Că sunetul pierde teren în fața imaginii și a videoclipului, nu mai este o noutate pentru nimeni. Că nu se mai ascultă albume, ci piese într-o buclă continuă și repetitivă (în mediile largi, mainstream, fără a avea pretenția exhaustivității), reprezintă un aspect pe care am ajuns a-l tolera și ulterior a-l accepta. Ce rămâne mai dificil de ruminat, mai ales că vine din ființa cea mai profundă a autorului acestor rânduri, este acceptarea faptului că muzica, în 2024, e o unealtă de însoțire.
Îngrijorările & nostalgiile unui meloman
Indiferent de gen, ea ne acompaniază sarcinile de lucru, antrenamentul de la sală, drumul de acasă la serviciu și înapoi, activitățile concrete pe care le facem în propria locuință, precum curățenia sau gătitul. Însă mai există un grad de libertate la care renunțăm tot mai ușor. Familiarul devine dominant în fața nevoii de descoperire. Listele noastre conțin acele melodii care ne aduc aminte de diverse momente mai mult sau mai puțin recente. De multe ori, cântecele respective nu trec de trei minute. Nu e un studiu științific, e mai mult un jurnal de observații care se referă la comportamentele de consum ale prietenilor și ale străinilor care merg cu metroul și ascultă la volum maximum în căști. Peste toate acestea, am suprapus o introspecție a felului în care mă raportez eu la fenomen.
Și asta nu e totul. Unde mai pui că până și mersul la concerte, de club sau de stadion, a devenit pentru o anumită masă critică o acoladă între două stories pe Instagram sau un live pe TikTok. În acest cadru, l-am plantat și pe autorul Discograficului, care se regăsește în această descriere. Nu-mi amintesc de ultimul spectacol la care să nu fi postat un story sau să nu fi făcut un live de la fața locului. E drept că m-am autoeducat și folosesc telefonul doar la primele două sau trei piese, lăsându-mă apoi să mă bucur de restul concertului. Cu toate astea, aș putea să-mi lansez o provocare, pentru unul dintre următoarele show-uri, să nu folosesc nicidecum smartphone-ul. Discuția despre autonomia și independența sunetului poate fi extinsă de cercetători care studiază sociologia muzicii și mai ales corelarea acesteia cu evoluția rețelelor sociale și a inteligenței artificiale.
Eu îmi voi permite un moment de nostalgie, și-mi voi aminti de acele zile din anii ’90 și de la începutul anilor 2000, în care discurile de vinil, casetele sau benzile de magnetofon erau centrul atenției și nucleul în jurul cărora se scurgeau zilele copilăriei și adolescenței mele și a fratelui meu. Înainte de a vorbi de Monkey3, trupa din Lausanne, care ține steagul rockului underground foarte sus, voi lansa o altă îngrijorare, pe care poate o voi discuta într-un text viitor: AI-ul care generează conținut audio și care ar putea să-i afecteze foarte mult pe compozitori, interpreți și artiști per se. Din fericire, mașinile de calcul de ultimă generație nu sunt programate să compună rock progresiv sau metal stoner. Cel puțin nu deocamdată.
Monkey3 – Welcome to the Machine (2024)
Cei patru elvețieni (Walter – tobe, Jalil – bas, Boris – chitara și dB – clape) nu se tem să renunțe la grade de libertate în muzica lor. Scriu un album cinematic fără a fi coloană sonoră a unui film. S-ar fi potrivit de minune cu peliculele care i-au inspirat. Voi aminti doar câteva în acest sens: 2001: O Odisee Spațială, Matrix, Solaris, 1984 sau Sunshine. Cvartetul nu se oprește aici. Oferă un titlu materialului care îi face să tresară pe împătimiții de Pink Floyd, dar și pe audiofili în general. Welcome to the Machine al Monkey3 apare la exact 49 de ani de la omonimul realizat de Roger Waters, David Gilmour, Nick Mason și Richard Wright. Band-ul din Lausanne pornește în aceasta călătorie din cinci piese cu o abordare amenințătoare și întunecată, peste care zidește melancolie, asezonată cu un dram de speranță.
Welcome to the Machine al grupului Monkey3 e plin de fisuri progresive, riffuri psihedelice, pasaje care te bântuie și pe care le treci în buclă (nu doar melodiile comerciale pot fi ascultate pe repeat). Groove-ul (ritmul) este unul amețitor și te trece prin stări și sentimente care au darul de deconectare de la mediul ambiant. Nu mulți au reușit să modeleze lutul pinkfloydian într-o manieră proprie, iar la capătul mașinii de tocat să iasă un produs alchimic. Îmi vin în minte nume precum Anathema (pe Judgement din 1999), Mostly Autumn (pe Sight of the Day din 2017), Sólstafir (pe Berdreyminn din 2017) și desigur Porcupine Tree/Steven Wilson în mai multe rânduri. De data asta, procesul de distilare este unul 100% instrumental. Să-nceapă disecția!
Pas cu pas prin Welcome to the Machine – fiecare piesă, o altă peliculă
Spre deosebire de o bucată repetitivă, pe alocuri redundantă, Ignition își solicită întreaga atenție încă de la momentul îmbarcării pe navă. Primul riff te poate lua pe nepregătite, direct din cearșaf. Elementele de progresiv se îmbină cu o precizie elvețiană (era acolo, nu m-am putut abține) de sonoritățile space, stoner și chiar psihedelice. Pe la minutul 4:20 apare primul indiciu că am aselenizat pe orbita floydiană. Însă e doar un pretext pentru și mai mult eclectism, experiment și coborâre în diafan. Solo-ul de final e din alt univers. Poate din cel al lui Eddie van Halen sau din ceva mai heavy-metal. Ignition e un thriller combinat cu un spaghetti-western, în care regulile se stabilesc din mers.
