Provincialisme rafinate

Mihók Tamás e, structural, un poet care de la bun început a scris o poezie educată în direcția tatonării limbajului, cu o predispoziție pentru experiment cultural și explorare a posibilităților lingvistice, iar ultimul lui volum nu face excepție. Lucrate până aproape spre limita calofilului, cu o meticulozitate mereu sensibilă la nuanțe & sensuri, aș zice că textele din æs alienum sunt, în primul rând, un soi de încununare a eforturilor sale anterioare, o demonstrație de virtuozitate verbală deja prefigurată în proiecte mai vechi, înainte de orice.

Sigur că vocea extrem de asumată din volumul ăsta, mai mult ca până acum, face ca toată miza culturală despre care vorbeam mai sus să treacă în plan secund, în favoarea speculării automatismelor (personale, sociale etc.). Pentru prima oară, poetul trage cortina de pe o biografie conturată mai degrabă difuz, subțire, în plachetele anterioare, și o face cu multă vervă, când nu cu o melancolie bine gestionată. Nu fără voluptate manieristă, pe ritmuri din Ginsberg și cu mare finețe stilistică, Mihók Tamás pune în scenă – și asta se vede mai ales în poemele din primul grupaj, „radicular” – o genealogie personală de mare efect, construită printr-o selecție ce rulează câteva cadre care se topesc pe un discurs-cascadă. rural transylvania, poemul ce deschide volumul, e o demonstrație excelentă pentru felul în care „defilează” poezia lui acum, odată cu tot procesul ăsta de (re)cunoaștere și confesiune – cu o selecție scrupuloasă a cuvintelor, atentă la subtilități locale, eco-rafinată + dotată cu un fler social dublat de o ironie fină: „am scrutat bătrânii de pe lavițele țării/ cum abandonați de fiice și fii mutați în capitală/ să scrie cod în cuboide gigant/ se zgâiesc la trecători/ cât e ziua de lungă/ doar briza mastodonților/ mai mușca din ei le electriza/ baticurile și sacoșele de rafie// am scrutat cristoși sfrijiți atârnând/ c-un singur omoplat de cruce/ fântâni otrăvite de primari în funcție/ ogrăzi fără câine/ populate de pălămidă și mohor/ acoperișuri/ cu structuri roase de cari/ și fără coș// […] am scrutat haine întinse pe gard/ bluzițe roz cingătoare/ cămăși chiloți/ sticle borțoase la gura pârâului/ și la marginea holdelor/ plozi cu solzi tuciurii pe stabilopozi/ acolo unde am intuit marea/ retrasă acum trei ere în geosferă// pe toate le-am scrutat/ nici al locului nici venetic/ și/ odată revenit/ să vă strecor în kit/ n-am reușit/ nimic”. Deja cu un poem de genul ăsta în avanpost (o alegere foarte inspirată, de altfel), se pot descifra cam toate temele de interes ale volumului – mitologia (uneori dezolantă a) originilor vs. alienarea/neadaptarea la marele oraș, irizările poeziei ecologice, dublate de o retorică socială puternică etc. –, iar următoarele grupaje nu fac decât să le desfolieze cu o sensibilitate a interogației.

