poezie

3 poeme

Locurile pe unde umblam

Am fost acolo,
împreună cu piticul de la circul Palisadelor
și cu clovnul cu ochi tragici
ce fumează o țigară pe acoperișul
zburătorului Zamboni.

Am fost acolo în altă viață,
într-o amintire, o fotografie, un vis.

Și nu este nimic romantic în asta.

Iar îngerul cocoțat pe statuie
privindu-ne cu multă atenție
e de fapt o muscă grasă
pe icoana înrămată sub sticlă
în mahalaua Colentina,
frecându-și picioarele și pătând-o
pe Fecioara Maria.

Și noi care credeam că vedem
o aluniță pe fața ei,
sau o lacrimă!

Am fost acolo,
în locul unde melci enormi fără cochilie se târăsc peste cer|
și lasă bale pe lună.

Obișnuiam să ne legăm bărcile
de stâlpii de iluminat,
iar ele pluteau toată noaptea în dreptul ferestrelor noastre,
așteptându-ne să sărim în ele și să vâslim.

Dar n-am făcut-o niciodată.

Locurile pe unde umblam sunt încă acolo.
Amintirile noastre sunt încă acolo,
mâncând clătite în Luna Park
sub privirea femeii cu nasul mâncat de rugină
ce clipește intermitent învârtind mașini
pe volanul fustei de metal.

Și nu e nimic romantic în zahărul pudră
ce cade ca ninsoarea și se lipește
de singura mea rochie,
nimic romantic în picătura de sirop de vișine
ce stă să cadă
și s-o strice.

Bărcile sunt încă legate
de stâlpii de iluminat pe strada noastră,
așteptând ca versiunile noastre mai tinere
să sară în ele
și să vâslească.

Vino cu mine,
știu locul acela,
îl știu foarte bine.

Frig

Era atât de frig
încât războiul rece înghețase.

Îmi vedeam răsuflarea în clasă,
pufoasă ca un caier de bumbac,
îi vedeam răsuflarea profesorului
și pe-a colegilor mei de liceu.

Acasă, îmi așezam mâinile pe lampa de birou
să le transform din albastre în roșii.

Mama a cumpărat materiale,
căptușeli, pâslă, și capse,
și ne-a croit mie și fratelui meu
costume de ski ca să purtăm la școală.

Dormeam cu căciuli de lână,
ciorapi de lână, mănuși de lână,
și pulovere de lână atât de groase
încât rezistau și gloanțelor și moliilor.

Răsuflarea mea se prefăcea în condens pe perete
care apoi îngheța
formând flori și liane complicate.

Era atât de frig
încât actorii pe scenă își vedeau răsuflările
iar audiența inspira versurile lui Shakespeare
și expira nori Cirrus, subțiri.

Mirele și mireasa se sărutau nonstop
ca să-și țină de cald,
iar nuntașii schimbau cuvinte înghețate
înainte să se aducă mâncarea.

Era atât de frig
încât au crăpat toate pietrele.

Doctorii aveau respirații albe de tifon,
ca și cum fantome ar fi fost prezente
în sălile de operații
înainte să deschidă
pântecele pacienților, aburinde.

Era atât de frig
încât vecina mea care lucra la circ
a adus acasă pitonii
ca să nu înghețe,
și-i ținea în cada de baie.

Îi purta la serviciu
ca pe-un costum strâns pe corp
pe sub blana de nurcă.

Decade la rând a fost frig, frig.

Fiecare dintre noi expira
câte un mic norișor,
dovadă că eram în viață.

Piața fermierilor

Vom merge și vom trece
prin mii de zgârieturi și tăieturi.

Pentru fiecare lovitură și rană,
vom primi un ban de dragoste, strălucitor.

Vom ajunge într-un sfârșit
la taraba cea mai mare din piață.

Fermierul îmi va pune inima
pe un taler subțire

iar pe celălalt taler, o pană,
și o va cântări.

Dacă inima mi-e mai grea decât pana,
câinele fermierului,

cel cu capul de crocodil,
o va mânca.

Dacă mi-este ușoară,
vom da la schimb bogățiile noastre

și vom merge mai departe,
mâna ta mica în mâna mea.

