Gabriel Udrea: „Pentru mine, exercițiul întoarcerii prin ficțiune nu vizează doar încercarea de a recâștiga o lume pierdută. Care ar fi rostul?”

Nume nou în peisajul literar românesc, Gabriel Udrea (n. 1977, Ploiești) este avocat pasionat de scris. Licențiat al Facultății de Drept din cadrul Universității din București și cu o licență în drept european de la Facultatea de Drept din cadrul Universității Paris 1 Pantheon Sorbonne, acesta a absolvit în 2018 și cursul de creative writing organizat de Oxford University – Department of Continuing Education. După cum bine v-ați dat seama, vorbim despre un debut, Străzi fără nume (Editura Cartex, 2024), chiar cu autorul acestui roman care împletește puncte dureroase ale istoriei bucureștene, așa cum e povestea vechiului cartier Uranus, cu o ușoară ironie la adresa sistemului corporatist din zilele noastre.

Anca Zaharia: Sunt curioasă de unde a apărut romanul Străzi fără nume: ai vrut mereu să publici și acum s-a întâmplat „să se potrivească” ideea sau a fost un gest calculat, intenționat acela de a explora în roman dispariția cartierului Uranus?

Gabriel Udrea: Îmi vine în minte începutul povestirii despre lumea fictivă a Uqbar-ului născută din conjuncția dintre o oglindă și o enciclopedie. Borges ne învață că ficțiunea se naște din reunirea unor termeni diverși, a căror întâlnire este doar în aparență întâmplătoare, reprezentarea tinzând întotdeauna să oglindească totul.

Preluând această lecție, pot spune că dispariția cartierului Uranus este un element din care s-a alcătuit Străzi fără nume, fără a fi, însă, punctul său de pornire. Factorul declanșator l-a constituit întâlnirea cu poveștile celor dispăruți în timpul represiunii din perioada instaurării comunismului în România. M-a impresionat, în special, că, la mult timp după căderea regimului, au existat cazuri în care familiile și prietenii încă nu aflaseră cum muriseră și unde erau înmormântate victimele. La acestea s-au adăugat relatările despre cei care trăiseră ascunși în case sau sub identități false, pentru a nu fi arestați. Asocierile de acest tip au condus la conturarea unui prim nucleu al cărții, acela al dispariției în mijlocul mulțimii, al disimulării sub identități inventate, ca formulă de supraviețuire într-un mediu ostil, soluție la care au recurs nu doar cei persecutați politic, ci toți cei care au trăit acea epocă.

Într-o a doua etapă, tema dispariției oamenilor s-a legat de cea a distrugerii locurilor în care aceștia au trăit, pentru că o crimă poate fi uitată doar prin ștergerea tuturor urmelor. În țesătura plăsmuirii s-a prins, astfel, un alt detaliu care ne trimite din nou la motivul oglinzii: casele gemene, în oglindă, ce pot fi întâlnite în cartierele vechi ale Bucureștiului. Adaptat la nevoile ficțiunii, acest detaliu a alimentat pendularea între o casă dispărută din trecut și copia sa supraviețuitoare, ce servește drept decor poveștii din prezent. 

De-abia în acest punct, dealul Uranus și-a găsit locul în carte, adăugând nuanțe suplimentare, în condițiile în care drama cartierului este, prin amploare, o rană nevindecată, la care continuăm să revenim (dovadă stând, în acest sens, comunitățile create, precum și cărțile și albumele de fotografii publicate în legătură cu acesta).

A.Z.: Așa cum l-am perceput eu, romanul tău are o dimensiune puternic vizuală, aproape topografică. Ai lucrat cu hărți, fotografii, amintiri ale locuitorilor sau cum ai construit spațiul narativ?

G.U.: Într-adevăr, de îndată ce dealul Uranus a devenit unul dintre cadrele cărții, cartografierea lui a devenit esențială. Am strâns propria mea arhivă de fotografii, povești și hărți, din care m-am străduit să-mi alcătuiesc un peisaj mental, familiar. Numai în acest fel datele reale se pot integra în ramele invenției, iar cele două planuri nu rămân străine, ci ajung să se întâlnească.

Totuși, nu trebuie uitat că, oricât de exactă este reconstituirea, rezultatul ține de planul fictiv al unor străzi „fără nume”, iar acesta trebuie să devină preponderent. Pe de altă parte, în efortul amintit de captare a totalității, limitele reprezentării înseși trebuie asumate într-un mod neidealizat, indiferent de instrumentele folosite (vizuale ori prin scris). Din acest motiv, chipuri din fotografii dispărute și scrieri pentru totdeauna pierdute și-au găsit locul în acest roman.

A.Z.: Străzi fără nume vorbește despre felul în care orașul înghite oamenii, iar oamenii, la rândul lor, uită orașul în timp, parcă-l uită și-n timp ce-l explorează. Cei care caută să sape-n amintiri sunt excepțiile, așa cum e cazul cu Andrei și Ada. Ți se pare că Bucureștiul de azi mai are vreo legătură cu cel despre care scrii?

