„Nu cred că sunt politică în scris și sper să nu fiu niciodată”

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași e un prilej extraordinar de a împărtăși pasiunea comună pentru literatură cu alte mii de oameni (poate chiar zeci de mii – de verificat statisticile). E și un bun moment să-ți întâlnești eroii și eroinele care au scris cărțile care te-au impresionat în ultimii ani. Nu în ultimul rând, când îți lași timiditatea la o parte, pot apărea dialoguri de-a dreptul miraculoase, la ora 10 dimineața, la Cortul FILIT din Piața Unirii. Cafeaua e de fiecare dată un aliat de nădejde. Tatiana Țîbuleac, scriitoare  câștigătoare a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură în 2019, a avut generozitatea, căldura și deschiderea de a ataca subiecte sensibile în cele trei sferturi de oră ale dialogului nostru.

Andrei Zbîrnea: Într-un interviu pentru publicația LaPunkt, spuneai: „Când ajung la limita mea, la limita la care lucrurile se despart în mine, atunci când un text sau o carte sunt mai mult decât un joc, atunci intervine responsabilitatea. Poate din acest motiv nu am curaj să scriu pe temele delicate.” În lumina acestui citat, despre ce nu ai scrie niciodată, nici în literatură, nici în jurnalism?

Tatiana Țîbuleac: Ăsta e un interviu pe care l-am dat acum foarte mult timp. Nici nu-mi amintesc când anume, cândva înaintea primei cărți. S-au schimbat multe, s-au schimbat multe și pentru basarabeni. Acum, cred că vorbesc mult mai mult despre politică sau despre ce înseamnă să fii un intelectual pe timp de război, și responsabilitatea are un alt sens decât cel din acel interviu.

„Cred că războiul ăsta a transpirat în tot ce facem noi”

TȚ: Atunci când am început să scriu, credeam că voi avea acest lux – să fac doar asta, să scriu, să mă intereseze doar anumite lucruri, dar nu mai avem acel lux. Eu nu-l mai am. Cel puțin pentru mine, ultimii doi ani au schimbat totul, asta și dacă e să vorbim despre o oarecare responsabilitate pe care nu cred că o am în scris. Nu cred în literatura angajată, nici de partea bună, nici de partea rea, dar cred că în calitate de scriitor am o responsabilitate și trebuie să vorbesc despre ceea ce se întâmplă.

AZ: Cât ar fi estetic, cât ar fi ideologic în munca unui scriitor? Pentru că nu putem chiar să excludem ideologia (să nu vedem ce se întâmplă în lume, în Ucraina, în Gaza, în alte zone sensibile), nici să fim militanți.

TȚ: Eu n-am cum să nu văd. Noi trăim în război, în Moldova, acum. Eu cred că e foarte diferit pentru un scriitor care vine din Moldova, care are familia acolo, care are prieteni, colegi refugiați acasă, care are părinți rămași acolo, și efectiv se teme pentru ceea ce se poate întâmpla în fiecare zi. Este foarte greu să facă doar literatură și să scrie pe teme complet diferite. Eu cred că războiul ăsta a transpirat în tot ce facem noi. Mă gândesc chiar la cartea asta pe care o tot chinui de câteva luni. M-am oprit de multe ori. Dar de ce m-am oprit? Aveam poveste, aveam tot. Pentru că nu mă pot concentra să creez vieți interesante personajelor din carte când alte lucruri mă dor, mă sperie; mă interesează mai tare viața reală. Și m-am surprins vorbind mult mai mult despre politică decât mi-ar plăcea și decât – cred – aș face-o dacă aș fi doar în Franța și n-aș avea o mamă vie încă în Chișinău.

„Poveștile mamei aveau scopul să mă țină la căldură, fericită, calmă, să-mi usuce lacrimile”

AZ: Din același interviu pe care l-ai acordat lui Cristian Pătrășconiu, alt citat: „Așa ceva este o poveste: momentul acela când totul din jur este înviorat sau este luminat de un fir, de o undă. Și acea undă este o poveste care a făcut totul să fie altfel pentru câteva minute. Astea sunt poveștile pe care eu le caut.” Ne poate învăța cineva să scriem și să relatăm povești – în sensul ăsta, mă interesează dacă tu consideri că aceste cursuri de scriere creatoare îl ajută pe omul interesat de literatură și cu ceva talent să-și dezvolte aceste abilități? 

