Iustin Butnariuc (n. 1999), aș spune-o direct, vine, în volumul lui de debut, zâmbim, radiația nu s-a stins (Casa de Editură Max Blecher, 2024), cu o poezie foarte puțin întâlnită în literatura tânără – mai precis a celor care au debutat după 2020. Mă intrigă de la început o anume precizie a termenilor, apoi pachetul candoare-luciditate, structura și scenariile poemelor. E un epic aspru și bine documentat. Descrie cu limba lui de medic (proaspăt detașat în provincie), cu un fir prețios în care sunt împletite ironia, autoironia și umorul. Preia ce preia de la congeneri, dar se distanțează. Se distanțează surâzând, știe lecția. De exemplu, de autobiografismul abrupt și violent al generației fracturiste. Un autobiografism care, prin calchiere – între timp târât, ajuns la congeneri –, se auto-devorează.
Scrie, s-ar spune, pe teme douămiiste, dar accentele cad altcumva. Relația asta cu moștenirea recentă o putem citi încrucișat în primele versuri: „când tata mi-a pus pușca în mână/ am crezut că glumește/ mi-a zis: «Fiule, doboară această pasăre pentru mine»/ am încărcat, am ochit și am tras/ acasă mama ne aștepta cu tort de mere/ disperată, suna la toate neamurile să le anunțe/ era vorba despre o boală și despre mine, dar nu știam/ că în tort se pun și astfel de ingrediente” (65 Rose, p. 5). Da, trimite la amintiri aș spune recurente, din viața domestică, firește a apartamentului, copilăria (cu evenimente acute, tratate chirurgical, zâmbind), dramele tânărului adult (firește viața de student la medicină)¸ apoi orașul, patria, lumea, societatea (dezumanizată, alt epitet nu găsesc). Sună cunoscute temele, dar le execută în alt mod. Un mod care indică altă generație, cu o melancolie acceptată infantil, ca-n proza lui Salinger. În mare, nu mai vrea mizerabilismul tehnic, ce garanta succes odată. Ca la Dan Sociu, cu patetism, cu aer de fapt divers de ziar de ziar din anii ’90-2000, în culori late, cu pregnanța celui nemântuit. Amintirea are câte un clenci, o ramă, cu baghetă de siliciu, de magneziu, cum numai Codrescu („care mănâncă hamburgheri și bea cafele diacritice”) poate confecționa. Dar e o ramă care-l suge imediat în filtrele câte unui povești. Bine construite. Nu evită fixațiile acelor stări paranoide ale mai bătrânilor lui prieteni, poeți geniali, dar el când devine personal – și devine! – nu vrea să comunice decât o stare, una filtrată printr-un limbaj minuscul și contondent, calandrat de-un epic surprinzător: „când eram mic/ mama amenința/ că într-o zi își va lega trompele –/ atunci îmi imaginam/ cum din pântecul ei/ doi elefanți rozalii ies la suprafață/ și cu o scurtă uvertură elefantică/ cei doi își unesc trompele/ într-una singură/ ca doi trandafiri prinși de o pergolă:/ eu – tânăr și mama bătrână de-acum/ elefanții din burtă sunt gri,/ iar trompele din burtă le-au devenit varice groase/ pe gambele ei bolnave/ de elefantiazis” (libretto, p. 11). Asta-l singularizează. Prinde bine acea trecere spre maturizare care nu vrea să fie definitivă. Cu diformitățile ei. Diformități a căror metafizică au un tușeu naturalist. Îl ajută limba de medic. Nici măcar nu-i limba unui medic matur, hârșit în cinismul lui. Aș spune că limba asta de medic, crud, tânăr și imberb, e tema poezii lui. Restul vine la pachet. Are cruzime, are stil, are paletă. Fie și o paletă minusculă, de artist exotic care pictează pe o boabă de orez. Iată-l: „la final rămân aceleași imagini:/ mama alegând fasole/ un ciorchine din care am smuls/ direct cu gura/ bobițe de strugure/ câinele de pe acoperiș lătrându-și coada/ și singura fată care îmi zâmbea./ pleoapele acoperite de tuș auriu/ se închid și vin morți subtile/ iluzii? numai de bine/ plaja din Salonic/ păzită de copacii giganți/ tălpile de marmură/ pe care dorm melcii/ deshidratarea – / mâinile orbecăind prin lichid/ și un tren încărcat/ cu ediții princeps.“ (fundația, p. 38)
De altfel, candoarea, ca și aici, foarte expresivă – și debutantul știe în ce se bagă! – nu poate fi înlăturată. E-n lumina rampei, pe lamela de sub ochiul lung al unui microscop. Iustin Butnariuc e dublat de un aspirant la cercetarea de tip științific. Nu-i stă de loc rău această aspirație. Căci chipul necruțător, cum ne indică Svetlana Cârstean pe coperta a IV-a, e al celui inocent: „O voce poetică fermă, convingătoare, curajoasă, despre un copil care a «devenit adult la grădiniță» ”. Nu sună rău, dar imediat trebui să aducem în discuție accentele de luciditate, cele cu care-și cenzurează conștiința. Da, îmi place și ce spune Radu Andriescu, deși poate prea grav, că umanitatea pe care o descrie Iustin Butnariuc, cu îndemânare, e cea a „unei vulnerabilități profund umane”.
