Viață bună, soartă rea

„Știm că am putea fi fericiți, dar nu ne iese”

Imaginează-ți că te așezi pe o bancă în parc, sperând să iei o gură de aer și să zaci măcar câteva minute în liniște. Îhm. Motoarele turuie la câțiva pași distanță și tot la câțiva pași unii povestesc despre cât de bine e să stai fără să discuți despre ceva; din noile boxe, strategic pitite între frunze, freamătă muzică de ambianță, cât să te scoată din liniștea bizar de zgomotoasă a naturii și să-ți ofere liniștea familiară a aparatelor. Îți deschizi telefonul. N-ai niciun apel (așteptai unul), ai 10 notificări pe WhatsApp (munca), încă vreo 15 pe Facebook (ți-ai pus poză nouă de profil), vești proaste curg în valuri (aici lumea e indignată din te miri ce subiect al zilei), cineva ți-a comentat la postare (ar trebui să răspunzi) și mai sosesc și oamenii de la toaletare, poți adulmeca mirosul de benzină, chiar până la 200 de metri, dar măcar acum boxele și indivizii șușotesc. Ar trebui să te ridici, cât să-ți faci pașii, că șezi toată ziua cu fundul pe scaun cu ochii-n ecran, măcar să nu stai degeaba. Îmi cer scuze, te simți copleșit(ă)? Ia și tu o carte, citește, să evadezi.

Să zicem că deschizi ultima carte a lui George C. Dumitru, Rupturi (Polirom, 2023). Poate-i alta: Fericire (Polirom, 2022) sau …și toate zilele de azi (Humanitas, 2021). Numai că, surpriză, pe oricare ai alege-o, nu scapi de niciuna din neplăcerile de mai sus, ba dimpotrivă. Să mă explic.

Tematic, trilogia lui George C. Dumitru strânge o întreagă paletă de doleanțe și prejudecăți sâcâitoare ale omului contemporan, de la felul în care tratăm subiectele fierbinți ale zilei, la problemele identitare și de identitate, la rolurile atribuite sexelor sau felul în care noile tehnologii și spațiile media ne condiționează comportamentul social și Weltanschauung-ul. Ce este, însă, atipic – și nu-i deloc puțin lucru – e faptul că autorul surprinde o clasă socială despre care fie nu se discută aproape deloc în proza contemporană (să evităm generalizarea pripită), fie se discută de undeva din exterior, de pe poziția pierzătorilor tranziției. Este vorba de mica burghezie românească ce începe să prindă contur de prin anii 2000, o clasă compusă din mici întreprinzători și patroni de afaceri (săli de fitness, horeca și, îndeosebi, într-un domeniu ce nu și-a pierdut din exotism, IT-ul), a căror lipsă de „rădăcini” și imaturitate transpar în stilul arhitectural, vestimentar și în limbaj. Toate acestea sunt date pe față de unul dintre ai lor, care suferă de cea mai grea boală: autoreflecția.

Cărțile lui George C. Dumitru surprind, așadar, cadrele în care-și duc viața cei „ajunși” („lumea bună”), cei ce am crede că dispun de tot ce-și doresc, cel puțin din punct de vedere material, însă care, parcă rupți din filmele regizate de Wes Anderson (The Royal Tenenbaums) sau Sofia Coppola (Lost in Translation sau Somewhere), au parte de rich people’s problems. Adică trăiesc tot felul de drame existențiale pe care, cum se spune, niciun ban nu le poate răscumpăra: nu-și găsesc locul, au dificultăți în a stabili relații genuine (sau a avea o relație de durată) și de intimitate, sunt blazați și deprimați pentru că acul busolei lor morale și existențiale nu mai indică nicio direcție precisă.

Lipsa de sens, apatia/pasivitatea și senzația că totul e mereu în schimbare/mișcare, ca un tăvălug ce sfărâmă fără milă ce ai găsit clădit înainte, fără să ți se ofere un proiect alternativ (cu toate că l-ai plătit cu vârf și îndesat) și fără predictibilitate sunt temele care acaparează și domină orice alte subteme: problemele de identitate de gen, prejudecățile legate de atribuirea rolurilor între sexe, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor sau teama și rezistența la schimbare de orice fel (valorică, de credințe, social-politică).

