Mantre pentru pace

Florentin Popa revine cu un volum „de colecție”, scris cu ajutorul Burselor Cărturești, în care își face toate pariurile pe sonet ca mod de organizare și coerență internă al poemelor – o formă pe care, judecând după un interviu din Matca Literară, o urmărea cu mare interes de ceva vreme. În orice caz, structura ei pare că îi priește, pare că se simte la el acasă experimentând & căutând între limite fixe („Până la urmă, sonetul este – la originea sa, și literalmente în numele său – un mic sunet, un cântecel despre ce ai tu acum pe inimă: ai la îndemână opt versuri să te întrebi și șase versuri să îți răspunzi, să alini, să ostoiești sus-numita inimă, să încerci să îți oferi closure chiar și când/mai ales când nu e cu putință într-un alt fel. Și cred că lucrul ăsta e atemporal, ba chiar mai necesar acum decât oricând”, zice el în interviul amintit mai sus), iar ceea ce îi este de aici este un amestec de imaginar milenial pliat pe disponibilitățile sonetului cuplat la filtre vizuale luxuriant-cinematografice, care derulează la foc încet sensibilitățile volumului.

Pentru că e, înainte de orice, un volum sensibil. Asta în ciuda aparenței de falsă afectare – care vine din puțină autodetașare și mici exerciții de contemplație, aș zice, în niciun caz, nu dintr-o emulație în cheie ironică a formei – și cu toată disponibilitatea lui pentru experiment. Un volum care jonglează cu forme de reacție dintre cele mai diverse și care înregistrează tot procesul ăsta ca pe un time capsule cu un aer ușor vechi, susținut de rigorile sonetului, dar care prinde toată anxietatea contemporană, cu ce are ea mai empatic: de la vagi momente 90s, din copilărie și adolescență, la viziuni extatice (post)industriale în cheie ecologică și referințe culturale care acoperă o plajă largă (cu imixiuni, între altele din zona filosofiei, a IT-ului și muzicale), la o discretă critică capitalistă și – mai ales – la câteva poeme de dragoste de mare încărcătură, care monopolizează punctele de maximă intensitate afectivă ale plachetei: „dacă pun pe shuffle ce țineam pe repeat/ și dacă lucrurile au devenit reale/ și dacă manifest, și dacă sunt pe cale/ să mă îndrăgostesc – summer of haze – stupid// și dacă ne desparte de iluminare/ încă o vipassana sau un timbru de acid/ dacă sunt vas vasanei, dacă zâmbești timid/ și îți faci poze sub neoane-n inserare// dacă, blănit în somn încă îmi caut coasta/ de care obrazul tău obișnuia să se rezeme/ dacă-ți închipui – fără să vrei – în inima ta// tot ce vrem și știm că ne-ar dărâma/ și dacă trăiesc doar când am de ce mă teme/ e fiindcă fără tine nu știu să opresc asta”, și. Cu alte cuvinte, cam tot ce e relevant pentru o generație care a dat, deja, câteva refrene celebre pe temele de mai sus, și nu numai.

Îmi place cum Florentin Popa nu se sfiește, nici în condiții „logistice” atât de riguroase precum cele ale poetului, să se joace chiar în interiorul unei forme atât de fixe. Ziceam mai sus de o anume disponibilitate pentru experiment și cred că aici e cheia de înțelegere a poeziei ăsteia și, în același timp, ceea ce o individualizează nu doar în raport cu celelalte „demersuri” (ca să-l citez pe poet) mai vechi, ci și cu poezia contemporană, în general. Sutta e, din punctul ăsta de vedere, un volum foarte atent construit, receptiv la tot procesul de desfoliere a semnificațiilor și la felul în care ele se întâlnesc și despart succesiv și, în același timp, povestea radicalizării lor. Pentru că se pot distinge în interiorul corpului de poeme măcar câteva „cicluri” gândite după niște criterii de continuitate, odată în interiorul ciclului în cauză, și apoi, între ele, pentru că până la urmă, toate textele se desprind succesiv unul din altul. Cu alte cuvinte, îi iese foarte bine lui Florentin Popa această „artă” a combinării, prin care reușește să își treacă poemele prin rupturi consecutive – nu de ritm, pentru că stau toate sub cupola senină a sonetului, ci mai ales de ton, de idee care declanșează ciclul – fără să lase impresia de discordie prea mare în volum, dimpotrivă, reușind un soi de armonizare a tuturor încercărilor de genul ăsta.