TȚ: Eu cred în ajutorul pe care îl cauți singur. Eu nu am participat la cursuri creative, nu pentru că nu mi-am dorit, dar nu a fost cazul. Am scris fiind departe de casă, am scris în alte condiții. Nu văd nimic rău în cursurile creative, așa cum nu văd nimic rău comunicarea de orice fel. Dacă oamenii care merg acolo cred că asta îi va ajuta, și cunosc cel puțin câțiva scriitori care spun că au început să scrie mai bine sau că au înțeles niște lucruri care le lipseau sau că au căpătat o altă perspectivă asupra scrisului lor, mi se pare un lucru OK. Nu văd de unde vine această înverșunare a scriitorilor care nu au făcut cursuri creative să spună că tot ce ar ieși dintr-un atelier de creație va fi neapărat la fel sau rău. Până la urmă, cartea are drumul său.

AZ: Nici nu ți s-a propus să fii mentor?

TȚ: Ba da, dar aici am spus din nou nu, nu din aroganță, ci pentru că nu cred că sunt o foarte bună vorbitoare. Și pot să înțeleg imediat dacă textul pe care l-am scris eu are o hibă sau nici nu e text, dar n-aș putea să spun asta despre textul altuia. Uneori încep să citesc o carte și nu-mi place, dar dacă mă ambiționez, începe să-mi placă din ce în ce mai mult și apoi consider că este chiar o carte bună, iar pentru a da sfaturi altora ai nevoie de un altfel de set de cunoștințe.

AZ: Cunoștințele de care vorbești vin cu timpul sau e posibil ca acolo unde nu există să nu poți să le dezvolți?

TȚ: Eu am lucrat ca editor în televiziune pentru câțiva ani și cred că a fost lucrul pe care l-am făcut cel mai prost, pentru că orice text care intra pe mâna mea era imediat transformat într-un text à la Tatiana, ceea ce este greșit. În plus, nu sunt o scriitoare sau o editoare cu mare experiență. Cred că trebuie să vrei să faci asta și, în primul rând, să poți să dai aceste sfaturi. Eu nu mă cred în stare să țin cursuri de orice fel.

AZ: Rămânem în zona poveștilor. Voiam să te întreb cum se spuneau poveștile în Moldova copilăriei și adolescenței tale, și cum se spun ele acum, în Franța? Cum arată pentru tine o poveste bine scrisă de tine sau de altcineva, una pe care ai citi-o?

TȚ: Poveștile mele au fost diferite. Poveștile mamei aveau scopul să mă țină la căldură, fericită, calmă, să-mi usuce lacrimile, să mă facă să cred că sunt cea mai bună sau că nenorocirea de peste zi nu este tocmai sfârșitul lumii. Poveștile bunicii mele, la care am ținut foarte mult, care probabil au reînviat acum cu altă forță în memoria mea, au fost de alt gen, au fost povești de ținut minte, povești pe care bunica a sperat, și mama tot speră că se vor contura într-o bună zi în ceva. Nu știu dacă neapărat într-o carte, dar în ceva.

AZ: Poate un scenariu.

TȚ: Am încercat. E și mai rău decât la creative writing. Eu nu le citesc cărți copiilor mei. Trebuie să spun asta.

AZ: Ce vârste au?

TȚ: Acum au unsprezece respectiv treisprezece ani (discuția a avut loc în octombrie 2024, n.r.). Își aleg singuri cărțile, dar nici când erau mici nu le-am prea citit povești, am povestit cu ei. Cred că era momentul nostru în care stingeam lumina și povesteam, și atunci orice aș fi vrut eu să le spun, inventam pe loc, sau era o discuție care îmbrăca la un moment dat haina unei povești. Dar chestia asta cu cititul mie nu mi s-a părut firească. Nu le-am citit copiilor mei și acum nici ei nu-mi mai cer sfatul. Ei au canalele lor, ca să spun așa. Putem merge toți trei la librărie, iar ei să-și caute cărțile de care au auzit, nu le fac promisiuni de genul: „uite, ia-ți cartea asta că o să-ți placă” – am încercat de câteva ori și n-a mers.

Dar revenind la povești, eu cred în ele. Pentru mine, poveștile sunt importante. Sunt niște momente de odihnă care ni se întâmplă. Eu mă odihnesc în povești.

„Uneori am impresia că, mergând prin Chișinău, văd orașul cu ochii copilăriei”

AZ: Acum vreau să te întorci puțin în Chișinău. De ce ți-e cel mai dor din el, de ce ți-e cel mai dor raportat profesia de jurnalistă la Chișinău? Trebuie să existe ceva favorabil acolo.

TȚ: Da, există multe lucruri favorabile în Chișinău. Există mama, în primul rând. Eu merg cu drag la Chișinău, pentru că n-am fugit din Chișinău și n-am plecat de nevoie din Chișinău. Cred că e mare lucru să știi că poți să te întorci oricând și nu a existat ceva care te-a alungat de acolo. Mi-e dor de cartierul în care am crescut și, când spun am crescut, mă gândesc în primul rând la primii zece ani. E dialogul ăsta care se regăsește în aproape toată geografia mea literară. E cartierul meu de la Botanica, în care ajung de fiecare dată când merg la Chișinău, pentru că acolo toate lucrurile îmi sunt dragi, acele clădiri care sunt aproape risipite, castanii, havuzurile. Am impresia uneori că, mergând prin Chișinău, văd orașul cu ochii copilăriei, chiar dacă s-a mai schimbat, s-a mai machiat pe alocuri. Merg la mama. Am prieteni, deși foarte mulți prieteni de-ai mei sunt și ei plecați peste hotare, și atunci întâlnirea se mai întâmplă în alte locuri, nu neapărat în Chișinău.

