Fiecare ușă închisă e un vecin care nu știe
că poți plânge câte-o noapte întreagă
că devii un obiect ușor de mutilat în mâna iubirii
fiecare apel deviat e un părinte care nu ți-a putut
mângâia obrazul înroșit de palme
și inima mestecată de un sistem care te dorește utilă
nu pot ține lumea altcuiva pe picioare cu prețul propriei micșorări
îți voi dicta un nou set de reguli pe care-l vom respecta împreună
îmi vei ține un discurs despre rolul femeii în intimitate
și glasul meu o să spargă orice notă autoritară
așa cum protestele au rupt granițele rigide ale patriarhatului
fără supunere și fără politețea grațioasă a femeilor
decente
fiecare ușă deschisă e un teren minat peste care
pășim încălțate cu tocuri
ies în lume fără să-mi cer scuze pentru volumul meu,
pentru felul în care ocup spațiul public, conversațiile,
pentru faptul că nu m-am micșorat ca să fiu digerabilă
și nici nu m-am tradus în limbajul blând al acceptabilului.
port pe mine semnele unei alegeri conștiente de a fi prezentă,
nu ornament, fundal sau pretext pentru glume obosite,
ci corp politic, vizibil, asumat, greu de mutat din loc.
știu exact când tăcerea e o strategie și când ea devine complicitate,
de aceea nu tac decât dacă liniștea e un instrument,
nu o capitulare.
sistemul acesta încă speră că femeile vor obosi primele,
că vor renunța la consistență, că vor alege să fie
agreabile în loc să fie exacte.
dar eu nu sunt aici să fiu plăcută, sunt aici să fiu clară.
știu cum funcționează mecanismul:
corpurile noastre sunt tolerate
atâta timp cât nu devin autonome
sunt o femeie care știe
că prezența ei schimbă configurația camerei
și nu se retrage
ieri protestam pentru o justiție independentă
azi nu știu cine sunt, poate doar o tipă cu gura mare,
îmbrăcată-n blugi
un copil care tace doar atunci când mestecă
niște caramele maro și lipicioase
părinții noștri sunt și ei copii
sunt copiii lui Ceaușescu, iar noi ai nimănui, ai sistemului
side effect-ul de după ’89 se vede în frigiderele noastre,
în disciplina de a sta la cozi cu nemulțumire
în pașii apăsați de militar pe care-i recunosc cu inima strânsă
șoimii patriei și-au ucis dumnezeul ca să-l înlocuiască în casele lor
ca să-și iubească fiii și fiicele cu violența unui glonte
sunt moldoveancă dar nu de peste Prut
ca să fiu un manifest
ca să-mi fac din suferință și ostracizare
un piedestal ce înalță viitorul
nu reprezint nicio voce pentru nicio mișcare
nici generației mele nu-i pot aduce vreun omagiu dar exist
și asta îmi dă glas
cum cezariana dă glas nou-născuților
cu o brutalitate anestezică
bun venit pe lume
îți vom spune noi cine să fii
Patriarhatul a renunțat la discursuri rigide
și s-a infiltrat în gesturi mici, în glume,
în sfaturi date pe holuri înguste
în felul în care ți se spune să fii atentă,
dar nu ți se spune de cine să te ferești
mamele noastre au ieșit dintr-un sistem
în care tăcerea era o monedă stabilă
și ne-au crescut cu aceeași economie internă
ne-au învățat să nu consumăm prea multă mâncare
să nu cerem mai mult decât ni se oferă
să fim recunoscătoare pentru orice formă de blândețe
reclamele despre libertate sunt lipite
peste tencuiala crăpată a orașelor
ca niște plasturi colorați peste o rană necurățată
merg pe lângă ele cu sacoșe grele, cu spatele drept,
cu reflexul unei eleganțe reciclate
ca și cum aș fi învățat prea bine consecințele
nesupunerii mele în trecut
libertatea mea e un produs pe raft,
înțeleg că pot deveni oricine
cât timp am un devotament silențios
mă uit la mâinile mele și văd în ele degetele bunicii
care frământau aluatul cu o furie transformată
în strategia unei supraviețuiri genetice
propria mea prudență e doar o continuitate
și-mi doresc să urlu
mamele noastre ne privesc din poze cu buzele strânse,
rezistența înseamnă să lași o urmă pe unde ai trecut.
Cele mai recente din „Poezie”
de Luis Fernando Álvarez (El Aka)
Poeme de Dorothea Ko
de Ilinca Gângă
de Nelu Antocian
de Bogdan Suceavă
