În contextul literaturii române contemporane, în care cotidianul și problemele actuale ale societății noastre sunt temele predilecte, romanul Nu toate tăcerile al Nicoletei Beraru, apărut în colecția „Violet” a Editurii pentru Artă și Literatură, vine ca o gură de aer proaspăt, atât prin temă, cât și prin cadrul de desfășurare a evenimentelor și personaje. Pentru că acțiunea ne poartă în Belgia, mai exact în partea ei valonă, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și la zece, respectiv cincisprezece ani după încheierea acestuia. Și, prin reverberații, chiar și în zilele noastre. Iar acțiunea se înfiripă în jurul unei acuzații de viol, acuzație validată tacit de către cea care o putea infirma, dar a ales să nu o facă.
Și am atins astfel doar primul strat, cel mai vizibil, al cărții, însă un al doilea, mult mai profund și sumbru, introdus de povestea din spatele personajului inculpat, va lua prim-planul în partea a doua a cărții, cea cu greutatea cea mai însemnată. De fapt, ca un întreg, romanul mizează foarte inspirat pe punerea în balanță a consecințelor celor două tipuri de „tăceri” și a tumultului ulterior iscat în conștiința celui care a ales calea ușoară, a neasumării.
Structural, cartea e împărțită în patru părți, două mai lungi, „Louise tace” și „Médoc”, urmate de două scurte, „Ispășirea” și „Louise vorbește”, părți care conferă prin succesiunea cadrelor astfel împărțite un echilibru imagistic și funcțional lecturii. Iar acțiunea își găsește rotunjimea, încheierea conflictului fiind una completă, al doilea conflict fiind primul soluționat, urmat de rezolvarea dilemei introduse la început, procedeu executat perfect, astfel încât nu rămâne în aer niciunul dintre firele acțiunii.
După cum ne spune însăși autoarea (aici: https://revistafamilia.ro/?p=10794), ea însăși locuind în Belgia de mai bine de douăzeci de ani, munca de documentare pentru această carte a fost una nu doar laborioasă, ci și foarte implicată, chiar de teren. Acțiunea romanului își trage seva din fapte consemnate istoric, locurile descrise sunt oglindiri ale unor așezări reale.
„Louise tace” ne introduce în atmosfera jovială a satului valon O., aflat în plină sărbătoare, la zece ani după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, când cele mai multe dintre rănile provocate societății belgiene păreau a se fi cicatrizat. Personajele sunt introduse treptat, la fel e construită și atmosfera. Deși conflictul în sine e introdus încă de la primele pagini, Nicoleta Beraru ne dă timp pentru a înțelege, pe parcursul lecturii acestei prime părți, implicațiile acuzației de viol pentru fiecare dintre cei implicați și de ce personajele reacționează așa cum o fac.
„În ciuda tuturor greutăților și vitregiilor, sătenii din O. nu se dăduseră bătuți cu una, cu două. Oamenii își vedeau de viețile lor. Iar în ziua aceea de sărbătoare, veniseră cu toții să celebreze viața și să mulțumească Cerului pentru ajutorul dat.”
De ce societatea în ansamblul ei se implică atât de violent ne dăm seama în a doua parte, când aflăm cine a fost, de fapt, perceptorul „Médoc”. Anticipate cumva și de confesiunile eroinei principale legate de propria viață sentimentală plină de trădări, frivolitățile personajului care ajunge să fie acuzat de viol sunt detaliate și puse progresiv în context în acest capitol. Iar contextul se dovedește a fi unul sumbru și mult mai violent decât am fi putut bănui, chiar dacă faptele relatate s-au petrecut sub ocupație nazistă.
„Gaston Médoc se trezi speriat. În sudori. Era încă noapte. Pentru o fracțiune de secundă, o steluță pirpirie luci pe cer. Lângă el, Catherine respira liniștit. E serioasă până și în somn, își zise, observând-o tandru. Ce căuta el în pat cu femeia asta drăguță și bună?”