„Irezolvabila matematică a unei zile senine” și alte poeme

Partea mea stângă

am mâna dreaptă lezată
renunț la ea toată
voi trăi pe stânga, giratoriu și privind la mare
păzindu-mi gesturile, jumate profil, restul bănuit
păzindu-mi leagănul, cizmele de armată
lucratul câmp de lavandă parfumată
voi aplauda cu o mână, voi scrie cu semne
voi goni întunericul din castele
în fond sunt și galaxii invalide
pe ele nu le bănui, dar apar atunci când le caut.

1
Un robinet picură în sala de așteptare, e miezul nopții
sclipea în roșu antena de urgență
Pe măsură ce unii mureau, coada de la intrare creștea
erau sunete: de sirenă, de claxon, de bisturiu, de prunc
mirosul cafelei se amestecă cloroform cu restul primit la casă
Dobândeam organe, prin tragere la sorți.
Taxa enormă, inaccesibilă celor fără cămile desculțe
Doar blonda de la recepție își făcea unghiile cu praf de diamante.

2
Mă urăsc de când sunt.
o tavă cu ploconuri mie, extrofraze și gafe
n-am voie dulce, 120 de pirați cu pumnale ridicate
se aprinde o dorință, se stinge o candelă, pornesc stângaci cu dreptul
spre piețe pustii fără mansarde, doar o gară
mă luai de mână, mă felicit, mă mângâi, sunt penibil, acru-bordo
de spaima țării, port pământ în săculețe, o voi reconstrui ca pe o promisiune făcută
și iată că se aprinde farul, ceața se chircește,
aprind o țigară.

3
Struguri și banane
obiecte inutile gata de lansare. De sub bolți igrasia se apleacă spre glezne
Peștii vorbesc repede, înghițind bule, exportând confortul discret al burgheziei.
O bubă pe idealuri se scarpină. Un tânăr student își cumpără o frânghie
E arșiță, agale și egală. Poștașul cânta aria lui Oneghin
se aude un pocnet sec de pistol.

4
Tetraedrul este jignit de sferă. Sfera face curte razei sale,
raza are rude care locuiesc într-un bloc de cub
un tanc trece mândru arătându-și țeava falică.
mică e gloria tanchiștilor care mor de pojar.
un ostaș trebuie să moară de sabie.
victoria, praful de pușcă, medaliile,
tutunul, piciorul amputat, astea da.
gloria poetului este un moft.
viața ia forma unei scoici și se închide.
mă așez pe covor și mimez yoga.

Dragostea, o rană mortală / poem pentru Dante Alighieri

Dragostea, cea care deschide răni mortale
În agonia mea, ascut lama
să fie mai adâncă, să vină mai repede moartea  
 
Sălbatec, bolnav, neliniștit
număr, adun și scad
toate iubirile care m-au rănit
și metodele lor, oricare ar fi, mă dor

O viață cu o mie de morți!
toate ale mele, le-am numărat
duel după duel
inima cu greu mai bate

Nu știu să explic rezistența mea, încăpățânarea
prin care mă răfuiesc cu simțurile
de ce sufăr? vă întreb femei
nicio iubită nu mi-a oferit
atât de multă finală plăcere…

Irezolvabila matematică a unei zile senine

Într-o problemă de geometrie rațională
arcul lui se curbă pentru o ucidere
prin aerul ceresc, de albastru impersonal
săgeata sosi
înainte de a fi văzută sau calculată
un cerb căzu cu zgomot sec din aer
de pe aurul altarului
femeia o luă la fugă
cu cât mai repede
cu atât rămâne pe loc
în sistemul de referințe
marcat de țăruși înfipți în nisip
de însuși Pitagora
sau de o firavă elevă a sa
ce încerca în zadar
să se cațere pe o
linie verticală
bine unsă cu ulei de cânepă…


Citiți un interviu cu autorul.

