„Scriu pentru cititorii care au o înțelegere peste fire a oamenilor, o înțelegere clandestină” 

Scriitor și traducător prolific, Marin Mălaicu-Hondrari a publicat recent romanul Clandestin (Editura Trei, 2024), a cărui acțiune se desfășoară între dealurile Bistriței (spațiu cunoscut, real) și insulele Camarile (topos inventat), surprinzând o epocă tulbure, marcată de situații familiale neobișnuite, amintirea mineriadelor și de o lungă tranziție.

Irina-Roxana Georgescu: Începutul lent al acțiunii romanului Clandestin o plasează pe Iustina Tiron într-un sat de munte, într-o singurătate autoimpusă, în care se simte confortabil, după ce și-a depus demisia și atinsese, aparent, tot ce și-ar dori orice tânăr: carieră, stabilitate financiară, respect profesional. De ce ai ales să scrii din perspectiva unei voci feminine și care sunt resorturile acestei singurătăți ale protagonistei?

Marin Mălaicu-Hondrari: De mult timp mă urmărea ideea unui personaj feminin care se retrage voluntar în singurătate și acțiunea romanului Clandestin începe mai lent tocmai pentru a prevesti o revenire în forță. E o retragere amenințătoare. În logica internă a romanului, personajul care se retrage în singurătate trebuia să fie feminin și să pună temelia întregii povești din roman. Sper ca Iustina, această fată sălbatică și obraznică, să fie privită cu înțelegere și cu admirație de către cititoare, mai ales. Iustina se retrage în primul rând pentru a alunga umbrele care planează asupra destinului familiei ei și are curajul de a-și confrunta istoria personală cu marea istorie.

I.-R. G.: Descrierile ample de la început alternează cu secvențe dinamice, iar stilul confesional din a doua parte a cărții – unde este centrală tot o voce feminină, o adolescentă de data aceasta – se diminuează la final, pentru ca narațiunea (tot mai condensată) să dezvăluie firele care leagă destinele personajelor și consecințele actelor lor. În prima parte își face locul și poezia, iar în a doua parte, regăsim și destule referințe muzicale. Cum ai făcut trecerea de la poezie la proză și înapoi la poezie, în general, în literatura ta?

M. M.-H.: Cred că asta se întâmplă pentru că sunt un fanatic al stilului, îmi place să creez o atmosferă specială, să mișc personaje neobișnuite, la limita credibilității. Îmi aleg cuvintele și situațiile cu foarte mare grijă. Nu mă interesează să reflect „realitatea”, ci să creez realitate cu mijloacele specifice literaturii și, mai ales, mă interesează să creez efect maxim cu cât mai puține mijloace. De asta pendulez mereu între proză și poezie.

I.-R. G.: Cartografierea zonelor în care se plimbă Iustina arată interesul aparte pentru Băile Sângeorzului și împrejurimi. Deși din roman aflăm că Iustina și fratele său vitreg, Roland, trăiseră o vreme, după moartea părinților lor, în Marea Britanie, spațiul anglo-saxon și amintirile personajelor despre viața lor londoneză sunt mai degrabă vagi. În ce măsură locurile prin care trecem devin semnificative pentru eroii romanului?

M. M.-H.: Amintirile despre viața lor londoneză sunt puține pentru că nu sunt la fel de relevante precum cele din Băile Sângeorzului. M-a interesat să concentrez amintirile lor într-o zonă geografică formatoare pentru Iustina și Roland, zona în care ei au copilărit. Pentru amândoi, Londra este o sală de așteptare sau un coridor care duce de undeva spre altundeva. Cele două capete ale coridorului contează în Clandestin, mai puțin drumul între ele. Iustina face trasee cu mașina în satele din jur, cel mult în județe limitrofe celui în care se află Băile Sângeorzului, pentru că acela este locul în care destinul lor trebuie să se împlinească. Și, ca anecdotă, poetul Florin Partene, de când a citit romanul, alege câte un traseu făcut de Iustina și-l parcurge cu mașina. Îmi place modalitatea prin care Clandestin capătă o altă „realitate”, una și mai ambiguă.

I.-R. G.: Structura tripartită a romanului Clandestin urmărește, de fapt, îndeaproape destinele personajelor. Lentă la început, acțiunea capătă un caracter alert în ultima parte. În ce constă „clandestinitatea” acestor eroi, care se întreabă adesea ce înseamnă „clandestin” – e fie „cel mai frumos cuvânt din lume”, fie reflectă „dorințele oamenilor” – „alea adevărate, chestiile care-i fac să suporte viața, alea neștiute, secrete. Chestiile despre care nu vorbești, la care mai mult visezi, dar nu aiureli. Chestii adevărate, clandestine” (pp. 109-110).