Trilogia lui George C. Dumitru desface și recombină aceste teme, modificând perspectiva, unghiul de atac și stilul, de la o carte la alta.

În …și toate zilele de azi sunt vizate îndeosebi indiferența și pasivitatea individului societății contemporane – că e vorba de lipsa de reacție sau de reacție latentă a acestuia, de lipsa de conștiință politică și socială și, implicit, de reflecție asupra lor, de atomizare, de normativitate ori altele – pe care naratorul le pune cel mai adesea pe seama influenței spațiilor media asupra comportamentului și vederii acestuia, tot mai înguste în raport cu volumul și accesul crescute la informație.

În acest context, opinia (iar nu știința) domină fiecare aspect al vieții personajelor, lucru subliniat și de opțiunea autorului de a da întreaga scenă unui singur personaj cu alură de guraliv. Opinia acestuia – când doldora de prejudecăți (deci un loc comun, deloc original), când contracurent – căreia i se adaugă un ton superior, condescendent, specific celor ce cred că dețin răspunsul la orice, că-s în posesia adevărului, are rolul de a stârni, de a provoca, cu orice preț, reacția concetățenilor săi. Acest lucru explică, poate, de ce personajul trece cu nonșalanță de la o opinie conservatoare la una ce ar trece drept progresistă. Aici abia George C. Dumitru oferă probabil singurul spațiu pentru reflecție critică: poate că avem, în societatea contemporană, mai curând, principii de ocazie, pe care le rulăm după bunul plac, altfel spus, reacționăm doar cu jumătăți de măsură, de gura și pentru ochii celuilalt, ne străduim să interpretăm aceleași roluri, ne zombificăm, ne mai dăm uneori în spectacol, iar înflăcărarea, și acolo unde pare de nestins, donquijotească, e doar de fațadă. Emilian eșuează, de aceea, mai ceva ca cei pe care îi ia în vizor, ajungând, de la tipul ce nu mai suportă încă o zi de corporație, să patroneze o afacere ce se extinde corporatist, de la scepticul în materie de relații amoroase, la tipul înamorat peste măsură, de la omul îndărătnic, la tipul conformist, la locul lui; revolta lui se fâsâie, pur și simplu pentru că e de ocazie. De aceea, când închizi cartea, poți fi tentat să spui „dar ce final lamentabil…” – și este, cum altcumva, căci reflectă ceea ce spuneam mai sus. Se putea face, totuși, altfel? Ce bine ar fi. Hai să vedem, spune tu: cum?

Fericire e cartea ce leagă, ca o punte, cele două momente: revolta golită de substanță (…și toate zilele) și blazarea fără remușcare (Rupturi). În Fericire regăsești teama bărbatului de a fi „castrat” și nevoia lui de-a o înjosi (verbal) pe cea pe care știe că n-o poate poseda – cum apare mult mai vizibil în …și toate zilele; însă, spre deosebire de prima, aici găsești și multă compasiune și înțelegere pentru generația părinților, așa cum vin ei, cu prejudecăți de „lume veche” (misoginismul nu există în limba lor, nici nevoia de a lăsa totul baltă și de-a pleca ș. a.). Nu mai știi, însă, precis, unde și care e „lumea veche” – iar aici e miza discuției: schimbarea și rezistența la schimbare, ce-și găsesc expresia în tot soiul de spaime, frici și bâjbâieli paralizante. Lumea bunicilor, a părinților și a copiilor, și faliile ce se cască cu o rapiditate amețitoare între ele, odată cu „progresul”, cu „dezvoltarea” sunt punctul nodal al cărții. La o privire de ansamblu, aș putea spune că o bună parte dintre temele atinse în Rupturi par vârful aisbergului, care e Fericire. Lumea prepuberilor și a adolescenților rămâne marea necunoscută. Cine sunt tinerii aceștia ce se toarnă în dispozitive și rămân blocați în matriță? Ce gândesc, ce perspective au, ei cum ne văd? De cât de mult rău sunt capabili? Și cum se face că nu putem comunica, cu toate că dispunem, ca bunicul din povestirea Roblox, de o listă cu „tot” ce ar avea ei nevoie, deci de un fel de rețetar? Dacă Fericire deschide tema aceasta a prăpăstiilor ce se cască între generații, Rupturi o continuă. Iar răspunsul amândurora e un fel de speranță în orb, căci lumea adolescenților de astăzi, ca și a celor de acum o generație, rămâne, deocamdată, pentru adulți, încifrată.

