cutremur
ușa de la camera mică
are un gemuleț de sticlă
și-atunci când e noaptea
mașina de spălat pornită
și huruie tare
pe cel mai lung program de spălare
gemulețul de sticlă vibrează
așa vibra și în seara
în care pe jumătate adormită
pe jumătate trează
mama
m-a sculat să ne punem
ghemuiți sub tocul ușii
ea mă ținea strâns de mână
și în brațe
mă adăpostea sub bărbia ei
așteptam să se dărâme
lângă noi totul
mai puțin tocul ușii
și tocul ușii a rămas acolo
și după ce s-a dărâmat totul
doar nu a mai avut cine să intre
e vară și tata-mi arată mândru
locul din spatele casei de la țară
unde a crăpat peretele în două
în ’77
are un deget pe casă
și unul pe inima lui
limerick à la cuillère / limerick pentru pișcot
il était une fois un biscuit dans le café
quand on le trempait, il se mettait à sucer
il buvait du café, bien concentré,
puis dans du liqueur il était plongé
et là, il buvait... jusqu’à s'enivrer.
/
era odat’ un pișcot și-n cafea
când lumea îl muia sugea
sugea cafea de zor
apoi îl muiau în lichior
și tot sugea, doar că se și-mbăta.
ploaia saudade
ploaia aia e singura ploaie
restul doar au imitat-o
de ea nici măcar nu ne ferisem
cum nici n-am uitat-o
și doamne cât am căutat-o
în toate pe urmă, ploaia saudade
cu tine de mână
nici măcar nu era prima
dar ploile dinaintea ei
n-au fost adevărate
cum avem câte o amintire
pentru fiecare lucru
și-i zicem dragoste
dar de fapt e saudade
poezie pentru Shakira
Shakira,
dacă vezi asta,
iartă-mă.
poezie cu ouă
era odat’ un băiat ce-avea
cele mai bune ouă
faimos în toate piețele
erau doar două
ieșea cu ele dimineața
și rupea piața
când se muta din aia mică
-n aia marea
femeile îi deschideau cărarea
dă-ne și nouă ouă, îi ziceau
plecau cu nouă ouă, mulțumeau
și le făceau omlete pe-ndelete
le mai făceau și ochiuri dulci cochete
sau le poșau, puneau peste crochete
și-abia-abia se săturau
ba că ce ouă moi
ba că ce ouă tari
ori chiar ce ouă mici
sau chiar ce ouă mari
depindea numai cine le vedea
dar se făcea o coadă
căci se-mbulzea o gloată
când puștiul deschidea
degeaba le striga
nu vă mai îmbulziți
căci chiar pe dup-amiază
vin și-n a doua piață
și-acolo mă găsiți
striga la nesfârșit
aducea trei cotețe
veneau din opt județe
să-l ia la pipăit
și toate-aceste mase
făceau niște grimase
ca omul mulțumit
în zile preafrumoase
de ouăle bengoase
pe care le-a gătit
foto ©️ Claudiu Popescu
,,și-i zicem dragoste/ dar de fapt e saudade” Fie și numai pentru aceste două versuri, numele lui Alberto Păduraru merită să rămână în istoria poeziei scrise în românește: fiindcă poetul exprimă aici, explicit, dezmințindu-l pe Mallarmé, un adevăr cumplit, groaznic, atroce. Iubirea este, există, se manifestă, însă e un truc al naturii, încă mai inteligentă chiar și decât inteligența artificială: și nu, să nu confundăm eros și agape, asta așa, intelectualicește și pre sensiblerie. Alberto Păduraru a intuit ceva fundamental: singurătatea și plictisul corespondent, nu neapărat baudelairian se camuflează exemplar în iubirea cântată de cultură și de istorie. Tristan și Izolda, Romeo și Julieta, Mihai și Veronica: singurătăți cu timp la discreție, întâlnindu-se și consolându-se unele pe altele.