Legat de profesie, nu-mi lipsește jurnalismul, dar atunci când găsesc ceva interesant, în special o emisiune despre călătorii sau altceva, mă surprind întrebându-mă: „Mi-ar plăcea să fac eu asta? Mi-ar fi plăcut să fiu eu aici?”

AZ: Dar ți se pare că la modul informativ mai există jurnalism, ținând seama că mult conținut vine la pachet cu titluri click-bait, care promit ceva și sunt de fapt despre altceva?

TȚ: Eu cred că întotdeauna va exista jurnalism, pentru că și printre oamenii care fac copy-paste există unii care „intră în horă” cu alt set de așteptări, cu altă pregătire.

AZ: Mai rară situația de care menționezi, pentru că sunt foarte puține trusturi de presă care nu sunt aliniate unui partid sau unei corporații.

TȚ: Da, asta este o problemă, în special la noi, în Moldova.

AZ: Și în România.

TȚ: Cred că și în România, dar mai ales în Moldova, la noi întotdeauna este ceva politic. Este într-adevăr mai complicat să-ți păstrezi și credibilitatea, dar și igiena asta profesională, deoarece te trezești peste noapte cu oameni în care aveai încredere sau despre care credeai că sunt chiar niște profesioniști și n-au ajuns acolo din întâmplare, și pe care îi surprinzi făcând niște lucruri nu tocmai frumoase.

„Hai să începem cu o propoziție. N-aș vrea să vină la putere Marine Le Pen”

AZ: Acum o să iau cronologic cărțile tale și o să încep cu Fabule moderne. Cum îți privești cartea la zece ani de la apariție și care ar fi firul roșu care o leagă pe aceasta de cele două romane publicate ulterior?

TȚ: Cred că nu e niciun fir roșu. Eu cu cartea asta am avut o relație dificilă. Ea a apărut așa, dintr-o joacă. Aveam pe atunci un blog pe care scriam, pentru că eram plictisită sau aveam copiii foarte mici, era ceva ce puteam face. Dar au fost foarte mulți oameni care citeau acele texte, care au început să le preia, să le publice, și un prieten de-al meu, Igor Guzun, a zis: „Hai să facem o carte!”

Apoi, când a apărut Vara în care mama a avut ochii verzi, m-am simțit bucuroasă că în sfârșit am scris ceea ce voiam eu să scriu, ceea ce cred eu că am scris mai bine. Și nu voiam să mai vorbească nimeni despre Fabule moderne. Dar acum, să știi că s-a schimbat din nou și treaba asta. E o carte pe care, dacă n-aș fi scris-o, nu cred că ar fi apărut celelalte.

AZ: E o treaptă de evoluție.

TȚ: Da, dar, mai mult decât atât, cred că e cea mai sufletistă carte a mea, dacă se poate spune asta despre o carte. E o carte care în continuare adună oamenii, și oamenii vin cu ea și îmi spun: „Mi-a plăcut, am citit-o în avion” sau „I-am dat-o mamei” sau „Am citit-o cât am stat acasă, trei zile”, și probabil că aceste mesaje sunt mai importante pentru mine acum.

AZ: Mai importante decât o cronică într-o revistă prestigioasă?

TȚ: Sunt mai importante acum decât erau acum zece ani. Cronicile sunt altceva. Sunt niște oameni care citesc cărțile și altfel. Nu sunt doar oameni care iau o carte și zic: „Vai, mi-a plăcut.”

AZ: Pot funcționa cronicile și altfel decât doar să bucure autorul? Crezi că îi ajută pe alți oameni să descopere cărțile tale?

TȚ: Da, pe mine mă emoționează gestul – că cineva a citit cartea mea și i-a plăcut. E ceva ce mă bucură. Poate sună cumva simplist, dar încă n-am descoperit cum să nu mă bucur în astfel de momente. Mă bucură sincer. Vine un tânăr și îmi spune: „Vai, am citit Fabule moderne. Eram la bunica, la Brașov. Și am citit Vara în care mama a avut ochii verzi și m-am gândit că, uite, viața nu e atât de rea.” Este un lucru extraordinar.

AZ: E o poveste în sine.

TȚ: E o poveste în sine și chiar și numai pentru asta ar merita să scriu o carte – dacă o tânără a plâns în iunie, iar în iulie a citit cartea asta și n-a mai plâns.