M. M.-H.: Parafrazând titlul lui Delmore Schwartz, In dreams begin responsabilities, luat la rândul său de la Yeats, aș putea spune că în clandestinitate begin responsabilities. Dacă în cazul lui Roland, lunetistul, lucrurile sunt destul de clare, în ceea ce o privește pe Iustina, sau pe fosta actriță de filme pentru adulți, Miss Ebony Wild, clandestinitatea stă în încercările lor, uneori riscante, de a-și trăi viața așa cum vor ele. În zilele noastre, și cu sistemele politice actuale, pentru a mai putea trăi „așa cum vrei tu” e nevoie și de clandestinitate. Iustina își reduce la minimum orice proprietăți materiale și cu fiecare proprietate de care scapă se simte tot mai liberă și tot mai decisă, înțelege tot mai bine ce se întâmplă în jurul ei. Este egoistă, da, nu vrea să-și dedice viața copiilor, se culcă cu cine vrea și când vrea, nu o interesează să aibă mereu același bărbat, se comportă civilizat, dar liber, la marginea societății și acolo, la marginea societății, începe clandestinitatea. Nu e ușor să trăiești ca Iustina, dar orice persoană ar trebui să încerce. „Clandestinitate” mai înseamnă și a rezista, a te opune la presiunea societății, la încercarea ei de a te înghiți, de a-ți fura timpul, așadar viața, cu chestii care par urgente și vitale, dar nu sunt deloc așa, după cum Iustina își dă seama foarte bine. Și, poate în primul rând, Clandestin înseamnă personaje incomode, pe care cititorii ori nu le suportă, ori le iubesc la nebunie. Nu mă interesează să creez personaje plăcute cititorului, nici pentru bloguri literare sau corecte politic. Scriu pentru cititorii care au o înțelegere peste fire a oamenilor, o înțelegere clandestină.  

I.-R. G.: Mottoul romanului se regăsește într-unul din dialogurile eroilor, accentuând violența mărturisirii lui Grigore, miner retras în satul din care este originară și Iustina Tiron: „…Am fost și eu, că pe toți ne-o dus la București. Cei mai mulți cu trenuri, dar și cu miniere, cu autobuze, cu orice, numai să ne ducă la București. Ne-o zis să schilodim și să omorâm, că n-o să pățim nimic, ș-am schilodit și omorât și n-am pățit nimic. Și de atunci tot oftez și mă întreb la ce ne-o trebuit nouă să ne ducem acolo și să-i batem pe oamenii ăia? Unde ne-o fost capul? Cu ce ne-o greșit ei?” (p. 36)

M. M.-H.: Da, mottoul romanului are legătură cu mineriada din 1990 pentru că mineriada rupe echilibrul familiei din care fac parte și Iustina Tiron și fratele ei vitreg, Roland, lunetistul. Totul se învârte în jurul unei crime politice. „Moarte intelectualilor” și „Noi muncim, nu gândim”, sloganurile scandate de mineri, încă își continuă efectul. Vedem o Românie incultă, o Românie agresivă, o Românie care, în ton cu guvernanții, a ales să înlocuiască performanța cu șmecheria, cu abuzul și cu mediocritatea. O societate care disprețuiește cultura se condamnă singură la irelevanță. Nu există bunăstare economică fără bunăstare culturală. Întotdeauna am preferat să fiu roman, nu dac.

I.-R. G.: Ai scris părți din roman în timpul rezidențelor literare FILIT (iunie 2018) și La Două Bufnițe (noiembrie 2020). Ce importanță au avut rezidențele literare pentru tine?

M. M.-H.: O rezidență literară este mană cerească pentru scriitori, mai ales în România, unde există atât de puține rezidențe. Pentru mine, ambele rezidențe au însemnat timp pentru scris și suport financiar (cele două mari probleme ale scriitorului). În ultima vreme, au mai apărut cel puțin două rezidențe literare: cea oferită de Cărturești și cea oferită de revista Familia. E foarte bine că au apărut, dar sunt foarte puține, dacă urmărim să avem o literatură competitivă; pentru asta este nevoie de scriitori profesioniști.

I.-R. G.: Ai debutat, de curând, și ca autor al unui basm pentru copii, intitulat Basmul cămilelor, în care fiecare obstacol ori probă de trecut este generatoare de magie, dar și de noi provocări. Ai avut dificultăți în abordarea literaturii pentru copii?

M. M.-H.: Nu aș fi crezut niciodată că voi scrie o carte pentru copii, un basm. Nu mi-a fost greu, pentru că totul a plecat de la un joc și e singura mea carte pe care am scris-o, de la cap la coadă, cu cea mai mare bucurie. Nu am avut niciun fel de presiune, nu mă gândeam că va fi publicată. Dar uite că s-a întâmplat și editura TREI a scos-o în condiții grafice excelente (pe măsura ilustrațiilor Adelei Calistru). Acum sunt convins că nu voi mai scrie nicio carte pentru copii, dar așa eram și în urmă cu doi ani.