Poșta redacției: 𝑀𝑒𝑡𝑎𝑠𝑡𝑎𝑠𝑖𝑠 de Nicoleta Șimon

poem inedit

Start
227 vizualizări
Citiți în 13 de minute
1
iartă-mă, am păcătuit
am înfipt cuiul în granit
și s-a spart


I.
(the girl in the machines)

ochiul ciclonului
e ochiul zeului metalic cu picioare tubulare
a smuls cocoașele orașului
blocuri de rezervă pe care-ntr-o zi le va coborî peste capetele trecătorilor
să-i zdrobească.
de jos noi spunem „iartă-ne” și nu înțelegem liniștea
închegată în venele de plastic
măcinarea organelor, nervii legați la stâlpi de înaltă tensiune
trepidează. și dor spațiile interioare, dor vertebrele – podul dintre înainte
și-napoi
blocurile de la sol își plâng etajele ciuntite
plângem cu ele. vibrațiile vântului, cacofonia plânsetelor în d minor
privirea lui se întinde peste noi ca o placentă
privirea lui peste orașul cât o pată sub lentila microscopului

încă de mici am fost învățați să ascultăm, și-am ascultat
clopotele, am ascultat
glasul tăios al păsărilor-arc între copaci cu boala parkinson
crepuscul
faruri obsesive. timpanele acordate ale oamenilor de titaniu
corpuscul
atingerea lunii cutremura vitraliile bisericii cu ușa scoasă din zăvor
să poată respira. respira
pe-atunci
nava-mamă a lăsat nou-născuții-n tomberoane
copii nelegitimi crescuți de maidanezi
pe-atunci
nu erau hidrante
se adăpa fiecare cu ce și cum putea. din cerneala ochilor albaștri
deus pe afișe unsuroase

am pretins că suntem bine.
ne-am trasat unghiile pe placa de control
ne-am scărpinat metalul până s-a decolorat
am descifrat până și textura paginilor din vechile alexandrii
cu fiecare literă ni se-ncordau tendonii
houston – ne trebuie o călăuză

când lucrurile au devenit foarte sumbre
nou-născuții au fost duși la abator
celulele stem adunate pentru fisurile clădirilor erecte
între tulpini și cutiile de gunoi
se-ntindea sămânța lor de lapte
adulții dintre noi își țineau dezamăgirile ascunse
dar ne-am adaptat. ne adaptăm mereu
copiii au primit la schimb membre artificiale
o gaură în piept

am încercat să repopulăm orașele, proptindu-ne unii de alții,
lovind sfârcuri de sfârcuri, gaura de capul prizei
dormeam unul sub altul, ca în operele de pe vremuri
dar noi scriam underground. netoți, neînțeleși, nevrednici
la urma urmei… infertili
oameni îngrădiți în cuști de carne crudă voiam să devenim
să ne intre pe nări proaspăt și fidel mirosul
străzilor
de mamă

ne purtam frumos. ne complimentam ochii de gheișe temperate
morți într-un înveliș aspru la atingere. culoarea mercurului îl invoca pe
hermes
cabluri șerpuind pe la articulații
sâsâitul reciclat anunța momentul prânzului
mere pe birouri prăfuite
pupilele se roteau lent
inexplicabil,
m-am ridicat dintre confrații mei de tinichea
simțeam nevoia să alerg printre cocori. să aud pașii lor sonori
apa
cursul apei
apa
cercuri concentrice-n canal

imperiul nebulos al păsărilor-titirez
m-am apucat să le imit mersul dezarticulat
cu ce seamănă știința, cu voința
și-am crezut
că pot gusta capul de prună, până-i ajung la creier și să-l scuip
cu ce seamănă credința, cu mersul pe asfaltul umed. la cină
umezeala se transformă-n vin
privirile stoarse de culoare. stinși – ochii petrec spații liminale
pe străzi
podurile suspendate își scarpină rugina

reconnaissance
trupul volant al îngerilor-zeppelin
caută proscrișii din buricul pământului
ultima oară s-au pierdut printre scame și au explodat curățându-l
căutăturile au continuat în cartierul crucii,
din copaci cădeau canaliile
canarii
prinși între vagoane, câinii latră anemic și am înțeles ce e frica
vocea tăiată cu lama încinsă

la periferii siluete ce miros a sulf. țiuitul păsărilor-șurub.
zgomot de fond
demimonde