Ceea ce impresionează în acest segment, pe lângă ororile zugrăvite frust, de o brutalitate imagistică viscerală, e felul în care personajul se lasă tras în spirala ororilor încercând totuși să-i protejeze pe cei dragi. Dilema lui morală e una sfâșietoare, deoarece nu doar viața proprie atârnă în balanță, ci și cele ale celor dragi lui. El nu e pus în fața deciziei unui simplu martiraj (dacă martirajul ar putea fi simplu), ci el trebuie să devină călău sau să-i sacrifice pe cei pe care-i iubește. Și, prin acest artificiu, Nicoleta Beraru reușește să atârne greutăți mai mari de ambele talere, iar felul în care personajul, deși decade, reușește totuși să mențină un echilibru, e cu atât mai remarcabil.
Și face toate aceste lucruri într-un deplin secret, faptul în sine că se lasă pradă depravării doar pentru a nu atrage ororile și asupra familiei sale fiindu-i cu neputință de dezvăluit. Am găsit scena care semnalează începutul decadenței sale, cea în care el găsește un fluturaș subversiv într-o sacoșă, ca fiind de o profunzime remarcabilă. Mai ales că se revine asupra ei după mai multe dezvăluiri, iar reacția lui Médoc îi va părea cititorului, deodată, mult mai justificată decât la prima parcurgere.
Și ajungem astfel la următorul capitol, inspirat numit „Ispășirea”, în care, departe de a-și găsi o izbăvire, perceptorului i se dă, cel puțin, ocazia unei confesiuni. La cincisprezece ani după terminarea războiului, suportând marginalizarea pentru ceva ce a făcut de nevoie, condamnat pentru ceva ce nu a făcut, lui Médoc i se oferă, cel puțin, ocazia de a fi ascultat.
„Dragă Catherine,
Iartă-mă că îndrăznesc să-ți tulbur liniștea. Am pierdut acest privilegiu după toate cele ce ți le-am făcut. Dar, te implor, citește până la capăt.
Aș vrea să știi că singura vină pe care o port e cea față de tine și de copiii noștri.”
În fine, cartea se încheie cu confesiunea personajului cu care a și început. În „Louise vorbește”, aceasta se leapădă de povara pe care a ținut-o secretă față de protectoarea sa.
„Câteva zile după confesiune nu ne-am vorbit, Casa devenise un mormânt, iar noi, două mumii învăluite în muțenie. Nici de mâncare nu ne mai ardea. Eu, roasă de vină, abia de mai îndrăzneam să respir. Ce mi-ai spus mie ai mai povestit cuiva? m-a întrebat într-un târziu mătușa. Am dat din cap că nu. Să nu mai repeți în veci povestea asta!”
Și, din nou, și acum suntem uimiți de motivația pentru care eroina principală a ales să tacă și astfel să nu-l salveze pe cel acuzat pe nedrept. Nu voi dezvălui această motivație, o voi lăsa să fie o surpriză, vreau doar să spun că e una surprinzătoare. Că, deși prin sacrificiul unui om alții sunt salvați, Louise e cea care are de pierdut și ea e conștientă de asta.
Și în urma acestei construcții, punând în balanță nu doar faptele în sine, tăcerea Louisei, respectiv ororile tăcute ale lui Médoc, ci și motivațiile din spatele lor, cartea capătă un nivel de profunzime în plus. Nu e doar problema colaboraționismului belgian, e și cea a trădărilor mărunte, mânate de interese meschine. Care dintre tăceri e mai gravă? Sau: e oare moral să sacrifici un trădător pentru a salva doi tineri neștiutori? Poți să-ți sacrifici familia în numele moralității? Sau: a comite orori poate genera o aură de martiraj în circumstanțe extraordinare?
Iată câteva întrebări pe care această carte le ridică. Iar răspunsurile sunt tăceri.