Limba-i are particularități medicale dar, în felul cum este instrumentată, deschide aceste papile metalice ce prind cu dințișori materia rară a vulnerabilității. Te tai în lamelele puse sub microscop, la care cercetătorul acesta tânăr face experimente. O natură cu o corporalitate primară, superfluă în fluidul poetic. O aduce cu bisturiul la standardele sociale. E o întreagă lume în cărticica asta. De la păsurile eului, prin Botoșani, la cele ale pelerinului, ce poposește des în America.
Acest „strănepot de plugari” are plăceri și de estet învechit în rele. Iată cum utilizează abil pauza sau parantezele, într-o geometrie strânsă a textului, unde ritmul, cum ar spune criticul școlit, că e bine strunit, cu eufonii asumate, frust, neconcesiv. Poetul, lângă el, nu-și poate înfrâna dorința de-a oferi într-o manieră directă un comentariu ironic. Semnul de punctuație este deci o supapă ce permite a-l ține treaz pe cititor (sau ar constitui elementul de contact, ca în schema comunicării a lui Jakobson): „ca doi trandafiri prinși de pergolă:/ eu – tânăr și mama bătrână de-acum” (libretto) sau „cele de care am nevoie/ nu se pot cumpăra (dacă se putea ar fi fost/ prea scumpe)” (Maneki-neko, p. 77).
Dacă ar fi să semnalez ceva din aventura existențialistului, ar trebui să aduc în discuție descrierea aventurii sensibilității. Un imatur pus să noteze dislocarea utopiilor, a heterotopiilor cum ar spune Foucault, deconstructivistul. Dormitorul mamei, cu aura lui stranie, întors pe dos. Evocarea lor, a heterotopiilor, îi încarcă plasticitatea, o armează, ca să descrie cât mai crud și plastic spectacolul fragilității. Are aici detașare ca să surprindă perspectiva, cât o fi pe bobul lui de orez, dar are și dramatism. Asta impune poetul debutant. Limbajul lui particular face corp comun cu corporalitatea stărilor. Impresionează această alăturare care nu-i proces de tip chimie. Ci de tip plastic.
Poezia lui Iustin Butnariuc convinge prin tehnica asta bine însușită. Se aventurează deja spre o direcție a lirismului autohton puțin cunoscută la noi. Debutantul, outsider-ul, privește lumea cum se desfășoară fără a interveni. Nu apelează la material de construcție știut. La discursul să zicem al poeților optzeciști-nouăzeciști (care nu sunt de altfel foarte mulți), ce-și asumă decoruri, dar și identități de blestemați. Ia distanță, cu ingeniozitate și atenție. Abia aștept să văd ce viitor are acest discurs.
S = k log W. Aceasta e formula constantei lui Boltzmann, care îl îndreptățește pe Iustin Butnariuc să dea titlul volumului său de debut poetic, apărut la Casa de Editură Max Blecher. Deși entropia nu poate fi anulată, radiația cosmică încă subzistă, ceea ce ne face pe noi și pe mulți dintre cei care vor veni după noi să zâmbim, universul cunoscut vădindu-și, astfel, ospitalitatea. În pofida metaforicelor dark matter & dark energy.