuă femeia ca și cum nu l-ar fi auzit, ne decapitează imediat pe amândoi! Te-ai gândit la asta?…
— De ce să mă gândesc dacă am montat mobila cum trebuie? se supără bărbatul. N-ați verificat-o, tu și soacra, și ați zis că-i în regulă?
— Am verificat-o, dar acum, când o văd așa, deasupra capului meu, nu mai sunt sigură de nimic.
— Nu te mai gândi la prostii. Hai să schimbăm poziția, poate te ajută…
— Ba nu mă ajută deloc! răbufni femeia. Nu știu cum poți fi atât de indiferent când sunt în joc viețile noastre! Eu în patul ăsta nu mă mai pun, să fie clar!
— Extraordinar! strigă Gelu, scos din sărite, și se dădu la o parte și își trase pijamaua, furios.
Se îmbrăcă și Mioara. Bărbatul aprinse becul și începu să zgâlțâie puternic fiecare corp al mobilei, ca să-i demonstreze soției că era cât se poate de sigură. Degeaba. Femeia se temea să se mai întindă pe pat. Apăru și maică-sa, să vadă de ce se certau tinerii în miez de noapte. Ginerele repetă demonstrația de mai devreme, însă fără succes: acum se întreba și soacră-sa dacă mobila cea nouă era sigură. După o oră de discuții aprinse, când nici măcar varianta de-a sta invers în pat nu fu pe placul soției, îngrozită că ar putea rămâne fără ambele picioare, ciuntite în cazul în care corpul suspendat al mobilei ar cădea peste ele, Mioara se duse să se culce cu maică-sa, iar Gelu rămase să doarmă de unul singur. Dimineața – altminteri însorită, cu arome suave de struguri și gutui coapte – nu aduse nicio schimbare în atitudinea Mioarei. Mai mult, femeia dorea înlocuirea mobilei cu alta mai sigură. Gelu se prinse cu mâinile de cap:
— Pentru ce s-o schimbăm? strigă el. Pentru că ție și lui mă-ta vi s-a năzărit c-o să cadă peste noi și-o să ne omoare cu zile?
Și ieși afară mânios. Smuci bicicleta de lângă peretele casei și se îndreptă spre poartă.
— Unde te duci? îl întrebă Mioara.
Pe moment, Gelu vru să răspundă ca-ntr-o poveste: „Mă duc în lumea toată! Și de-oi găsi mai proști decât voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.” Dar se răzgândi numaidecât. Știa și el cum e lumea, vedea și auzea destule, și n-avea rost să fie prea categoric cu familia sa. Tot acasă avea să se întoarcă, unde altundeva? Și, oricum, nu era politicos…
— Mă duc să mă documentez pe teren, îi veni brusc în minte.
— Pentru ce să te documentezi? se încruntă soacră-sa, nedumerită.
— Ține telefonul, îi zise soției, în loc de răspuns. Nu-l iau cu mine. Să nu-l pierd, adăugă, neconvingător.
De fapt, tot ce-și dorea era să nu-l deranjeze nimeni pentru o vreme. Încălecă bicicleta și porni spre capătul satului. Ciurda tocmai plecase la pășune. Unii sătenii erau prin curți, cu alții se întâlnea pe drum și se salutau prietenește. Într-o curte, câțiva bărbați turnau fundația unei case. Mai aveau jumătate și isprăveau. Doi lucrau cu betoniera, unul purta apă de la fântână, altul căra mortarul cu roaba. Cel de-al cincilea aranja betonul în cofraj, punând înăuntru și câte un bostan furajer din grămada de alături. Gelu se opri, mirat.
— Spor la muncă! strigă el din drum. Merge treaba, merge?
— Ca ceasuʼ! zise meșterul de lângă cofraj, cu un bostan mare în brațe.
— Daʼ cu bostanuʼ ăla ce faci?
— Îl bag în fundație!
— Păi, dacă am rămas fără piatră de umplutură, ce era să băgăm? completă, cam arțăgos, tânărul cu roaba.
— N-am mai pomenit așa ceva, râse Gelu, imaginându-și un șvaițer uriaș. Și o să reziste fundația la greutate?
— Păi, cum să nu reziste?! Rezistă și la trei etaje, nu doar la două, cât o să aibă casa!
— Hai, bă, lasă-ne în pace, că nu ești de meserie! se răsti la el cel care purta apa. E plină țara asta de ingineri! se adresă el celorlalți, făcându-i să râdă în hohote.
— Că bine zici, încuviință Gelu, și o luă din loc.
Coti la dreapta și porni spre satul vecin. Ajunseseră și la urechile sale niște zvonuri și acum, dacă tot era pe teren, voia să se convingă că nu erau simple scorneli ale unor răutăcioși. Înaintă pe asfalt vreo cinci kilometri, dând binețe în stânga și-n dreapta. Ultima sută de metri până la primărie o făcu însă pe un drum de piatră, plin de gropi. În fața primăriei era un monument. Mai precis, un piedestal din beton în care era înfiptă o cruce mare din fier. Se opri și citi ce era scris pe o placă de marmură: Monument ridicat cu ocazia asfaltării drumului comunal…
— Ce faci, Gelule? îl recunoscu un sătean și-i întinse mâna.