Ciclul zodiacului psihedelic, al lunilor anului, ciclul numeric, să-i zic așa, sau cel al poemelor de nostalgie retrospectivă sunt doar câteva exemple de secvențe emergente ale volumului, care se succed organic. Ce-i iese foarte bine lui Florentin Popa nu e diversitatea grupajelor structurale de tipul ăsta – deși, per ansamblu, bifează cu brio criteriul experimental –, ci armonizarea lor; trecerile de la un calup la altul se fac pe nesimțite, fără stridențe și rupturi prea mari, diferențele se succed firesc, evidențiindu-se reciproc. Scurt, toate propun o formă de interacțiune, până la urmă, un sondaj nu doar personal, ci redirecționat și spre exterior. Multe poeme se citesc aproape ca niște mici pledoarii pentru bine, un soi de mindfulness și-o terapie care vorbesc despre pace și acceptare și maturizare, mereu sensibile la nuanțe: „nu e – despre cum, singur între stele îndepărtate/ aștepți ca timpul să așeze redshift pe lumini/ deprinderea de a redeveni perfect străini/ lăsată de atașamente cu limbă de moarte// nici despre solipsismul tău – căci o spun mai clar, poate/ ecoul negru care fierbe peste înălțimi/ copacii-ncinși cu chiciură în chingi pe rădăcini/ sau o ciudată și idempotentă quiditate// nici despre pasărea mortificată care-și zbate/ aripa-ntreagă și cea necrozată-n mărăcini/ la fel și noi, târându-ne în zbor, căzând prin spleen/ batem din amândouă cu-aceeași intensitate// e despre ce nu e, gol limpede, un cer senin/ care plutește peste, între, pe sub și prin toate”, nu e. Și, în linie cu ele, texte care vorbesc despre extincție (găsim aici un Florentin Popa mai atent ca nicicând, aș zice, la ritmurile vegetale) și pluralitate: „aș vrea ca pământul să fie-atât de pașnic/ de mild, de blând cu noi înșine încât să putem dormi/ afară, sub sirius de februarie căzând/ epuizați de sex pe rogojini tatami// fără teamă că lucrurile nu vor rodi/ răbdarea celor care-au îngrijit porumbul/ răsplătiți cu-o boabă pentru o generație/ să putem toți iubi încet, ca teosinte// fără să mai mușcăm din dukkha, să știm frigul/ deși-nțeleg că Arda intră-ncet în fading/ că trece aceasta ca fumul de pre pământ// încă țin linia, încă ținem linia/ ființele-n lumină aleg să rămână/ în viață, în năvodul scintilant de rouă”, avatamsaka. Amestecul ăsta între vechi și nou, combinația între ritmul ușor trecut al sonetului, și infuziile culturale care acaparează cam întotdeauna poemul și îl recalibrează în prezent, îl fac „contemporan”, cred că e de mare efect în poezia asta, care e una a reînnoirilor permanente. Cred că marele avantaj al ei e că se citește diferit și mai plin la fiecare nouă lectură, ceea ce o face cumva atemporală.

În orice caz, un volum care ar trebui să genereze măcar câteva discuții cu privire la posibilitățile „generației” (admițând un termen atât de indezirabil azi) lui Florentin Popa și care, cel puțin pentru „palmaresul” lui personal, echivalează cu vârful și-un moment de maturitate creativă.