Records of my life. Records of our lives. Povestea lui Andrei Voiculescu și a Muzicii cu majusculă

Istoria muzicii ar trebui să conțină nu doar o înșiruire de nume de artiști sau trupe, ci și felul în care sunetele sunt stocate. De aici și până la verbul a colecționa discuri în format fizic și mai apoi, în anii 2000 și chiar mai recent, sub formă de fișiere mp3 sau alte formate populare, e o cale pe care merită să o parcurgem fiecare dintre noi. E foarte important să acceptăm și faptul că amintirile muzicale pot fi și ele stocate și accesate din timp în timp. Cu semnificații mereu diferite.

Terpsihora, muza dansului și a muzicii de cor, îl îmbrățișează de acum și pe Andrei Voiculescu, una dintre vocile esențiale de la Europa Liberă pentru ascultătorii români aflați în clandestinitate. Dacă ar exista în România un Hall of Fame pentru educarea publicului în zona muzicală, acesta ar fi de dorit să înceapă cu DJ Andrei Voiculescu, town portalul artistic pentru cel puțin două generații din țara noastră. Unde mai pui faptul că istoricul și fostul ministru de Externe Adrian Cioroianu remarcă, într-un interviu din cartea despre care vom vorbi în continuare, că „Andrei Voiculescu era ghidul meu, îl ascultam săptămânal. Cum unii citesc Biblia, eu îl ascultam pe el” (p. 174). Iar omul de radio din anii ’90 și mai apoi omul de televiziune Andi Moisescu a ales această cale a presei și datorită lui Andrei Voiculescu.

„Dobândisem o abilitate, mă mișcam foarte repede. Imediat, pac!, și eram exact pe postul Europa Liberă, nu stăteam să bâjbâi foarte mult, să caut frecvența respectivă.

Și uite-așa, fără să sesizez, impactul pe care l-a avut Andrei Voiculescu asupra mea a fost atât de mare, încât mi-a influențat destinul. Destinul profesional.” (p. 161)

Fără cosmetizări și fără precauții

Volumul Records Of My Life – amintiri în interviuri cu și despre Andrei Voiculescu, apărut în 2024 la editura Art, cu o prefață de Radu Paraschivescu, cu dialoguri inițiate de Andra-Octavia Drăghiciu și îngrijit de Mihók Tamás, ne explică uneori fidel, alteori evaziv modul în care un pasionat de muzică, trăind în comunismul din România, a reușit să ajungă din simplu meloman o voce semnificativă a postului de radio Europa Liberă, avanpost media înființat în 1950, destinat statelor din Europa de Est și din Orientul Mijlociu. Viața lui Andrei Voiculescu povestită de el sau de alții în interviuri este una fără cosmetizări și precauții, cum remarcă scriitorul Radu Paraschivescu în cuprinzătoarea prefață.

Deși se citește extrem de ușor, Records of My Life nu rămâne fără ecouri nici după prima și nici după a doua lectură. E greu să decupezi doar câteva borne prin care a trecut și de la care a primit energie acest rockstar al butoanelor și al emisiunilor radio. Pentru că entuziasmul cu care scriu acest rânduri bate uneori capacitatea mea de sinteză cu care v-am obișnuit în paginile și rândurile Discograficului din ultimii doi ani, voi decupa numai acele elemente care plutesc și pe care le simt aproape de o prezentare caldă a poveștii.

Începuturile DJ-ului Andrei Voiculescu

Parcursul DJ-ului de la Europa Liberă se intersectează cu mai multe locuri din București, unde el se ocupa de partea de discotecă, inclusiv cu Club A, unul dintre locurile cele mai fertile pentru propășirea rockului, popului și altor genuri muzicale deloc pe placul regimului comunist. Deși nu provenea din cercurile de la Arhitectură, Andrei Voiculescu și-a construit personajul și prin serile în care punea muzică în îndrăgitul loc din centrul Capitalei.

Și vorbim de sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70, în care oamenii încă se hrăneau din nutrienții Primăverii de la Praga, iar speranțele erau încă acolo. Una dintre marile pasiuni ale nepotului poetului Vasile Voiculescu este cu siguranță muzica italiană, o muzică cu majusculă, pe care acesta nu a abandonat-o niciodată. Fără a da spoilere, voi menționa și de activitatea de DJ pe care vocea de mai târziu de la Europa Liberă a practicat-o la Mamaia. Calitățile de negociator, alături de curajul pe alocuri ușor inconștient, l-au dus pe Andrei Voiculescu să aibă propria discotecă pe Litoral. Însă Marea Neagră l-a mai ajutat într-un fel, pe care îl vei descoperi dacă citești volumul publicat de Art.