/

Poeme de Alda Merini

„M-am născut la Milano pe 21 martie 1931, în casa mea din strada Mangone, la Porta Genova: era o zonă nou construită la acea vreme, cu oameni din clasa de mijloc, unii puțin eleganți, alții deloc. Apoi, casa mea a fost distrusă de bombe. Ne ascundeam în beci, în adăpostul subteran, în timpul unui raid; după ce s-a terminat am urcat înapoi în casă și n-am mai găsit nimic, doar dărâmături. Am ajutat-o ​​pe mama să-l nască pe fratele meu: aveam 12 ani. Am pierdut totul. Am fugit urcând în prima căruță de vite pe care am găsit-o. Stăteam îngrămădiți. Așa am ajuns la Vercelli. Ne ascundeam pe câmpurile de orez pentru că bombele nu explodau în apă, ne înmuiam bine până când sfârșeau bombardamentele. Am rămas acolo singuri, eu, mama și nou-născutul. Tatăl meu și sora mea rămăseseră la Milano în căutarea celorlalți: eram cu toții nebuni de frică. În Vercelli ne-a găzduit o mătușă care avea un alt unchi fermier, ne-a găzduit cât de bine a putut într-o fermă. Arăta ca Fecioara Maria, mama mea, era un frig îngrozitor, stăteam într-un fel de grajd, am locuit acolo trei ani. Nu mergeam la școală, cum să merg? În schimb, ajutam curățând orezul sau cautând ouă pentru cel mic: ne-am îngrijit de el, totul era nemișcat, era război. Am rămas acasă și am ajutat-o ​​pe mama, mergeam la școala de duminică, eram o fată bună.”

Așa se povestea Alda Merini, una dintre cele mai importante voci ale poeziei italiene a secolului XX. Viața ei oscilează între perioade bune, pline de inspirație, în care scrie „come una pazza”, și perioade întunecate trăite în aziluri de nebuni, în sanatorii și ospicii. Volumele sale cele mai cunoscute sunt La presenza di Orfeo (1953), Paura di Dio (1955), Terra Santa (1984), Delirio amoroso (1989), Il tormento delle figure (1990), Vuoto d’amore (1991), Sogno e Poesia (1994), Reato di vita (1994), Ballate non pagate (1995), Clinica dell’abbandono (2003), pentru care a primit diverse premii (Premio Librex Montale, Premio Viareggio, Premio Elsa Morante Ragazzi). Pe lângă poezie, Alda Merini publică și proză, dar și cărți de memorialistică, L’altra verità. Diario di una diversa, apărută în 1986.

În anul 2010, la un an după moartea sa, Casa de editură Mondadori din Milano scoate o antologie completă Alda Merini de 1040 de pagini, ediție îngrijită de Ambrogio Borsani și reeditată în 2016 din care am extras, cu nemărginită bucurie și pioșenie câteva poezii inedite, dintre care o parte au fost recuperate de la familia Carniti, iar cealaltă parte aparțineau arhivelor Mondadori. Sunt poezii dactilografiate databile din perioada anilor 1980 și 1990.


Sărutul meu te torturează
o calomnie a respirației
ce iese din mantia mea de speranță;
ascultă această dorință negată
oh, tu, cel ce zaci în abundența mea
de răsuflare lascivă întors spre chipul purității
tu, cel care cere lumină
tu, cel care cere alinare
oh, tu, cel ce se raportează la nimic
de ce nu vorbești marmură delicată
umbră a refuzului meu blestemat.
Te-am iubit și a fost o treabă lungă și dificilă
cam cum parcurgi o sentință la moarte
a fost ceva care ți-a deschis larg brațele
dar care n-a avut parte nici măcar de un salut
te-am iubit și te abandonez
ca o frunză care cade încet în poală
ce ofilită din nou
nu dă nici măsură și nici strigăt,
te-am iubit și te las acum
tu care m-ai lăsat să fiu osândită de nelegiuiți
din cauza unei femei.

Iubirile mele au fost la fel de mari ca moartea. Este inutil să spun cum le-am conceput. Uneori a fost suficient un zîmbet, alteori un ton profund.
Există femei care concep copii cu un efort minim, având o predispoziție genetică. Mintea mea e alcătuită așa:
are un uter căzut și e de ajuns un surâs sau o absență pentru a concepe un copil. Am conceput chiar și copii degenerați, copii cocoșați și strâmbi, galbeni, vineți, stacojii. Am conceput chiar și azilul de nebuni.
În felul său, azilul de nebuni a fost un copil perfect, dar din păcate prost, fiindcă a absolvit dreptul.