Contrar aparențelor, Rupturi este romanul cu adevărat sarcastic (și satiric), iar nu …și toate zilele. Odată cu el, reflectorul cade pe micii îmburgheziți, triști și neînțeleși, împliniți din punct de vedere financiar, însă imaturi emoțional, ce resimt o altfel de lipsă: cea de sens și de conexiune interumană. Relațiile personale degradate, superficiale (de familie, prietenie, iubire), căsniciile ratate (cu sau fără divorț), joburile rutiniere și alienante, falsele oaze de liniște (fizice și imateriale) aneantizează indivizii în așa măsură, încât nu rămâne din ei decât o coajă de nucă ușoară, plutind în derivă, poticnindu-se, ca de un tărâm al făgăduinței, de orice creangă sau smoc ce le iese în cale. Aici totul e relație de rebound: cu alt partener, cu copilul, cu alt mediu, cu un alt job, eventual cu un alt oraș. Toate par noi, în primă instanță, mici promisiuni de liniște și pace – un cartier nou, la margine de oraș; o relație „fără complicații” și fără așteptări; un copil probabil vinovat că i-a dat brânci altuia de la etaj, dar nu al tău, desigur, n-are cum; un oraș mai mic și mai liniștit, ca Brașovul, nu ca Bucureștiul – însă dincolo de toate, pândește neliniștea că numai un moment de singurătate și o să se strecoare cel mai rău dintre rele: clipa de autoreflecție; iadul. Daniel, personajul central al romanului, întrezărește acest moment, dar îl alungă cu brio, destul de repede, fie inventariind tarele concetățenilor (mai cumpătat decât Emilian, mai la rece), fie complăcându-se într-o relație casnică aparent neproblematică. Momentele de  autocritică sunt scurte, dar aproape insuportabile: „când trăiești și trăiești tu cu tine, ajungi să te detești […] ratarea începe când se termină iubirea” sau „[c]âteodată te uiți la cer și vezi un tavan murdar. Câteodată soarele devine o gaură neagră care îți suge ochii din cap”. Resemnarea e amară.                        

Trilogia lui George C. Dumitru are multe calități, de la stilul adecvat unghiului dezbaterii subiectelor, la pendularea firească între diverse registre stilistice și structuri diegetice, și până la analizele sociologice și de psihologie a contemporanilor.

La nivel de structură rămâne, totuși, o chestiune ușor forțată: repetiția. În …și toate zilele de azi faptul că Emilian sesizează în mod recurent, obsesiv, aceleași probleme, devine cam obositor și, uneori, redundant. Poate din același motiv autorul decide să spargă, pe-alocuri, artificial, monologul personajului, printr-un fals dialog. În Rupturi,insistența cu care se apleacă, în a doua jumătate a romanului, asupra temei divorțului – relatată în aceeași manieră, în mod repetat, întrucât toate personajele ard aceleași etape, în același mod – diluează și dezechilibrează, prin spațiul mult prea extins pe care-l ocupă, creând un contrast poate prea mare cu prima jumătate a cărții, unde evenimentele se succed episodic, cadrele se mișcă rapid, personajele sunt privite din diverse unghiuri (chiar dacă ni se comunică aceleași trăsături). Altfel spus, dinamismul din prima parte a cărții pune în lumină pasivitatea din ce-a de-a doua, adâncind nevoia aceluiași tip de mobilitate, ce lipsește. Acestea sunt, însă, detalii ce nu aduc nicio scădere notabilă proiectului și pot fi privite ca o simplă notă de subsol.

Versatilitatea stilistică, ce oferă prospețime în pofida reiterării acelorași teme, modul plastic și scrupulos cu care cartografiază mentalități și schimbări în societate, precum și punctul de vedere inedit fac parcurgerea celor trei cărți ale autorului o expediție pe cât de copleșitoare, pe atât de instructivă. Memorabile devin existențele tragi-comice și aproape înduioșătoare ale mic-burghezilor, de care George C. Dumitru se apropie critic, dar și concesiv, și pe care, aș spune, îi lămurește, cu o bătaie pe umăr: viața bună nu face doi bani, când soarta-i rea.