„Odată m-am dus la Club A cu Fabrizio de André și le-am explicat frumos că este vorba de un disc pe care trebuie să-l pun pe pick-up și că nu pot să traduc ce cântă în timp ce cântă. Așa că au stat cuminți și eu am început să citesc tra­ducerea mea după sonata «Tutti morimmo a stento» (Toți murim în chinuri), după care am dat drumul la disc. Mă așteptam ca apoi să dau drumul muzicii mele de discotecă, însă – aia a fost cea mai mare realizare din viața mea – toată sala a sărit în picioare și a zis: «Nu! Mai vrem să ascultăm Fabrizio de André.» Le-am zis: «Îmi pare extrem de rău, eu am două discuri, dar am adus numai unul dintre ele.» Atunci au zis: «Nu mai vrem să dansăm, mai pune o dată ce ai pus până acum.» Și în seara aia nu s-a mai dansat.” (p. 45)

„În 1970, mă chemase la mare Otto Bodner. Acesta a fost primul care a deschis o discotecă românească bătută în cuie, ca lumea de tot, numită «Scotch Club». Avea și un local mare jos, la parterul Hotelului Perla. A adus orgă de lumini – îți sticleau ochii! Două magnetofoane, un mixer, un amplificator și boxe. Otto voia să mă fac DJ la el. Îl știam din vedere. Un tip destul de «alunecos» și arogant. Fusese campion la tenis de masă, terminase ASE cu un an sau doi înainte și își dăduse diploma în organizare și deschidere de discoteci. A avut fler. Astfel i s-a conferit dreptul să deschidă.” (pp. 46-47)

Europa Liberă, destinația finală

Fără a încerca să minimizez pașii care l-au adus pe Andrei Voiculescu în postura de realizator de emisiuni muzicale la Radio Europa Liberă, voi încerca să contextualizez mai degrabă importanța unui mentor sau a unui gatekeeper atunci când ne aflăm la început, când săpăm în gol într-un domeniu nou. Imaginează-ți, mai ales dacă nu ai prins magnetofonul sau casetofonul în apartamentul familiei, că te afli într-un timp în care informația nu este ușor accesibilă și că nici nu o poți căuta pe internet. Internetul nu există, iar un curator pentru un anumit tip de informație, precum muzica pop și rock nouă, ajută foarte mult. Poți ajunge la el, însă îți riști libertatea. Pentru că regimul totalitar din țara în care locuiești îi vânează pe cei care ascultă muzica pletoșilor decadenți, occidentali și capitaliști. Turnătorul poate fi chiar vecinul cu care ai dezbătut despre una și alta în scara blocului. Doar tu știi la ce volum poți asculta să nu riști să fii raportat Securității.

Mai gândește-te și la faptul că întâlnirea audio săptămânală cu o emisiune precum Hope You Like It este o ceremonie și chiar o sărbătoare în sine. Discurile vieții lui devin și discurile vieții tale, mai ales că singura voastră convenție este că nu vă cunoașteți unul altuia propria biografie. Așa că tu, reprezentant al Gen Z căzut în aceasta capsulă a timpului, poți recupera tot acel vortex de pe Youtube, unde o parte din înregistrările lui Andrei Voiculescu sunt disponibile la liber.

„Atunci am început să dezvolt o serie întreagă de noi emisiuni. În afară de topuri, am început cu «Hope You Like It», de trei ore, în care puteam să mă desfășor cum voiam. Prezentam ascultătorului diverse genuri muzicale. To­purile începuseră să devină o povară. Se schimbase genul muzical. Se intrase într-un fel de criză. Apăruseră trupele alea de fete, care sunau cam toate la fel. Atunci încercam să fac emisiuni cât mai originale. Erau unii de pe margine care meritau, din punctul meu de vedere, mult mai multă atenție. Am început o serie de emisiuni cu «oldies». Făceam portrete și antologii. Așa am ajuns eu, care nu-l suportam pe Jimi Hendrix, să îl ascult – ca să fac o emisiune despre el.”

Și dacă ești curios cum circula muzica în comunism, dragă reprezentant al Gen Z, tot la Andrei Voiculescu vom apela. Și în cazul ăsta avem parte tot de fermitate și chiar de îndrăzneală foarte elastică. Aceste atribute au ajutat cumva, la nivel macro, o parte a societății să fie la curent cu subculturile occidentale din anii respectivi. Piloții TAROM din epocă trebuie felicitați că nu ne-au lăsat să fim chiar ultimii care au aflat despre albume esențiale ale istoriei muzicii precum The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars – David Bowie (1972), The Wall – Pink Floyd (1979) sau Quadrophenia – The Who (1973). Desigur că lista propusă nu e deloc exhaustivă și că poate fi extinsă.

„La sfârșit de săptămână ne strângeam acasă la unul dintre noi să descifrăm ben­zile respective ca să putem extrage din ele titluri de single-uri. Ne-am împrietenit cu piloții de la TAROM și le-am spus: «Noi vă dăm lista și banii în valută (pe care o cumpărasem de la turiști). Când aveți cursă la Londra, aduceți teancurile astea de discuri.» Puteau face asta pentru că nu erau controlați la vamă. A funcționat ani de zile filiera de la TAROM. Mai primeam discuri și de la italienii cu care mă împrietenisem la Mamaia. De fiecare dată le trimiteam listă cu ce voiam, ei îmi puneau pachetul la poștă și știau că le dau lei vara următoare, când veneau din nou în România.” (p. 46)

Îmi place să cred că Records Of My Life e doar un prim pas în redescoperirea efortului monumental făcut de Andrei Voiculescu pentru publicul românesc al Europei Libere. Colecția lui de discuri, relatările cu și despre Vasile Voiculescu și mai ales anii de la Europa Liberă priviți chiar mai în profunzime reprezintă tot atâtea direcții ale polivalenței rockstarului cabinei de radio. Cum s-ar zice, the show must go on with Andrei Voiculescu.

Și, cine știe, poate ajung și eu în celebra cameră de audiții a lui Andrei Voiculescu din București.