Poeme

Meditație despre loialitatea lucrurilor

                       Sfântului Anselm de Canterbury

Permanența poate face obiectul unei decizii?
Nu respectarea simplelor obligații,
Nici costrângerea
Prin care este prejudiciat decidentul.

Permanența nu este strictă,
Nu e povara dependenței,
Nu e teamă de pierdere,
Nu-ți oferă posibilități de alegere.

Dacă nu pentru permanență,
Atunci pentru cine altcineva, dacă nu pentru noi înșine,
Pentru altcineva, dacă nu pentru celălalt,
Pentru cine trebuie să persistăm?

Dacă nu pentru permanența însăși.

Această ofertă nu este legată de timp,
Nu are viitor, prezent sau trecut.
Unduire pe coama valurilor.
Cale neîntreruptă a murmurului.

Trebuie să găsim acea permanență
Care se află departe și e totuși prezent.
Apropiere fără sosire,
Retragere fără dispariție.

Obiectele se dedau
Felului în care le privim
Și se arată după cum
Le ferim de noi înșine.

Ancora navei de marfă scufundată
printre stâncile golfului lipsit de vânt.



Meditație despre devoțiune

                      Sfântului Isidor din Sevilla

Cum umplu vidul
Repetiția și muțenia sunetelor? Nu se știe
Cine spune, care e pronumele loial?

Omul e o amforă de sticlă goală, cavitate deschisă
Și închisă a așteptării, medierii și
Atenției. Oracol din care iese mereu alteritatea.
Lepădarea de sine, când ia cuvântul.

Și o distanță inexorabilă care ne fură
Din noi înșine. Nu mai mult decât privarea creatorului.
Amprentare lichidatoare, practica go-
Lirii. Evaporare.

Când vorbești, vorbești cu imposibilul, iei parte
La revărsarea Opusului, te umpli și debordezi.
Te ispitește necontenitul. Te întoarce către acea tăcere
Ce doar în lipsa sa e

Accesibilă. Spargerea în bucăți a vasului,
Se împrăștie notele de arhanghel în la minor,
Mișcarea lentă, de sticlă topită a undei de magmă.
Cine vorbește nu poate

Rămâne aici. Se anihilează pe sine.
Pe tot ce a lăsat urmă se desface și se
redă propriei origini.

De parcă s-ar întoarce în chip de pârâu
în canalele din ale căror apă rece
odinioară căprioarele se adăpau.



Meditație despre încredere

                            Sfântului Teofil al Antiohiei

Cum poate șterge brazdele îngrijorării de pe figura răvășită
o ploaie furibundă imprognozabilă,
renunțând la îndoielile despre ce îndrăznește
să se cuibărească în inevitabila și imprevizibila neașteptare?

Încrederea nu este certitudine, nu e o finalitate
concludentă, o pojghiță care nu se poate înlătura,
ci coasta brună mereu deschisă spre viitor,
tatonând, întinzând priviri de-a lungul ei.

Nu e așteptare neliniștită, tensionată,
ci doar un orizont receptiv de netulburat,
cerință, nu cauzalitate sau drept cutumiar,
dimpotrivă: legătură liber ordonată.

Încrederea nu poate fi gândită, ea se află
dincolo de orice, este, nu granița legată
indisolubil de noi, ci felul de a fi care ne
înconjoară, nu e zid, ascunzătoare, nu garanție,

totuși, precum limbajul gândirea, poartă
si transmite fără vreun plan, prin el
se petrece tot ce-i temporal, spatiu al oportunităților
intâlnirii necunoscute, dar inconfundabile.

Încrederea nu este siguranță, nu există nimic
în care să se ancoreze, însă totul se ancorează în ea,
nu e o navă în larg, însuși murmurul spunând
adevărul, darul unei scrutări în trecut cu privire la viitor,

și nu are un obiect, se cască precum anxietatea,
ca, înaintând, să se poată umple pe sine.
Încrederea înseamnă scris, trăsăturile i se dizolvă
imperceptibil în mediul autoratării,

o încredințare inexorabilă, imprevizibilitatea
rezultată, geneza imprevizibilă.
Încrederea este credința că creșterea îi va fi
ireprimabilă dacă grădinile îi vor fi îngrijite necontenit,

o reciprocitate a dăruirii și a dăruirii de sine, că va exista
o sosire viitoare exact atunci când îi va veni momentul,
că o mână va găsi clanța metalică, o va apuca, o va strânge,
o va apăsa, și i se va deschide ușa îndoielilor învinse.



Meditație asupra stranietății lui Eros
                                                         
                         Sfântului Maxim Mărturisitorul

Cum face lipsa de cuvinte a Dorinței
ca buzele să ne cânte extatic,
Eros, distanța asta ce nu poate fi depășită
și nu poate fi suprimată niciodată?

Promisiunea și farmecul comprehensibilității,
ispita Inefabilului
de a se face comunicabil,
oferind limbaj Iubirii pătimașe.

Degeaba, la fel ca Plata Păcatului, vidul
adesea plin de imaginații distorsionate,
și nu există niciun εἶδος care se pună în locul său
și să reziste iconoclasmului greoi al Timpului.

De ce aceste vorbe plăpânde care Îl slăvesc,
când El nu-și poate oferi decât lipsa de sine, este
doar când nu și devine cert abia când îl confundăm
și îndepărtăm prin limbaj?

Dacă am putea vorbi despre El, n-ar mai fi El,
ci doar o frântură poroasă de vorbire însemnând
mereu Altceva, un tors cioplit îndărătnic din blocul
de piatră al Existenței de dalta Limbii.

Căci e un atelaj veșnic viu, ce galopează necontrolat,
un Heruvim ferindu-se de săgețile reificatoare ale Indicării,
Sympatheia invincibilă, de nedoborât, atracție guvernând
blând printre lucruri și oameni.

Traducere și prezentare de Mihók Tamás