AZ: Acum, trecând la Grădina de sticlă, am selectat un citat: „Uneori mă gândesc că, dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea se va face un cerc complet și va ajunge la  dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui, am rupt tot.”

Și aici am găsit o conexiune cu polarizarea socială și politică actuală din Franța și Moldova. În Franța, a ajuns partidul de extremă stânga la putere și partidul lui Marine Le Pen este foarte vizibil, foarte popular, și voiam să întreb cum simți tu polarizarea acum și cum e diferită față de momentul în care tu te-ai mutat în Franța, la Paris.

TȚ: Hai să începem cu o propoziție. N-aș vrea să vină la putere Marine Le Pen.

„Jurnalismul m-a învățat un lucru foarte important: nu tot ce nu mi se întâmplă mie nu se întâmplă altcuiva”

AZ: Off the record, nimeni cu bune intenții și cât de cât informat nu cred că ar vrea-o.

TȚ: Nu știu dacă n-ar vrea-o nimeni. Dacă n-ar vrea nimeni…

Oamenii cu care comunic în Franța cel mai des sunt veniți din diferite culturi. Avem un cerc internațional aici. Deci nu pot spune că sunt integrată în societatea franceză și probabil că tocmai de asta îmi repugnă orice semn că oamenii ar începe să se uite la alți oameni în funcție de pașaport și de țara din care provin. În plus, cred că jurnalismul m-a învățat un lucru foarte important: nu tot ce nu mi se întâmplă mie nu se întâmplă altcuiva. Eu n-am avut parte de acest tratament rasist în Franța poate pentru că sunt albă, poate pentru că vin totuși dintr-o țară de unde nu poți vedea chiar de departe de unde vine acest om, dar asta nu înseamnă că nu văd ce li se poate întâmpla altora. Și încerc să trăiesc, luptând cu unele răutăți cu care am crescut noi. Ne-a luat ceva timp, pentru că noi toți în Estul Europei ne-am născut puțin rasiști, puțin homofobi.

AZ: Da, rasismul ăsta soft.

TȚ: Da, dar în același timp este important să admitem asta. Trebuie să începi prin a spune „Nu cunosc suficient de mult. Învață-mă!” sau „Spune-mi ce simți tu pentru că eu n-am simțit, dar aș vrea să știu ce simți tu”, și apoi să le prezinți noțiuni elementare copiilor tăi, să-i înveți pe ei să fie mai buni. Eu încerc să fac asta. Nu știu dacă îmi reușește în totalitate, dar încerc.

Dar ca să revenim la Le Pen, dacă vine Le Pen, lucrurile astea ar avea și mai puține șanse să se întâmple și asta mă sperie. Nu cred că mi-ar plăcea să crească copiii mei într-o Franță de felul acesta.

AZ: V-ați gândit să plecați, tu și familia ta, în cazul în care ajunge partidul ei la putere?

TȚ: Eu cred că pe mine ar fi greu să mă schimbe cineva la vârsta asta, dar m-aș îngriji de copiii mei să poată totuși să aibă șanse egale, să nu fie supuși.

AZ: Când se va publica interviul, deja se va ști rezultatul alegerilor, dar și în Moldova există acum un risc, pentru că în turul doi se confruntă Maia Sandu cu Alexandr Stoianoglo.

TȚ: Pe mine aceste alegeri m-au întristat foarte tare. În primul rând, m-a întristat nu doar rezultatul acesta pe care presa occidentală îl numește „la mustață”, fără să se aprofundeze foarte tare și să se explice de ce a fost acolo această „mustață”. (Discuția a avut loc între cele 2 tururi ale alegerilor prezidențiale din Republica Moldova, scrutin câștigat în cele din urmă de Maia Sandu, n.r.)

Deci, nu mi se pare suficient să vorbești despre cele zece voturi diferență, fără să spui că aceste voturi au fost trucate, manipulate. Este simplist să spui că „Uite, totuși Moldova a ales și Rusia, nu a ales doar Europa”. Acest „nu” trebuie explicat și orice jurnalist, orice reporter de politică externă din străinătate care se respectă ar trebui să o facă. Asta nu se întâmplă întotdeauna. Facem noi asta, am vorbit mult pe temă.

Din nou, mama mea e la Chișinău, dar nu de asta aș vrea să fie Moldova în Europa. Mama are șaptezeci și ceva de ani, deci nu cred că se va bucura din plin de beneficiile europene. Dar nu mi se pare corect ca moldovenii să se gândească tot timpul la Europa ca la o destinație turistică, pentru că acolo oameni care deja trăiesc ca europeni și care au aceleași valori încearcă să facă același lucru.