Collision introduce misterul în ecuația Welcome to the Machine. Să fie soundtrack-ul unui nou serial polițist de pe Netflix sau Disney+? Sunt șanse, însă nu bagă nimeni mâna în foc. Membrii Monkey3 inserează un substrat de trip-hop, à la Massive Attack sau chiar Hooverphonic. Linia principală ne conduce tot spre progresiv/space rock, chiar metal pe alocuri. Elvețienii nu caută refrenul, nu caută să obișnuiască ascultătorul cu așternutul călduț al comercialului. Iar Boris, chiataristul Monkey3, ne mai oferă o doză de virtuozitate pe finalul acestei coliziuni.
Cine lipsea de la întâlnirea sincreticilor anonimi? Desigur că post-rockul din Kali Yuga. Se pot observa aici reglaje fine dinspre God is An Astronaut, Russian Circles sau chiar Mogwai. Titlul piesei, provenit din hinduism, ne poate oferi o decriptare socio-politică. Kali-Yuga, ca ultimă treaptă a epocilor lumii, ar putea descrie prezentul plin de conflicte și vărsări de sânge. Iar un ritm post-rock, monoton, aparent insipid, stă mărturie lângă aceasta decriptare. Iubitorul de laborios va aprecia și de data asta un solo de chitară aterizat parcă din anii ’80, dar încheiat la toți nasturii pentru sfera contemporană. Filmul de aici, clar o distopie. Dozajul de pe Welcome to the Machine lucrează la toate circuitele celor care s-au înhămat la o audiție 360. Nu poți deschide total porii buretelui Monkey3 dacă lucrezi în Excel, dacă faci abdomene sau dacă pregătești o rețetă culinară nouă. Cum s-ar zice, speranța încă n-a murit, muzica își poate recăpăta autonomia.
Rackman ar putea fi un răspuns excelent pentru întrebarea ce înseamnă inovație în muzica de azi. Trecerile dintr-un ritm în altul sunt mai blânde, viteza de procesare este diminuată, iar așteptarea joacă un rol-cheie. Transferul dinspre post-rock spre psihedelic este realizat 100%. Dacă elvețienii din Lausanne s-ar fi gândit să adauge versuri vreuneia dintre piese, cred că Rackman ar fi fost de departe cea mai inspirată alegere. Tot aici se face comutarea de la lumea palpabilă, la cele mai îndepărtate părți ale Cosmosului. Deși nu sunt 100% sigur, Monkey3 a trecut prin discografia britanicilor de la Ozric Tentacles, formație de fusion, care a poposit recent în Cluj și București. Rezultatele arată cea mai science-fiction acostare a albumului.
După ce au trecut mai bine de 30 de minute, cei patru ne amintesc de faptul că din Floyd ne tragem toți. Sau din Beatles, deși aici e o discuție interminabilă. Collapse imersează eșantioane (samples, dacă am folosi limbajul muzicii de la radio, care se ascultă în cercurile largi) din Another Brick in the Wall Part 1, Time și bineînțeles Welcome to the Machine, asta pentru a da câteva exemple. Collapse e o întoarcere către sine, o încetinire a deciziilor în aglomerările urbane, o șerpuire de la fericire spre disperare și în sens invers. Nu e despre consumul fast-food, ci despre buchetul pe care îl găsești într-un pahar de roze, pe care nu vrei să-l grăbești. Finalul aparține clapelor ce amintesc de regretatul Jon Lord din Deep Purple, dar și chitarei lui Boris, care controlează discursul, chiar dacă pare anesteziat într-un jam venit dintr-o altă lume.
E foarte greu de tras o concluzie aici, chiar și după cinci audiții cu simț de răspundere. O să spun totuși ceva. Creativitatea umană e la turație maximă în continuare, iar noi nu vom lăsa mașinile să cânte în locul nostru.[1]
Monkey3 – Welcome to the Machine
- Ignition (10:38)
- Collision (06:03)
- Kali Yuga (10:01)
- Rackman (07:12)
- Collapse (12:50)
[1] Parafrază dintr-un vers de Claudiu Komartin, în original – „și vom lăsa mașinile să plângă în locul nostru”.
Faptul că muzica a ajuns un accesoriu, însoțindu-l pe om în cele mai diverse locuri și activități e un simptom al estetizării proclamate și realizate de postmodernitate. E și o treabă comercială, rezonând foarte bine cu trecerea inevitabilă de la experiment și inovație la industrie și marketing. Mai grav e, într-adevăr, impactul inteligenței artificiale asupra fenomenului creativității muzicale. Deocamdată, cunoscătorii pot identifica relativ ușor o sonoritate făcută de mașină, dar perfecționarea inevitabilă va conduce probabil la aspecte dificil de gestionat cu background-ul actual. Oricum, e deja verificat de multă vreme că emergența tehnologiilor în muzică n-a fost de bun augur, diluând în bună măsură calitatea creației muzicale. Apoi, e îngrijorător, într-adevăr, faptul că imaginea a surclasat sunetul muzical, lucru vizibil ca fenomen social și cultural, dar totuși obișnuințele de ascultat muzica se autoeducă de către fiecare, în funcție de multe variabile. În fine, am ascultat piesa Rackman, a celor de la Monkey3 și doar primul minut mi-a spus ceva, cum că se întâmplă ceva special acolo, restul nu m-a impresionat. Nu e bine să disperăm niciodată. Avem muzica, între altele, între cele deosebite, nu oarecare.