împușcă-mă! dă-mă cu capul de pereți
să fiu un fost, un artist cu sângele canonizat peste șosea
sedimentele se așază la capătul celălalt al nopții – aur viu
păstrat în gaura din piatră
să fiu o profeție scoasă din leziunile interne, o profeție pentru ei și pentru ele
pentru personal și impersonal
dezordinea sub cerul și stelele dezlipite din tavan

târziu am ajuns să cunosc oameni de carbon. m-au învățat să vorbesc
pe limba lor. limba de sticlă, spartă în bucăți. cioburi plantate în covor

de aici totul devine complicat, soarele s-a topit și s-a scurs în gura de canal
zi și noapte, noapte și zi, zi și noapte și –
becul pocnit
becul cu muște, muștele în bec – adunate ca negrul sub unghie
palmele ascunse la spate, loviturile în buzunare rupte, căptușite
istoria mondială e istoria fructelor în borcan – îmi spune
omul din tafta
și ridică pe rând caii dintre piesele de șah
rostul lor, rostul războiului
cuceritorul galopând spre nord
rostul foametei și morții
și moartea amprentată în gene, în găurile negre
moartea din cuibul păsărilor-piuliță
vâslește mai departe – sub cerul cu sânii dezgoliți – în gura canalului
și acum
suntem doi

privește-mă. te privesc zâmbind
la urma urmei trăim de două ori – insomnii cu două vieți
de noapte și zi
de cer și de stele rupte din anxietăți, din ochi puricoși, de soare anorexic
de jăratic.
de unghii date cu lumină rece, lumină ascuțită, de ascuțitoare, lumină de LED
prin canale încolțesc țiparii
și-nflorim
iese din tinichea tulpina subțire de vie. nectarul din nări
plantă cu miez otrăvitor
îmi strecor mâna printre ei.
ruginește
o maturizare forțată
înotăm cu peștii
pești peste pești peste pești
și zile și zile și zile
mi-e dor de perioada de secetă
mă privești tăcut, parcă dinadins, luna-mbujorată se prinde de retină
și știu, cei din urmă vor rămâne-n urmă


II.
(solve et coagula)

mi-ai vorbit anxios, nedormit, cu vocea tăcută la maxim
cuvinte ce se lovesc de transfigurările metalelor, trec prin gaze nobile,
prin țevi de eșapament

tăcerea se adună în saliva din spatele gurii și se înghite odată cu ea
și iese cu noaptea
scatologic
e ok – când n-ai nimic de zis e mai bine să taci
să păstrezi gramatica internă sub lacăt
exteriorizarea este rușinoasă. să-ți expui mușchii este rușinos
să știe cineva cum arată scheletul tău de femeie imatură

în spatele meu aud note dezlipite din chei albe
și negre
întunericul cere scurgerea laserelor din spațiu
când ești subexpus și umbra ta (*umbra mea) te îmbrățișează
cu umbră rece
tăcerea cariază dinții
holul e un spațiu liminal și spațiile liminale sunt periculoase,
rămâi în cameră. nu te mișca
baia deplânge avorturi eșuate. avortații îndoliați după membrele din borcane
timpul din orbite intră în matricea calcificată
ceasul de pe perete. un cap retezat
întreabă-mă și te voi întreba


III.
(deus absconditus)

zeul metalic a mușcat din lună & i-a scuipat hoitul în ocean
perturbându-l
totul pare scufundat
sub plapumă, imaginile sunt amestecuri de amintiri și vise
craniul e un loc claustrofobic. ne sufocăm în propriile senzații
reflexiv
creierul refuză tratamentul, chimioterapia împotriva gândirii
plapuma e giulgiul funerar pentru indivizii care mor câteva ore
până ceasul din piept le sună alarma
de unde această senzație de asingurătate
asexualitate, apatie, ateism
statuia lui crist a fost mutată-n pod
spre bucuria prafului ce l-a revendicat
crucifixul ține hainele scoase la uscat. fantomele
cu ectoplasmă de bumbac

