1. Cum s-a conturat ideea romanului Drumul spre Soare-Răsare?
Primul cuvânt care mi-a venit în minte e captivitate. Suntem captivi cu toții, în lucrurile mici ale fiecărei zile, în educația primită, dar și în propria biologie. Nu putem evada din trup când nu ne place ceva. Suntem captivi și în timp, nici din el nu putem fugi. Cât despre Istoria mare, de sub ea chiar nu te poți sustrage, din malaxorul ei nu te poți desprinde oricât de mult te-ai zbate. Captivitatea e, prin urmare, starea noastră naturală. Cum evadăm totuși din ea? Prin arte, prin puterea spiritului, prin felul în care neînchipuitul ajunge să prindă formă. În ce mă privește, datorez foarte mult literaturii; ea mă ajută să plec nu doar în realități alternative, imaginare, ci și în recuperări biografice precum în Drumul spre Soare-Răsare. Eu evadez scriind. Și mă străduiesc să reconstitui pe pagini istorii sau lumi altfel scufundate. Povestea din Drumul spre Soare-Răsare e despre viața trăită, dar și despre ce se petrece când mori. Șira spinării romanului e o poveste de iubire, cu spoturile ei de lumină, unele orbitoare, dintre Radu și Helga, iar vertebrele sunt numeroase povești care fisurează sau, dimpotrivă, clădesc destinul personajului. Am scris despre mine de aur, despre escrocherii incredibile, precum Caritasul, despre Ardealul de Nord, despre copilăria și adolescența în comunism, despre destructurarea post-comunistă, despre viața de soldat în anii optzeci, despre un prinț, Rodnau, care face biserici sau despre munca la drumuri și poduri. Am îndrăznit să arăt și ce se petrece după moarte, cum e acolo, ce e cu Cel Alb și Cel Galben, sau cum se înșiruie cele douăzeci de vămi ale văzduhului pe o biată viață.
2. Cum a decurs scrierea lui?
Eroul cărții e Maxim Radu Niculai, primul născut din cei doisprezece copii ai familiei mele, cel care, dăruit cu talent și cu inteligență, nu putea să ajungă decât scriitor. Într-un fel straniu chiar asta a fost, scriitor, deși n-a publicat nici o carte. I-au apărut câteva poezii în niște reviste literare, nimic altceva. A umplut, de-a lungul vieții, numeroase caiete cu versuri și, din adolescență, a scris continuu jurnal. Îmi amintesc că avea un caiet format mare, A4, cu coperte cartonate, bej, în care scria și proză. Cu toate acestea, în acea a doua zi de Paști în care l-am înmormântat, nu mai exista aproape nimic din miile de pagini pe care trebuie să le fi scris de-a lungul anilor. A rămas totuși o agendă neagră, cu aproape două sute de poeme ordonate de el și pe care zilele acestea, deci la o vreme după plecarea lui din lume, încep să le culeg în computer. În toamnă cel târziu sper să ajungă publicate. De curând, am găsit și titlul volumului. Se va numi Pictând apa.
Prin urmare, romanul l-am scris cu un sentiment straniu, că nu sunt singură, că nu e cu adevărat teribil de greu. Uite că literatura mă ajuta să stăvilesc sfârșitul fizic și să rămân pentru încă un an și jumătate în mintea fratelui meu.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Drumul spre Soare-Răsare?
Cu gândul că e un roman în care te poți oglindi, căci e vorba și despre cititor, despre poveștile, iubirile și bucuriile sale, despre puterea de-a plăsmui atunci când dă pagină după pagină și nu lasă cartea din mână, fiindcă vrea să afle, să descopere, să-și amintească. Și dacă pe bietele mele pagini se va fi găsit, prin miracol, un răspuns bun pentru el, nu pot să fiu altfel decât plină de recunoștință.