Îmi doresc ca Moldova să fie în Europa. Ăsta e răspunsul scurt. Și mă îngrijorează și pe mine ceea ce se întâmplă, pentru că eu pot înțelege niște nostalgici, care au trăit în comunism, să voteze „nu”. Omul votează în mintea lui pentru tinerețe în primul rând, pentru cum se simțea el la treizeci de ani, pentru vacanța aceea de la Odesa pe care a avut-o poate cu mulți ani în urmă, când a băut bere, dar nu pot să accept ca tinerii care nu au trăit în comunism să voteze așa.

„Eu nu am fost un copil nefericit și cartea asta aș fi putut să o scriu altfel, aș fi putut să fiu puțin mai manipulatoare”

AZ: Și aici, poate e tot rolul presei care și manipulează.

TȚ: În Moldova nu a fost niciodată simplu.

AZ: Revenind puțin la Grădina de sticlă, crezi că ai reușit să ajungi la o formă de liniște interioară cu Moldova comunistă și cea a anilor ’90, cumva să te împaci cu gândul că a fost parte din viața ta la momentul respectiv?

TȚ: Eu nu am fost un copil nefericit și cartea asta aș fi putut să o scriu altfel, aș fi putut să fiu puțin mai manipulatoare, aș fi putut să o fac ca o armă, ca o răzbunare, să apăs mai mult pe „ce a vrut să spună autorul”, într-un fel. Dar nu mi-am dorit să fac asta. A fost povestea mea subiectivă despre copilăria mea, despre copilăria – îndrăznesc să spun – a generației mele, pentru că lucrurile de acolo nu-s inventate. Bineînțeles că orice copil din curtea mea care va scrie o carte va avea și altă perspectivă a poveștii, dar nu mi-am propus să fac un document istoric. Nu este o carte autobiografică, și acum, recitind-o în contextul războiului, am văzut că nu aș fi scris-o altfel. Sunt, mai degrabă, adepta explicațiilor. Eu cred că tinerii trebuie să știe cum am trăit, dar trebuie să le explicăm, nu trebuie să încercăm să băgăm aceste mesaje în cărți.

Spuneam la început că eu nu cred în literatura propagandistică. Cred că este moartea literaturii și nu consider că scriitorii au obligații, dar oamenii-scriitori au niște obligații. Și aici e o alegere, bineînțeles.

AZ: Identitate, traumă generațională, pendularea între două limbi. Toate sunt teme importante ale Grădinii de sticlă. Cum a fost momentul desprinderii de acest univers? De ce ți-a fost cel mai dor pe moment?

TȚ: Eu am scris cartea asta locuind deja în Franța. Era clar că am plecat și era clar că nu cred că mă voi întoarce. Nu cred că aș fi scris cartea asta dacă aș fi rămas în Moldova, pentru că o astfel de temă te poate interesa doar când te detașezi. Și mă gândesc, dacă nu cumva, asta a fost greșeala noastră cea mai mare, a basarabenilor, a intelectualilor, că temele cu adevărat importante pentru acea regiune nu ne-au interesat în scris. Văd mult mai mult interes pentru trecut, pentru trecutul sovietic sau pentru deportări – temele astea mari pe care noi nu le-am prea atins – la scriitorii care au plecat, la scriitorii care deja au ieșit din Moldova. Îmi pot explica fenomenul astfel: în momentul în care trăiești acolo și fierbi în castronul ăsta zi de zi, nu ai timp și de altceva. E o luptă continuă acolo. Moldova nu a fost niciodată în afara politicii și, dacă stau și mă gândesc la ultimii zece ani, întotdeauna s-a întâmplat ceva legat de identitate. Se mai schimbă accentele, pentru că acum nu cred că tema limbii este atât de importantă în Moldova.

AZ: Și care crezi că ar fi cea mai importantă temă acum? Oare mai există un risc de război?

TȚ: Da, există. Este război. În Moldova nici nu trebuie să se chinuie foarte tare. E nevoie de o zi. Moldova este o țară foarte mică, se află în afara NATO, și în Transnistria influența rusească este foarte puternică, banii rusești sunt acolo. Deci nu cred că neapărat rușii votează pentru Rusia, pentru că sunt și ruși cetățeni ai Moldovei, ruși normali, ruși europeni. Cred că asta s-a schimbat esențial. Nu cred că societatea este divizată atât de mult, ca atunci, imediat după Independență, între ruși, moldoveni, ucraineni, găgăuzi. Într-un fel, războiul a schimbat alegerea. Este pace sau război. Pentru mine, asta înseamnă referendumul, pentru că în momentul în care spui „NU” Europei, care este ieșirea pentru Moldova? Deci nu se va uni imediat cu România sau nu se va uni imediat cu, nu știu, Lituania sau cu Norvegia. Ieșirea e asta. Vine din nou războiul și din nou Moldova va deveni o bază militară. Asta este alegerea.

