Noua carte a Narinei Abgarian e la fel de răvășitoare ca Din cer au căzut trei mere sau Simon. Toate cărțile sale devin deodată evenimente, bestselleruri, pe bună dreptate. Aici, în Viața e mai dreaptă decât moartea (Humanitas Fiction, 2024),avem treizeci și una de povestiri savant înlănțuite. Se întrepătrund, dezvoltând parcă un roman insolit despre locuitorii orășelului Berd, aflat la granița dintre Armenia și Azerbaidjan. Liantul e limpede: același loc, aceiași oameni, de la o povestire la alta. Am senzația unui cronotop, a conexiunii dintre relațiile temporale și spațiale. Excelentă traducerea Luanei Schidu, cu savuroase cuvinte locale și expresii potrivite. În toate aceste povești întrețesute domină senzația de atemporal. Războiul pândește la fiecare pas, el poate să nu se termine niciodată, târându-se și „otrăvind totul în cale cu răsuflarea lui fetidă”. Ceea ce surprinde mereu e încrâncenarea cu care oamenii își continuă viața. După catastrofă, apare lumina. Ca niște furnici al căror mușuroi a fost devastat, oamenii reapar în grădini, în curți, în livezi. Trebuie să „ții curat peticul de lume care ți-a fost încredințat”, în ciuda durerilor și pierderilor. Un fel de „cultive ton jardin” (Voltaire). Narine Abgarian e convinsă că a scrie despre război „e ca și cum ai distruge în tine speranța, ca și cum ai privi moartea în față, străduindu-te să nu-ți ferești ochii”.
În această viziune mozaicală, totul renaște spre poematic, dar planează adesea și o privire cinematografică. Când va fi pace în lume? Pasărea Păcii „sălășluiește sus, în cer, și nu vine pe pământ, fiindcă nu poate să coboare decât acolo unde nu e război… iar pe pământ e război peste tot”. Cu toate acestea, viața are rost „dacă ai pentru cine să trăiești”. Atunci ei mătură curtea, adună fructe, fac prăjituri, coc pâine, țes covoare. Griji cotidiene în ritmul anotimpurilor. De parcă ar alunga moartea și războiul. Plus creșterea empatiei, ajutându-i pe cei ajunși în impas. Ca să se refacă „îmbrățișările rupte”, dincolo de egoism și orgolii.
Personaje diverse, tipologie complexă: Binoianț Grigor, Zanazan, Metaksia, Mainanț Țațur, Pogosanț Vasak, Atanes, Muradanț Andro… Destine, povești, dialoguri naturale, sfătoșenii diverse. După atâtea înmormântări, obuze, cadavre, bărbați plecați în războaie, femei-Penelope, care așteaptă trudind, cu puteri incredibile. Pentru că „răsuflarea femeii e mai adâncă și mai înceată; bărbații nu respiră, ci doar se joacă – și cu viața se poartă fără grijă: n-o trăiesc, ci o ard”.
Ilustrațiile din carte aparțin Sonei Abgarian, sora autoarei. Căreia i se dedică povestirea Cețurile. Ce face Sona? Desenează femei rănite, copii speriați, bărbați neputincioși. Desenează frica pentru a scăpa de ea. Ca să urmeze efectul terapeutic al iertării. Pentru că viața e mereu dreaptă.
Frica e un sentiment care îl anihilează pe om. Când îți este frică, reductio ad absurdum constituie singura variantă de luat în calcul, în privința lumii reale. Frica nu anulează inteligența, ci o face inutilă, caducă, pernicioasă. Frica este un efect al exercitării discreționare a puterii. Dacă nu i se contrapune o formă a rațiunii, frica determină eșuarea în gnosticism a celui care o trăiește.