— Uite, vă admir frumosul monument… al asfaltării! Numai că asfaltul s-a oprit la o sută de metri de monument, zâmbi el, ștrengărește.
— Păi, tocmai construirea lui ne-a lăsat fără ultimii bani de asfaltare, recunoscu săteanul. Altfel, terminam drumul. Dar domnii de aici, înălță el glasul, odată cu pumnul, spre primărie, au vrut neapărat să-și treacă numele cu litere de aur pe un monument! Eu m-am opus, dar alți proști au fost de acord!
— Ce tot vociferezi, mă, pe sub ferestrele primăriei? strigă la el un ins ivit în ușa instituției. Dacă ai ceva de spus, hai înăuntru și spune ce te doare!
— Păi, vin! făcu săteanul, bățos. Crezi că mi-e teamă să spun? Nu mi-e teamă!
Dar nu se clinti din loc. Gelu îl salută și plecă mai departe. Îi era foame, nu mâncase nimic de aseară. La intrarea în următorul sat, zări un magazin cu o mică terasă lipită de el. Își rezemă bicicleta de fațada magazinului, intră și își cumpără doi croasanți și un suc. Ieși afară și se așeză la o masă, lângă un paravan de trestie, în spatele căruia, la doi pași, era o stație GPL. Era singur. În timp ce-și înfuleca micul dejun, la stația de alături opri o mașină. După un minut, Gelu prinse o discuție între doi bărbați și ciuli urechile.
— Salut, barosane!
— O, salut, șefuʼ! Cu ce ocazie pe la noi?
— Inspecții…
— Ce inspecții vă trebe iar, mă?
— Ordin de sus. N-ai văzut ce s-a întâmplat în țară?
— Și acuma îmi spui?! De ce nu mi-ai zis când ne-am întâlnit la partid?
— Păi, atunci nu se știa sigur. Stai liniștit, că rezolvăm, ca de obicei. Am venit doar să te anunț.
— Puteai să mă suni.
— Lasă, e mai bine așa. Decât să… Eram prin zonă, oricum.
— Și când vii?
— Mâine dimineață, cred… Stai, dom’ne, nu te enerva! Ți-am spus că aranjăm. Băgăm, ca de obicei, un stingător expirat, niște vegetație uscată lângă stație… Chestii de astea… Ceva trebuie să scriu și eu în raport, nu?
— Bine, dacă-i musai… Parcă ăia de sus nu știu cum stă treaba!
— Știu, bineînțeles că știu, dar dacă le-a cerut primul ministru… Dacă li se cer rapoarte peste rapoarte, ce să facă și ei? Se umflă în pene o săptămână, două, și gata, le trece! Ne trece. Uită și lumea. Vezi doar cum uită oamenii. Adică au atâtea probleme pe cap… salariile mici, pensiile mici, facturi de plătit, coșul zilnic… A început și școala, știi cum e… Să te apuce mila, nu alta! He, he, he!
— Norocuʼ nostru. Parcă aici nu se trezește ba unuʼ, ba altuʼ să-i amintească luʼ Titi! Tot la patru ani, mai ales, în campanie. Că de ce n-a extins încă rețeaua de gaz metan în sat și trebuie să-și încarce buteliile la mine. Ce idioți, zi și tu! Apoi uită…
— Bine, barosane, hai că vorbim și mâine. Mai am de mers în câteva locuri…
— Ok. Ieșim pe urmă la restaurantul meu preferat. Dau și eu o masă, să nu zici că…Salutări soției!
Mașina porni în trombă și Gelu întoarse capul după ea. „Ca să vezi numai cum merg treburile în țara asta”, își zise el, și duse sticla la gură și bău cu sete. Chiar în clipa aceea, prin fața lui trecu repede un tip pe bicicletă. Ia stai puțin, aia nu era bicicleta lui? Bărbatul sări din scaun și alergă în fața magazinului. Răsuflă ușurat: bicicleta sa era acolo unde o lăsase. „A doua oară nu mai am eu norocul ăsta!” își zise Gelu suindu-se chiar atunci pe vehicul.
Chestia cu bicicleta îi tăie brusc tot elanul. Îi pieri cheful de ducă. „La ce folos?” își zise, resemnat. „Că oameni proști și lucruri rele găsești oriunde te-ar purta pașii. Mai bine să-mi văd de treburile mele. Să le fac cât mai bine. Eu știu că am strâns cum trebuie șuruburile alea. Dar oare sunt ele de bună calitate? Dacă-s făcute de mântuială și cedează după o vreme?”
Și porni înapoi spre casă căutând o soluție la recenta sa problemă, una care s-o convingă pe Mioara să doarmă în patul cel nou și să nu schimbe mobila cumpărată alaltăieri.