G.U.: Orașul din carte nu trebuie să rămână subordonat celui din realitate. M-aș bucura, de exemplu, dacă un cititor, care a apucat să cunoască cartierul Uranus anterior demolării, ar spune că, în ciuda diferențelor dintre dealul din carte și cel din realitate, s-a simțit transpus în lumea aceea dispărută, în momentul în care a parcurs romanul. 

În același timp, pentru mine, exercițiul întoarcerii prin ficțiune nu vizează doar încercarea de a recâștiga o lume pierdută. Care ar fi rostul? În fond, de ce ne-am dori să revenim într-un alt timp? Memoria are sens mai degrabă în momentul în care servește și altor mize, de exemplu, pentru abordarea unor traume nerezolvate. „Ai supraviețuit nu ca să trăiești/ ai puțin timp trebuie să depui mărturie”, spune poetul polonez Zbigniew Herbert. Altfel, întoarcerea n-ar fi decât un exercițiu steril.

A.Z.: Și ce părere ai despre felurile controversate în care alegem nume (cu rezonanță istorică nefastă) pentru spațiile publice?

G.U.: Una dintre temele centrale ale romanului este cea legată de identitate. În jurul acesteia se nasc multiple întrebări ce traversează cartea. Ce șanse au să-și găsească propria lor identitate locuitorii unui oraș care-și schimbă construcțiile și numele străzilor în funcție de mobilitățile istorice? Nu cumva există un destin comun, în care orașul și oamenii trebuie să se disimuleze pentru a putea supraviețui, de exemplu, prin împrumutarea unor nume de circumstanță? Oare jocul de măști din trecut se răsfrânge și asupra vieții celor din prezent care, la rândul lor, nu știu cine sunt cu adevărat, deoarece dedublarea a devenit un mod de viață transgenerațional, ce rămâne dominant chiar și după ce dispariția pericolelor care au dus la adoptarea acestei soluții de supraviețuire? 

A.Z.: Am remarcat în carte o critică subînțeleasă, nu stridentă, a capitalismului și a modului în care acesta transformă viețile oamenilor, mai ales pe filiera multinaționalei lui Andrei. De unde vine interesul tău pentru acest subiect și cum ai găsit tonul potrivit între observație și implicare? Știm foarte bine că există sfere în care e problematică această critică a capitalismului, fie ea și-n ficțiune.

G.U.: Este interesantă întrebarea ta, mai ales că, anterior, am fost chestionat în legătură cu prezența în carte a unui alt filon ideologic, orientat, s-a spus, către celebrarea burgheziei interbelice. Fără a intra într-un joc de confirmări sau infirmări inutile, pot spune că nu cred într-o abordare ideologizantă a literaturii. Bineînțeles, toți avem preferințe, înclinații, nu suntem imuni la cântecele de sirenă ale diverselor ideologii printre care navigăm. „În orice operă de artă se ascunde involuntar și o atitudine față de viața socială”, afirmă Eugen Lovinescu în Istoria civilizației române moderne. Putem, prin urmare, să căutăm, de exemplu, în piesele lui Caragiale, indicii ale ideologiei junimiste antiliberale, dar nu acesta este motivul pentru care acestea încă se joacă pe scenele teatrelor. După cum am spus, trebuie să existe mize dincolo de simplul exercițiu estetic, doar că aceasta nu înseamnă fixarea într-o teză preformulată, limitativă. În jocul ficțiunii sunt esențiale ambiguitatea, problematizarea, chiar și contradicția. În concluzie, nu pot decât să mă bucur că diferiți cititori descoperă unghiuri ideologice complet opuse în acest roman.

A.Z.: Romanul e, în același timp, o reflecție despre pierdere și despre memorie. Ce rol joacă nostalgia în felul în care scrii, e combustibil sau capcană? E directă, dacă nu e prea personală întrebarea mea, sau e pur și simplu o zonă de interes și curiozitate intelectuală, fără miză la scară individuală?

G.U.: Nostalgia este foarte importantă. Mai întâi, servește drept factor declanșator: ea este cea care pune în mișcare angrenajul plăsmuirii. Scriem despre timpul, locurile și oamenii de care suntem legați emoțional în diverse feluri. Nu mă refer doar la filiera biografică, exploatată excesiv azi în dauna invenției și a construcției, ci, în general, la orice înclinații, preferințe am avea. În felul acesta, simpla atracție pentru casele vechi a devenit un punct de pornire în alcătuirea Străzilor fără nume, în jurul căruia, ulterior, s-au adunat alte straturi narative.

În același timp, este esențial să încerci să menții activă conectarea la această latură pe întreaga durată a scrierii unei lucrări de ficțiune. O astfel de ancoră sensibilă poate asigura un canal de comunicare cu cititorul. Până la urmă, înainte de orice altceva, latura emoțională este cea care ne aduce pe unii mai aproape de ceilalți.