„Îmi amintesc acest puternic sentiment de a fi ca toți, de a fi în rând cu lumea, să nu ieșim în evidență”

AZ: Te-aș ruga să-mi spui prin ce consideri că se deosebesc și se aseamănă Grădina de sticlă și Vara în care mama a avut ochii verzi?

TȚ: Nu cred că se deosebesc. Se aseamănă pentru că le-am scris eu, probabil, și scrisul meu e felul meu de a vedea lumea. Un scriitor are un set de gusturi, culori, clișee, greșeli, metafore. Probabil că în sensul ăsta se aseamănă, dar de fapt sunt două cărți total diferite, scrise din alte nevoi, cu alte frici. Vara în care mama a avut ochii verzi nu fusese gândită ca să devină carte publicată. Era o carte scrisă de o femeie care a emigrat în Franța, care voia să fie cosmopolită și care nu voia să spună nimănui că e din Moldova. Deci scăpasem în sfârșit de această supă identitară și mă interesau alte lucruri.

În timp ce Grădina de sticlă este, dimpotrivă, o revenire la lucrurile de care am fugit în prima carte. Am avut sentimentul ăsta să revin, să scap de ea, să o scriu și să-mi văd de viață.

AZ: Cât de greu era să te individualizezi într-o societate ca cea pe care o prezinți în Grădina de sticlă, unde existența la comun nu dădea voie caracterelor să iasă în evidență? S-a schimbat acel spațiu în ziua de azi în mod semnificativ sau există o uniformitate?

TȚ: Nu este uniformitate. În acea perioadă nici nu ne puneam această întrebare, deoarece să fii diferit era rău. Nu cred că generația noastră – nici când eram tineri – ne doream să fim diferiți. Dimpotrivă, îmi amintesc acest puternic sentiment de a fi ca toți, de a fi în rând cu lumea, de a nu ieși în evidență.

Acum, tinerii vor exact altceva. Chiar acum, înainte de interviu, am fost la Muzeul Copilăriei în Comunism (în Iași, n.r.), și mi s-a părut foarte diferit de ce am avut noi. Inclusiv uniformele – era mai multă culoare.

AZ: În România?

TȚ: Da, chiar și în România.

AZ: Nouă ni se părea că erau super cenușii și redundante. Cât am prins și eu, în primii ani de după ’89.

TȚ: Nu știu. Am văzut că în clasele primare aveau ceva albastru. Noi am avut din clasa I și până în clasa a X-a aceeași rochie maro cu șorț alb.

AZ: Acum depinde foarte mult de perspectivă, că și nouă ni se părea că e uniformitate. Acele uniforme – la fete într-un fel, la băieți într-un alt fel.

TȚ: Bun, era uniformitate pentru că de asta era uniformă. Dar noi aveam altă bucurie și, când ești copil, nu te gândești neapărat că ești chinuit sau asuprit, sau exploatat. Probabil că lucrurile astea vin mai târziu. Trebuie să facă ceva și psihologii peste zece ani…

„O să mă ambiționez să scriu o carte la persoana a III-a și cu dialoguri”

AZ: Cum se simte să fii tradusă? Care a fost primul impuls pe care l-ai avut după apariția primei traduceri, în franceză?

TȚ: E chiar interesant ce întrebi, pentru că nu-mi amintesc. A fost o stare de frică. Întotdeauna am o rezervă față de lucrurile bune. În primul rând, simt un fel de frică, inadecvare – „Chiar mi se întâmplă mie, de ce mie?”. Am încă frica asta: „Ce va însemna asta pentru ceilalți?”, „Ce vor spune ceilalți?”, „Merit asta/nu merit?”. Mereu am fost așa.

AZ: Te referi la un sentiment de vină? 

TȚ: Da, probabil. Pentru că vine, cred, încă din copilărie. În momentul în care ieși în evidență, îți asumi și niște riscuri, discuții.

AZ: Niște hateri pe net, poate.

TȚ: Da. Eu am fost destul de norocoasă. Probabil că am hateri, ca orice om normal, dar nu au fost super agresivi. Cel puțin, nu am avut confruntări pe față. Eu nu sunt o persoană foarte publică în sensul ăsta, probabil. Adică traducerile au venit foarte repede și n-am avut timp să mă gândesc câtă lume mă urăște și câtă lume mă iubește, dar s-a întâmplat să mă împrietenesc cu aproape toți traducătorii cărților mele. Și atunci când merg într-o țară străină, îi am pe ei acolo și mi-e mai ușor.

AZ: Da. Avem o prietenă comună, pe Charlotte van Rooden, traducătoarea ta în neerlandeză, cu care jucam Scrabble când era profesoară în București. Câștiga mai mereu.

