Mi-am cumpărat cartea Veronicăi Stănică, Teoria lucrului bine făcut, dintr-un impuls, trezindu-mi curiozitatea entuziasmul general al colegilor de breaslă în anunțarea ei pe Facebook. Nu obișnuiesc să merg la pomul lăudat, iar atunci când o fac, îmi iau ditamai sacul și, oricât de conștientă aș fi de asta, adeseori mă trezesc căutând nod în papură. Prost obicei, veți zice. Așa e.
Conștientă, așadar, din capul locului că aș putea fi victima propriei optici distorsionate și că n-ar fi fost nu știu ce șmecherie să-mi fi jucat o festă algoritmii Facebook, mare mi-a fost mirarea când m-am surprins încheind cartea fără să fi ridicat vreo sprânceană.
Cele 21 de proze care alcătuiesc corpul volumului sunt de o simplitate dezarmantă și de o arhitectură compactă, concentrată și economicoasă stilistic. Nu am găsit niciun derapaj la nivel prozaic (fără înflorituri sau digresiuni fără noimă) și nicio alunecare stilistică anapoda ori clișeică; iar trecerile subtile de la narațiunea la persoana I la cea la persoana a III-a, unde liniile de demarcație între logica internă a personajului și evenimentele povestite se șterg, sunt abil manevrate. Apoi, cu toate că poveștile se constituie pe spații restrânse, ele au cap și coadă, și au tâlc, fără să fie moralizatoare. Acolo unde povestea se vrea hilară, ea este un moment de stand-up – o îmbinare reușită între hlizeală și critică socială; acolo unde se vrea înfricoșătoare, ea este unmoment de vârf dintr-un thriller, în care cel mai banal eveniment este pretext pentru suspans.
Mi se pare, totuși, că miza volumului este jocul autoarei cu percepția și așteptarea cititorului, pe care ba îl distrează, ba îl înspăimântă, ba îl oripilează, însă indiferent de emoțiile pe care i le inculcă, prin situații judicios cântărite, scopul este acela ca povestea să-l țină prizonier – lucru care, nota bene, îi reușește de minune.
Acolo unde povestea se vrea hilară, ea este un moment de stand-up – o îmbinare reușită între hlizeală și critică socială; acolo unde se vrea înfricoșătoare, ea este un moment de vârf dintr-un thriller, în care cel mai banal eveniment este pretext pentru suspans.
Ceea ce atrage în mod deosebit la proza Veronicăi Stănică este îmbinarea excelentă, aproape hipnotică, între așteptare (generatoare de tensiune) și neașteptat (generator de neprevăzută destindere). Jocul acesta îl angajează pe cititor, el fiind prins și surprins la fiecare pas, în povești ce câștigă momentum, velocitate, și care se dezvăluie, când în scurte digresiuni bruște, când treptat. Acestor moduri de asalt le corespunde un mod de a povesti. De pildă, deznodămintele treptate, revelațiile construite din anticipație sau din sugestie au loc prin utilizarea unei fraze ample, arborescente, minunat strunite în povestiri cum este Împăcarea sau Soneria; la polul opus, scrisă în propoziții scurte, percutante, povestirea Cursa este chintesența suspansului, ce se hrănește din momentumul dat de accentul pus pe o singură trăire, presimțirea. Acest joc tensiune-detensionare are loc și la nivel de micro-acțiune, prin interstiții bruște, de-o clipă, cum este, de pildă, în interiorul unei povestiri ca Alcor și Mona, unde fantazarea amoroasă a Monei este întreruptă de frânarea bruscă a mecanicului.
În același sens, ironia și umorul negru sunt arareori explorate doar pentru sine (cum e în Alcor și Mona), ele acționând mai curând ca mecanisme în jocul de tensiune-detensionare, unde sunt menite să ofere un moment de respiro, să destindă o situație ce pare fără ieșire și potențialmente fatală unui personaj. De pildă, cum apare în Dorința, unde o femeie plecată în pelerinaj se găsește, la limită, prizonieră spaimelor de moarte și se roagă să coboare în viață de la grota sfântă unde urcase, chiar dacă asta însemna s-o coboare cu elicopterul cum o coborâseră pe „vaca aceea” de-o văzuse ea la știri. Sau cum e cazul în Reconfigurare traseu, unde un bolnav în stadiu terminal acceptă să învețe cum merge „gipiies”-ul, să poată să-l vadă doctorul veterinar, câtă vreme îi permite să fumeze „niște țigări speciale […] Hiț”.
Ironia și umorul se construiesc din crâmpeie de comic de limbaj (răstălmăciri, greșeli gramaticale, dialecte) sau de comic de caracter (naivități, stângăcii) și, îndeosebi, din comic de situație (răsturnări, neprevăzut), ce pot fi pe cât de simple, pe atât de savuroase – cu riscul poate ca unii cititori să nu le guste, considerându-le prea facile (aș zice, totuși, că-s destul de slabe șansele). Același umor face ca tâlcul poveștilor să nu devină în niciun moment prilej de lecție despre o ținută morală acceptabilă.
Modului inedit de a construi suspans și încordare i se adaugă și o dimensiune erotică, ce face o notă aparte și ce se regăsește în aproape toate prozele din volum. Această dimensiune este parte a logicii generale a jocului tensionare-detensionare, însă ea nu se mai supune temerii/fricii generate de neprevăzut, ci plăcerii pe care ți-o poate procura.
Este o anumită directețe cu care Veronica Stănică descrie tensiunea erotică dintre sexe (în Ștefan cel Mare și Negru sau Autostrada soarelui), pânda (Alcor și Mona, Fecioreasca de pe Mureș, Cocoșul – a doua cu acest titlu), cruzimea, ca momente de juisare, precum și un anume nonconformism în modul în care se apropie de preferințe sexuale tabu, ca pedofilia și, mai ales, voyeurismul. Actul sexual neconsumat, plăcerea de a-i urmări pe alții în ipostaze erotice, masturbarea, șocul la descoperirea pentru prima dată a sexului celuilalt sunt tot atâtea momente de presiune și eliberare, și sunt, în mod cert, prin intensitate, dintre cele mai acaparatoare.
Mai puțin fățișă, dar prezentă la rându-i, este tensiunea ivită din diferența de clasă, de statut, ce se găsește în proze ca Autorecenzie (unde apar și presiuni ce țin de atribute de gen, generate de prejudecățile legate de modul în care ar trebui să se descurce cu toate o mamă singură, aflată în căutarea unui loc de muncă, ce aplică la o corporație), Regina-nopții (unde un tânăr sărac, dar îndemânatic, urmează să fie părăsit de o tânără din familie mai bună, cu perspective educaționale) sau Certificatul de urbanism (unde o familie încearcă să pună pe roate o afacere de pompe funebre, dar mijloacele și birocrația îi sunt potrivnice).
Veronica Stănică așază abil dimpreună plăcerea și frica, familiarul și stranietatea, așteptatul și neașteptatul, predictibilul și impredictibilul, prozele ei sunt o cameră cu lumină obscură unde siguranța becului arde de cum îl aprinzi, și-ți oferă astfel doar scurte momente de detensionare, de ieșire din beznă. Sunt povești strâns închegate, construite din poli opuși, ca niște arcuri în tensiune pe care autoarea le manevrează cu multă iscusință și care îi provoacă cititorului plăcerea de a fi ținut cu răsuflarea tăiată și cu promisiunea că e în siguranță, că o să i se dezvăluie ce i-a fost ascuns. Nicio surpriză, așadar, că, odată ajuns la finalul volumului, ai impresia că ai mai fi putut citi încă.