A.Z.: După ce am citit romanul, multă vreme m-am învârtit în jurul unei idei principale pentru mine: o bună parte din timp, Ada lucrează pentru visul tatălui ei, de fapt, vrea să recupereze casa din România, să afle ce s-a întâmplat cu rudele. Cum vezi, mai ales în realitatea zilelor noastre, această… povară, datorie sau încăpățânare de a desțeleni rădăcinile originilor?

G.U.: Un filon narativ urmărit vizează posibilitatea ca un urmaș să integreze în destinul propriu povestea părinților și locul din care aceștia au plecat. În contextul deturnării unor vieți prin intervenția unor circumstanțelor istorice nefaste, universala problemă a trecerii asupra copiilor a poverii neîmplinirilor părinților capătă anumite nuanțe particulare.

Mi-a atras atenția cazul real al unei doamne, descendentă a unei familii notorii din interbelic, care s-a luptat mulți ani pentru recuperarea unei case naționalizate de comuniști. Poveștile captivante ale persoanei în cauză indicau un atașament puternic față de locuința respectivă, asupra căreia mama dumneaei își pusese, în mod special, amprenta. Frapant pentru mine a fost faptul că, după recuperare, casa respectivă a fost vândută. Sigur, în situația dată existau justificări absolut legitime, dar, la nivel mai general, acest deznodământ m-a făcut să mă întreb dacă poate exista o reconectare reală cu trecutul sau dacă, de fapt, lumea fiecărei generații rămâne închisă în sine, pierdută pentru totdeauna. Problema nu ține doar de cazul celor care au trăit comunismul, fiind suficient să ne gândim la cei care au emigrat după `89, ai căror copii născuți în străinătate nu putem ști dacă vor dori și putea restabili vreo legătură cu România.

A.Z.: Dacă ai putea să te întorci în vechiul Uranus pentru o zi, unde te-ai duce mai întâi? Și pe cine ai vrea să întâlnești acolo?

G.U.: Dacă mi-ai fi pus această întrebare înainte de a scrie cartea, ți-aș fi putut da un răspuns. Acum că am apucat să o scriu, m-am eliberat de povară, astfel că nu mai resimt dorința de a mă întoarce acolo. Văd asta în detașarea cu care privesc fotografiile cartierului. Exteriorizarea prin scris a obsesiilor are, într-adevăr, un efect terapeutic. Nu știu dacă se poate vorbi despre un asemenea efect și în cazul cititorului, nu pot să mă detașez și să privesc această carte doar din afară. 

A.Z.: Cum a fost pentru tine experiența debutului, cum te împaci cu gândul că ai pus în circulație publică ceva din tine și cum se-mpacă noua calitate, cea de scriitor, cu viața profesională care, din punctul din care privește un necunoscător, așa ca mine, pare mai degrabă rigidă, sobră?

G.U.: Debutul la o vârstă presupus mai apropiată de maturitate te scutește de așteptări prea mari. Nu ești însă cruțat de momentele de panică, când regreți că ai pus romanul în circulație și îți dorești să-l fi ținut la sertar. Pendularea între alarmă și încredere este, cred, specifică majorității scriitorilor și cu atât mai mult debutanților, astfel că nu pot decât să mă resemnez. Număr printre lucrurile bune colaborarea excelentă cu editura Cartex care a acceptat acest proiect.

În privința întrebării legate de concilierea scrisului cu profesia mea de avocat, există un paradox. Pe de o parte, din rațiuni financiare, cei mai mulți scriitori sunt nevoiți să se dedice și altor activități. Unele laturi ale acestor alte ocupații sunt utile scrisului, în timp ce altele se pot dovedi nefaste. De exemplu, exigențele de rigoare și concentrare, pe care le implică avocatura de consultanță, pot fi o școală bună și pentru scrierea literară, mai ales că o asemenea formare lipsește, nivelul cursurilor de scriere creativă de la noi fiind destul de limitat.

În paranteză trebuie spus că nici șansa de a te putea ocupa exclusiv de scris nu este lipsită de pericole. Sunt vizibile, la unii scriitori din acest segment, efectele presiunii de a scoate ceva nou la intervale scurte, pentru a se menține în actualitate, ceea ce împiedică un proces de elaborare mai îndelungat, de multe ori necesar. Exemplul unor Sábato și Salinger, extrem de zgârciți cu darea spre publicare a cărților proprii, ar putea fi avut în vedere.  

Pe de altă parte, revenind la paradoxul pe care îl menționam la început, am constatat că, deși practicarea unei alte meserii este o realitate quasi-generalizată printre scriitori, aceasta alimentează o anumită rezervă în interiorul lumii literare. Lupta cu astfel de prejudecăți se adaugă celorlalte provocări cărora trebuie să le facă față cineva venit din afara acestei zone. În cele din urmă, nu-i rămâne fiecăruia decât să se concentreze asupra scrisului, căutând în jur, în inevitabilele momente de îndoială, precedente care-i confirmă că nu este primul în această situație (și, ca să-mi duc mărturisirea până la capăt, închei cu mențiunea că în capul listei mele de autoîncurajare se găsește Mihail Sebastian, unul dintre autorii mei preferați care se întâmplă să fi fost și avocat).