Dac-ar fi să facem un lucru de elementar bun simț și am arunca o privire asupra alaiului de escorte care se țin după Portret –ul cu fața la perete (Editura Junimea, Iași, 2024) al lui Paul Gorban, ar putea părea, pe de o parte, că Gorban e un poet mai degrabă pe placul poeților decît al criticilor (deși sînt cîteva excepții), iar pe de altă parte, că el e un poet de multe feluri și care a schimbat de cîteva ori macazul. Cred că și lui îi e greu, oricît de suplu și cameleonic s-ar purta, să fie – uneori deodată, alteori în succesiune – ba „un melancolic incorigibil” (Nicolae Sava), ba unul care are „o mișcare dionisiacă” (Alexandra Bianca Dumencu) și oferă „un preaplin de senzații” (Dan-Liviu Boeriu), ba „un oniric […] de tip suprarealist” (Florin Caragiu) care „ia drumul onirismului și suprarealismului” (Angela Nache Mamier) și-și afirmă „opțiunea fermă și de durată […] pentru retorica suprarealistă” (Emanuela Ilie), ba un poet care „scrie o poezie confesivă și limpede” (Cosmin Perța) și are o „înțelegere” „aproape extatică a realității” (Șerban Axinte). Nu poate fi ușor nici să „scrie dintr-o teribilă nevoie /de/ exorcizare” (Gică Manole), folosind „scrisul” ca instrument pentru „o exorcizare și un transformator de lume și de sine” (Daniel Corbu) sau, dimpotrivă, scriind „cu bucurie și din plăcere” (Robert Șerban). Majoritatea comentatorilor vor să-l dea afară din douămiism (unde ar avea drept de reședință) și doar Claudiu Komartin e bucuros să-l păstreze aici, ca „urmaș al magistrului Mihai Ursachi”. Mai toată lumea e, însă, de acord că e un poet autentic, mai ales pentru că „poezia lui nu se aseamănă cu a confraților” (Gellu Dorian). Ba chiar atît de autentic încît dă impresia că scrie direct din viață, așa că, la el, „totul a fost trăit” (Ana Blandiana), deși asta n-are nimeni – afară de poet, firește – de unde ști (și nici relevanță nu are). Dacă nu cumva poetul e derutant de la sine, l-au făcut așa comentatorii.
Dar în Portret… el nu mai are vitejii suprarealiste și nici dionisiace (de va fi avut vreodată). O adiere afectivă, cu nuanțe de tandrețe erotică, dar chiar și de nostalgii duioase, i-a domesticit poetica și a orientat-o spre conspectul de stări. Un jurnal de domestice și de cotidiene fulgurante scoate astfel la iveală un fundal de-a dreptul idilic, dar pe care se joacă în dramatice. Preocuparea principală a poetului e să găsească un aranjament în care idilicele să fie mereu terorizate de angoase. Așa că ecuația esențială a poeziei lui Gorban e să pună în oximoron delicatețea acestui fond cu agresivitatea imanentă și iminentă. Delicatețea și fragilitatea au regulat un sîmbure amenințător ori chiar devin o unică substanță iar peisajele interioare relevă tocmai această contopire a suavității cu teroarea: „într-o bună zi pe buzele tuturor/ cuvintele vor fi ghilotine/ cu aripi de îngeri/ se vor apropia tot mai mult/ de inima pregătită de pîndă// în ziua aceea voi scrie pe ușa casei mele/ că în interior liniștea atîrnă/ printre tablourile de pe pereți/ așa cum atîrnă un șarpe/ cuibărit în el însuși” etc. (Un fluture care și-a devorat singur aripile). O panică frauduloasă s-a insinuat în toate și înseși semnele cele mai vitale anunță – și relevă – (atot)prezența morții, cu atît mai evidentă și mai evidențiată cu cît poetul are o imaginație cu vocația concretizării cît mai pregnante: „în toate aripile mele/ sîngele care curge/ ca o apă de munte/ de la creier la inimă/ îmi zdrobește trupul/ așa cum sunetul unui ciocan/ ce bate într-o toacă de lemn/ curge în moartea ascunsă/ într-un crin” etc. (Fumînd suferința fiecărui vitraliu). Inclusiv peisajul de tandrețe calificată își conține propria agresivitate: „faci în cameră/ o liniște fluorescentă/ o liniște în care vidul/ dintre noi își încleștează dinții” (idem). Gorban trăiește simultan mirajul – inocenței, iubirii, armoniei – și teroarea care-l pîndește: „atunci cînd îngerii se băteau/ între ei cu cocoloașe de hîrtie/ cînd pe geam intrau în casă/ crengi însîngerate pe gustul/ oricărui vampir” (Unele poeme nu au șansa să fie scrise). Teroarea nivelată în diafanitate nu alertează însă scriitura, care rămîne „constatativă”, fără pasiuni patetizante, ba chiar desfășurată cu un fel de detașare ce dă în umorul de sine. Gorban nu se dramatizează nici pe sine, nici condiția despre care referă: pur și simplu expune tabloul acestei contopiri tensionate. Mersul ca atare al textului pare controlat, dus încet-încet spre o condiție parabolică, dar din loc în loc imaginația se supraîncălzește și sare brusc în expresionism: „roțile de motocicletă se mai aud precum/ țevile în care picură mișcări de șerpi/ ai sentimentul că în jurul tău/ se construiește un cerc de jar/ din care mai poți ieși doar dacă/ în genunchi cuvîntul moarte/ are rădăcini noduroase” (Motocicleta din timp de război). În general însă, aceste zvîcniri au economia unor fulguranțe, sînt manifestarea unor potențe refulate în favoarea notației insinuante (mai niciodată chiar neutre). Chiar dacă deconspiră devoțiuni dramatice, cu urme de romantism din poetica supliciului și iluminării, poemele nu-și pierd calmul discursiv: „nu demult am scris o poezie/ care ca un cuțit ascuțit/ m-a bîntuit în rugăciunile/ fără spovedanii” etc. (Cu mîinile pe pămînt). Ca să țină ritmul acestei seninătăți confesive, poemele se înclină spre anecdotic, într-un fel care să decompreseze portanța simbolică fără s-o și prejudicieze. Cel mult s-o rostuiască mai gospodărește. În aceste struniri, Gorban e un expert.
Meditând la seria consistentă de poeți și critici invocați de către Al. Cistelecan pentru a-l așeza pe Paul Gorban acolo unde îi e locul, un nume mi-a țâșnit în minte, îndemnat și de editura ce-a scos acest volum poetic. Contrariile corect întrevăzute în poetica bulversantă aici descrisă și relegitimată au ceva din figura tragică a aceleia care a trăit să-și vadă editată cartea de poezie, Mîngîios, dar numai atât: Irina Andone.