îmbrățișează-mi corpul de animal fosilizat
în clipele astea de luciditate terminală
de exil fără analgezic
doctorul a înțepat pieptul cu bisturiul și pacienta l-a prins de mână
șocată
„dă-mi drumul” i-a spus și a continuat să taie
și recipientul de fier a strâns bucăți de femeie
și femeia sângera
când mi-a curs sânge prima dată am crezut că sunt bolnavă
corpul e femeie. măduva din oase, plămânii, pielea de sub microscop
atât de rușinoasă, rușinată
să bem sânge e sacrilegiu, pentru că femeia e murdară
e discordie
femeia dă ulcer, transformă celulele
femeia despică firele în patru

cine sunt dacă nu-mi pot controla gândurile
reflexia
vreau să ating ramurile arșiței
să-mi dau rănile cu tinctură de iod până devin altcineva
sub plapumă
un experiment eșuat


IV.
(a complex of loneliness)

orașul mutilat, îl auzi?
ciripește la geamurile sparte
piciorușele lui de pasăre cariată se taie și roșul opac se întinde
pe pereți
a mai trecut o noapte fără să înțeleg nimic

ziua e la fel de neagră când soarele stă ascuns după
norii de catran
s-a dus și simțul timpului
totul stă-nclinat ca-ntr-un film experimental
o migrenă care umple sinusurile

camera explodează sonor. un glonte orb
dar peretele mă privește cu ochi de ciclop
n-are pleoape, sângele orașului îl ține hidratat
îl observ și mă sperii
încerc să te strig
dar vocea mi se blochează în gât și pulsează ca o vietate independentă
nu am aer
mă prind de gâtul care se mărește, gâtul cu tumori
îmi strecor degetele-n esofag și scot avortul numelui tău
întins pe plapumă, un fetus malformat
fără ochi, fără mâini, fără piele
chipul tău de după cortină
șansa la viață

Nicoleta Șimon (n. 1997) a urmat cursurile de licență și master ale Facultății de Litere a Universității „Transivania” din Brașov. În prezent, doctorandă la Filologie în cadrul aceleiași universități, respectiv studentă în anul II la Facultatea de Regie de film & TV din cadrul UNATC „I.L. Caragiale”. Selecții din poemele ei pot fi citite atât în reviste precum Familia, Steaua, Vatra, Golan sau Planeta Babel, cât și pe site-uri literare ca O mie de semne, Sangri-La Artistic Ground, citestema.ro, Noise Poetry, Fabrica de Poezie sau Ficțiunea OPTm. Laureată a premiilor revistelor Caiete Silvane și Mișcarea literară în cadrul Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu”. Debut colectiv în antologia Generația O Mie de Semne (coord.: Gelu Diaconu), respectiv debut editorial cu volumul (ingrats) (Editura Cartex, 2024, colecția Amaterasu).

1 Comment

  1. Self-hatred sau Selbsthass sau haine de soi – aceasta e cheia de lectură a poemului antologic semnat de către Nicoleta Șimon. Eul poetic nu este în primul rând cu sine împăcat, ceea ce conduce, evident, la lipsa de împăcare cu lumea, văzută în negru. De la un capăt la altul al poemului ne întâmpină o litanie pesimistă, un decor emo, un bacovianism suferind necesarul aggiornamento, pentru începutul de nou secol & mileniu. Impresia covârșitoare e de perpetuă sfâșiere, de închidere definitivă a perspectivei, ceea ce confirmă anxietatea, amplifică angoasa. Se întâmplă cu Nicoleta Șimon exact ceea ce spunea Nicolae Manolescu în legătură cu Bacovia: radicalitatea vocii poetice a autorului poemului Plumb este atât de puternică, încât străbate rapid universul poeziei moderne, de la simbolism, prin expresionism, către avangarde. Exact același lucru putem spune, după mai bine de un secol, schimbând ceea ce e de schimbat, desigur, și despre creația Nicoletei Șimon. Am putea insista, comod, pe volutele identității feminine, dar e sigur că lucrurile sunt cu mult mai grave de atât. Gérard de Nerval et le soleil noir de la mélancolie ar fi o sugestie.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

Poeme

Poeme de Paulin Octavian Boldiș