TȚ: Charlotte este extraordinară și mi-a făcut, probabil dintre toți traducătorii, cel mai frumos cadou ever. A mers în Moldova și a făcut traseul personajului din carte. Deci s-a dus exact în locurile unde a trăit Lastocika, a luat troleibuzul numărul 1, a mers prin Chișinău și mi-a trimis fotografii. Deci a fost nemaipomenit sentimentul ăsta, să știu că un om descoperă un oraș, orașul pe care l-a tradus de fapt, și, probabil, pe care îl avea deja în capul ei cumva. A făcut acest traseu.

Mi-a zis că i-a plăcut enorm. Și nici măcar nu mă prevenise. A fost cumva spontan. Ea este conectată și cu Basarabia. Dar mi s-a părut extraordinar. Nu știu câți scriitori pot spune că au realizat asta.

AZ: Cum e ca romanele tale să devină piese de teatru, cum s-a întâmplat recent la Chișinău și cum se întâmplă și în America Latină? Cât de implicată ești în aceste procese și ce ți-ai mai dori de la cele două romane ale tale?

TȚ: Nu sunt deloc implicată în proces.

AZ: Tu scrii scenariul pentru piese?

TȚ: Nu, am încercat să scriu un scenariu de spectacol și nu sunt omul scenei. Eu nu sunt bună la dialoguri. Dacă ai văzut, în cărțile mele există puține dialoguri, pentru că personajele acelea sunt bune sau rele în funcție de cum spun eu, de cum spune vocea naratorului. Sper să se schimbe asta într-o bună zi. O să mă ambiționez să scriu o carte la persoana a III-a și cu dialoguri. Cred că asta va fi provocarea. Dar când cineva îmi cere drepturile pentru un spectacol, sunt încântată și zic: „Faceți ce vreți!”

AZ: Și a fost vreo situație în care să simți că mesajul inițial a fost schimbat?

TȚ: Da, a fost o astfel de situație.

AZ: Și, cum ai reacționat?

TȚ: Am reacționat ca un om matur, pentru că dacă mă deranja sau dacă credeam că este total deplasat, aș fi intervenit pe urmă, probabil. În momentul în care un regizor îți modifică textul,  fie nu-i dai această libertate, fie o faci. Legat de piese, au fost câteva secvențe care mie mi s-au părut – hai să spunem – puțin mai politizate decât cred eu că sunt în scrisul meu. Eu nu cred că sunt politică în scris și sper să nu fiu niciodată. Nu mi-ar plăcea să simt că textele mele sunt folosite ca o armă împotriva a ceva.

„Nu poate să-ți spună nimeni să iubești sau să urăști o limbă”

AZ: Care e cel mai de impact feedback pe care l-ai primit de la un cititor sau de la o cititoare? Dar de la un cititor sau cititoare din Generația Z (ei având o altă perspectivă asupra comunicării în general, nu neapărat a literaturii)?

TȚ: Aș putea enumera multe astfel de momente emoționante cu cititorii – mereu învăț din ele. Au fost și cazuri când cartea nu a plăcut deloc și a existat chiar o iritare că au luat-o degeaba. Și au fost și cazuri când oamenii au dus cartea înapoi la librărie sau la magazin. Nu cred că-mi mai aparține cartea, strict vorbind. Dacă cineva o citește și spune că a fost o terapie pentru el, mă bucur. Dacă altcineva spune că i-au plăcut metaforele, mă bucur. Dacă iarăși altcineva spune că a fost dezgustat și că așa ceva nu există, și că e fals – „niciun copil nu poate vorbi așa despre mama lui” –, mă bucur și pentru asta. Înseamnă că a fost o emoție acolo.

AZ: Dar persoane apropiate ție te-au citit?

TȚ: Da. Tata le-a citit pe amândouă. M-a bucurat enorm că a vrut să citească Vara în care mama a avut ochii verzi pentru că, într-un fel, cartea asta e și pentru el. Cred că i-a plăcut cel mai tare.

AZ: Și mie.

TȚ: Și mie. (Râde.)

AZ: Te-ai gândit să scrii și în alte limbi decât în limba română? Poate franceză?

TȚ: În rusă. În franceză, nu. În engleză, poate, e o limbă de lucru. Lucrez în multe limbi, dar nu scriu în ele.

AZ: Spuneai într-un interviu că literatura ta nu poți să o scrii decât în limba română.

TȚ: Așa este. Poate că asta se va schimba la un moment dat. Cred că am început să scriu destul de târziu, într-un moment în care toate sertărașele din capul meu fuseseră deja ocupate. Deci, am lucrat mult în limba engleză, este o limbă mai birocratică pentru mine. Franceza este o limbă cotidiană. Limba rusă a însemnat mult pentru mine, dar acum am o problemă cu limba asta.

AZ: Dar ce părere ai de faptul că acest război al lui Putin ne face pe mulți dintre noi să avem o adversitate față de limba rusă, idiom care a dat o cultură excepțională? (Nu are sens acum să detaliem.)