Trăiesc în spațiul unei îmbrățișări:
tu mă faci să germinez fără să-ți dai seama
sub căldura mângâierilor tale

Acești oameni care vor să scoată sânge din pietre
îi numesc grozavii fericirii pe acești oameni
ridică cupe proaspete împotriva obtuzității sorții
Borsani e un bon valoric care se joacă cu cuvintele, pe care
le învârte în spațiu ca și cum ar fi confetti
viu și mândru de facultatea sa de vorbire,
e un bărbat de mărimea unei nave cu mâinile
prehensile și generoase care au gust de afecțiune
și de îndrăzneală desăvârșită în timp infinit
de dragoste, despre care vorbește și se plânge mereu ca
și cum ar fi ceva pe care viața îl dă și îl ia
ca și cuvântul.
Arată ca tatăl meu, are nenumărați iubiți în
imaginația sa, în tranziția fericită a
vieții sale pentru că îi place viața, pentru că e sănătos
și puternic ca un pește și pentru că îi place să pescuiască
perlele din pajiști proaspăt umflate de rouă.

Erau tenebre și lumini
în apariția soarelui
întunericul unei întrebări
care părea încă o repetare a cosmosului,
vai, câtă frică de planta ce
ridicându-se de jos
cu urletul ei multicolor
țipătul unei ciudate metempsihoze
numită viață.
De ce să diluezi melodia
în dintele gol al vinovăției nedormite,
de ce să strigi cântece tribale
în timpul unei înmormântari
și să pornești o furtună șuierătoare, moartea este
plânsul unei fântâni
pe o frunte umedă
dacă te-aș putea vedea din nou, iubire,
aplecat peste o mie de grădini
pregătit să ataci albinele și mierea
măsurător de noapte al păcatului,
dacă te-aș putea revedea într-o zi
în căldura nemărginită a corpului
în loc să rumegi dileme inutile
în loc să-ți amâni povestea.
Nuclee de zei răpiți în mulțime
îți seamănă puțin nedumeriți
la transplantul unui organ imprecis
dar tu singurul meu zeu nebănuit
îmi zaci pe frunte.

Note și traducere Daniela Mărculeț

rpt

Dinesciană

 La porțile Orientului căzut
 Din cornul lunii-mi fac adăpătoare
 Când țâțele țărânii le sărut
 Mai latră inocența-n fiecare?
 
 Mai dă-mi, o Doamne, îngeri dați cu lac
 Să-mi coasă blând pleoapele când sufăr
 Și-acestui timp mereu bolnav drept leac
 Un ceai călduț din frunze de ienupăr
 
 Și limba dacă-mi scapără hoțește
 Pe crucile sculptate-n caldarâm
 Pe-o iesle îmi schimb sufletul și îmi
 
 Închid şi eu candizii ochi de pește
 La margine de veac când se ivește
 Roua de e rouă sub salcâmi. 

Ioan Moldovan, laureat al Premiului pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2019

Ioan Moldovan, directorul revistei „Familia”, a primit Premiului pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2020, pentru volumul „Multe ar mai fi de spus” (Editura Cartea Românească).

Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2019 au fost decernate în data de 11 septembrie, la Casa Vernescu. Gala de premiere s-a desfășurat fără public și a fost filmată de TVR.

Juriul ediției din acest an a fost format din: Mihai Zamfir (Președinte), Gabriela Gheorghișor, Ioan Holban, Angelo Mitchievici, Ovidiu Pecican, Cornel Ungureanu și Răzvan Voncu.

Multe ar mai fi de spus
Editura Cartea Românească, 2019

„Spirit subtil și cultivat, agreând umorul, jocurile inteligenței și chiar jocurile de cuvinte, Ioan Moldovan se dovedește din ce în ce mai mult un poet remarcabil al sentimentului de oboseală, de plictis, de insatisfacție și declin, de iritare și dezgust față de viață. E ceea ce latinii (un Plinius cel Bătrân, de pildă) numeau taedium vitae sau taedium vivendi. O temă pe cât de livrescă și de exersată de poeții lumii, pe atât de personal însușită și transfigurată la Ioan Moldovan, care o expune sugestiv în figurația versurilor lui și în imaginarul trăirilor sale.” Dan Cristea

„Cotidianul acesta fisurat, notat cu scrupul dezinteresat, e folosit în principal în constituirea unei condiții contemplative melancolice și a unui scepticism vizionar manifestat printr-o întreagă gamă de inserții ironico-parodice, menite să saboteze orice ritualitate și prestigiu.” Al. Cistelecan


Credit foto: Hanna Bota