Cred că ăsta-i, de fapt, gestul esențial al poeziei lui Mihók Tamás din æs alienum, această scrutare intensă a geografiilor personale, prin mișcări succesive de apropiere și îndepărtare de Centru – o Oradie pe cât de provincială în raport cu Capitala, pe atât un comfort zone important (afectiv și nu numai), în mijlocul căruia revine de fiecare dată, nu fără o disponibilitate critică redirecționată și aici, care punctează cu luciditate fizionomia locului (vezi poemul moszkva café). E, din punctul ăsta de vedere, o anume precaritate a poziției în poezia lui, un soi de tensiune a neadaptării care se citește cap-coadă în poemele astea și care face din poet un outsider, nicăieri aclimatizat pe de-a-ntregul, dar tocmai de-asta, unul cu un ochi excelent pentru radiografii sociale. Grupajul al doilea, „tentacular”, abundă în imagini ale unui București dezolant, văzut prin filtru „local”, în care se citește, sigur, și critica economică deja vehiculată în alte comentarii dedicate plachetei, dar dincolo de ea, capacitatea poetului de a pune în mișcare reveriile degradante ale orașului, cu o gravitate afectată și cu un aer aproape teatral, grandios: „nu știu de ce dar la tine-n metropolă/ gazonul din jurul blocurilor e-mprejmuit cu gard/ de fier/ dacă trotuarul din metropola ta ar fi o gură/ mașinile urcate pe el ar atinge omușorul/ ar gâdila gura apoi ar sufoca-o/ și vreau să-ți spun pe șleau/ metropola ta văzută din satelit/ vara e-o gâlmă și smegmă – iarna// și nu bombardierii mahalalelor tale mă-nspăimântă/ ai cârciumilor pe care tu le numești bombe/ guțanii puși pe smardoială nu/ pe mine intelectualii tăi mă cutremură/ doctorii în umanioare angajați la corporații/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și eu/ vrând să spună te rog/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și mie/ vrând să spună te rog/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și tu/ vrând să spună te rog căci îmi ești dator/ mânci căcat îmi spun intelectualii tăi amical/ marș de-aici că dai de belea spun ei eliptic”, la tine în metropolă se circulă cu fler și vag empiric. E o linie pe care Mihók Tamás construiește și în celelalte două secțiuni, „reticular” și „spectacular” (prima ceva mai centrată pe insight-uri din viața în corporație, completată, destul de discret, însă, și de un erotism intelectualizat science, așa cum se citește în cosmodrom, a doua – o epopee bucureșteană grotescă în context pandemic), și care îi oferă teren fertil pentru studiul psihologiilor, cu multă „investiție” verbală atent gestionată, în funcție de obiectul studiului lui. E ceva cameleonic în toată povestea asta, iar un poem precum cel de mai sus – care asimilează diferențele culturale prin etalarea ironică a specificului, în două portrete pe cât de diferite, pe atât de intersectate în geografia mentală bucureșteană: odată, al Orașului (și e doar un exemplu, volumul e plin de „schițe” similare), iar apoi unul propriu-zis, al oamenilor care îl locuiesc – vorbește și despre preferința poetului pentru fizionomiile colective.

Micile demonstrații de genul ăsta, prin care poetul recompune toată criza asta a apartenenței care face obiectul poemelor de aici printr-o discursivitate direcționată (și) înspre stilizări portretistice, e o achiziție nouă pentru poezia lui Mihók Tamás și traduce o anxietate culturală ce străbate poemele de la un capăt la altul al volumului ceva mai complexă decât până acum; ea se insinuează treptat, în poeme lungi, care curg cu nerv reținut, cumva, dar care zvâcnește mereu în fundal. Din perspectiva asta, aș zice că tensiunea culturală, lingvistică mai ales, e cel mai mare câștig al poeziei de aici; în zona asta se simt cel mai confortabil poemele lui, și nu-i un lucru nou asta, dar acum pare că toată demonstrația asta subtilă, lucrată rulează pe o bază (personală) mai solidă. Altfel spus, Mihók Tamás e un șaman lingvistic în toată încercarea asta de rafinare a diferențelor la care se înhamă în æs alienum – un spectacol savuros, de care cred că și el se bucură (vezi și alegerea titlurilor secțiunilor, totul e gândit în termeni de geometrie verbală de la cap la coadă), dar nu doar atât. Diferența față de proiecte mai vechi e că acum își permite și o melancolizare foarte inteligentă și calibrată, deloc excesivă, redirecționată în favoarea poemului convulsiv „contaminat” de ingeniozitate verbală, că scrie o poezie cu mai multă textură în raport cu unele poeme mai vechi care mizau pe contemplație ușor artificială, și că, în fine, în toată oda asta adusă originilor/critica socială deja amintită îi iese bine fuziunea dintre cultural și personal. Cu un echilibru aproape perfect, might I say, și, în orice caz, dovedind achizițiile mature ale poeziei lui.