TȚ: Da. Dacă și tu te întrebi asta, imaginează-ți cum mă simt eu…

AZ: Da, adică eu sunt cvasi-detașat într-un anume sens, existând o țară între mine și Rusia (la momentul interviului, nu avusese loc primul tur al alegerilor prezidențiale din România, n.r.), necunoscând limba rusă, având acces la Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov numai în traducere.

TȚ: E dificil. Mie mi-a fost greu. Dar, din nou, este o atitudine. Nu poate să-ți spună nimeni să iubești sau să urăști o limbă. E ca într-o relație; acum e un moment greu, dar sunt convinsă că nu voi arde cărțile cu care am crescut și sper să găsesc modalitatea prin care să mă împac cu limba rusă.

„Nu trag linia asta atât de dramatic: poezie, proză”

AZ: Nu mai poți citi în rusă?

TȚ: Nu. Nu mai ascult nici muzică rusească, deși, din fericire, să zic așa, artiștii mei preferați sunt împotriva războiului, dar e o chestiune legată de limbă.

AZ: Crezi că la un moment dat, după ce se va fi terminat acest război, vei putea face pace cu limba rusă?

TȚ: Eu sper să pot face pace, pentru că e o limbă în care am copilărit și am multe amintiri. Continui să am prieteni ruși. Nu vreau să merg atât de departe, încât să spun că toți rușii sunt la fel, pentru că sunt diferențe. Iar în literatură: cărțile Ludmilei Ulițkaia sunt scrise de o femeie care a luat atitudine.

AZ: Șișkin…

TȚ: Șișkin. Dar Mihalkov, de exemplu, care a făcut filme extraordinare și care sunt filmele tinereții mele – ce să fac cu ele acum? N-o să le mai văd niciodată? Acum nu vreau să le mai văd, pentru că Mihalkov e omul regimului. Deci asta este dilema noastră.

AZ: Și-atunci întrebarea se impune: Putem face diferența între om și operă? Îmi amintesc de ce spunea Radu Vancu, că scriitorul ar trebui să fie un om bun (e un citat parțial, mai mult o parafrază).

TȚ: Da, numai că nu toți scriitorii sunt oameni buni.

AZ: Mai poți citi un scriitor despre care știi că susține un regim criminal?

TȚ: Acum nu mai pot, asta e problema. Ce facem cu lucrurile pe care le-am îndrăgit, care acum sunt lucrurile oamenilor care s-au schimbat?

AZ: Deci nici a scriitorilor care au avut o astfel de biografie, dar care nu mai sunt în viață?

TȚ: Pe Cehov cred că oricum n-o să-l scoată nimeni. Știi ce se întâmplă cu cei morți? Încercăm noi să le găsim scuze, spunând că dacă trăia Cehov n-ar fi fost de partea lui Putin. Cred că asta se întâmplă nu doar acum, au mai fost războaie. Asta s-a întâmplat și cu literatura germană după cel de-Al Doilea Război Mondial. Asta s-a întâmplat întotdeauna când a fost o zonă de conflict. Evident că nu suntem afectați toți de toate. Altfel, ar trebui să nu mai citim nimic pentru că, peste ani, anumiți oameni devin rasiști și homofobi raportat la evoluția societății. Deci nu cred că este cheia corectă.

În cazul nostru însă, războiul este acum, și noi, basarabenii – și vorbesc la plural pentru că știu că e o dilemă pentru foarte mulți prieteni de-ai mei –, trebuie să înțelegem cum ne mișcăm. Dacă poți face complet abstracție, este minunat. Dacă nu, te mai chinui.

AZ: Mie mi se pare că textele tale sunt foarte poetice. Știu că ai spus că nu scrii poezii sau nu te simți atașată de poezie, dar te-ai gândit la un moment dat să încerci și teritoriul ăsta? Mie mi se pare că romanele tale, luate separat, pot funcționa ca poeme în proză.

TȚ: Am scris câte ceva și puțin. Le-am arătat câtorva prieteni poeți care mi-au spus că sunt bune, dar bineînțeles că ei ar putea spune asta pentru că sunt prietenii mei. Nu trag linia asta atât de dramatic: poezie, proză. Acele frânturi de poezie au apărut și le-am lăsat acolo. Să vedem… Nu spun nici da, nici nu.

AZ: La ce lucrezi în prezent și în ce stadiu te afli cu proiectul?

TȚ: E ceva care sper să se încheie super-repede. Mi-a mai rămas puțin. Am o carte care trebuie terminată. Și când spun terminată, nu mă gândesc neapărat să revizitez ce am scris, ci să scriu un final, care deocamdată lipsește.

FILIT Iași 2024, 26 octombrie

Transcript și draft principal: Anastasia Tache

Editare: Mihók Tamás