„Celelalte Cuvinte e un fel de aristocrație în rockul românesc”

Ne știm de 30 de ani. Cu el am făcut primul interviu pe vremea începuturilor mele în radio. El este vocea de pe primul disc de vinil pe care l-am avut. Așa că era imposibil să facem un interviu în care să ne prefacem că nu ne cunoaștem. Prin urmare, l-am provocat la o discuție amicală în care să intrăm și în zone mai puțin confortabile. Multe dintre întrebări nu i le mai pusesem niciodată înainte. Călin Pop este vocea și chitara principală a grupului Celelalte Cuvinte. Am evitat cuvântul „lider”, cum este descris adeseori în presă, pentru că Celelalte Cuvinte este o democrație aparte, în care nu există lideri, iar cetățenii au drepturi și obligații egale. A rezultat o discuție de 3 ore despre muzică, viață, reușite, eșecuri, despre nostalgii, oameni, pesimism, emoții, despre generații, poezie, cărți și suflet. Și încă o dată despre muzică.

Lucian Cremeneanu: Călin, anul acesta faceți 43 de ani de la înființarea trupei. Privind în urmă, ce e? Mândrie, nostalgie, tristețe, bucurie?

Călin Pop: Privind în urmă] constatăm că suntem aici, acum. Un „acum” clădit pe tot ceea ce a fost înainte, bineînțeles. Un fel de rod, să zicem. Faptul că suntem aici, după atâția ani de zile și că stăm de vorbă despre treaba asta înseamnă că clipa de față este rodul acestor ani care au trecut.

L.C.: Nici măcar o urmă de nostalgie?

C.P.: În fiecare există o urmă de nostalgie. Unii spun că n-au nostalgii din orgoliul prezentului și speranța viitorului. Adică, vezi Doamne, chiar dacă ai avut trecut, ești aici și vrei să fii actual, vrei să fii în pas cu generațiile actuale. Cei care spun asta își neagă trecutul. Lăsând la o parte sportul național cu scuipatul comunismului, părerea mea este că tinerețea și adolescența noastră au fost frumoase, indiferent de opreliștile care au existat atunci. Să nu fiu înțeles greșit! Nu comunismul a fost frumos, ci tinerețea și adolescența noastră, care ne-au produs aceste nostalgii, ne-au stabilit niște valori luate cu noi în timp, păzite cu mare strășnicie chiar și în clipa de față. Avem valorile noastre formate de atunci pe care nu ne este rușine nici să le arătăm, nici să le povestim.

L.C.: Un sfert din istoria voastră s-a petrecut în comunism, trei sferturi în libertate și democrație.

C.P.: Acel prim sfert este foarte important, fără el nu ar fi existat restul. El a fost fundația pe care s-a clădit totul. Știm foarte bine conjuncturile, dacă n-ar fi fost țara închisă și sistemul restrictiv de atunci, probabil că nu am fi ajuns să avem privilegiul și șansa de a fi ascultați, spre deosebire de alte formații de astăzi cărora le este mult mai greu să ajungă la atenția publicului. Nu pot să spun că era ușor nici atunci, existau destule formații și pe vremea aceea, dar atunci exista o etică și o autocenzură a bunului-simț. Doar cei care aveau cu adevărat ceva de spus ajungeau pe disc la Electrecord. Au mai scăpat și unii din greșeală pe acolo, dar, mă rog, niciun sistem nu-i perfect, în toată utopia lui.

L.C.: În 1990, odată cu lansarea albumului „Celelalte Cuvinte II”, s-a încheiat perioada de care majoritatea fanilor voștri este cel mai puternic atașată emoțional. Era multă poezie pe atunci în cântecele voastre. Elena Farago, Topîrceanu, Al. Philippide, Otilia Cazimir… Cum vă întâlneați cu poeziile acelea? Voi toți sunteți de formație tehnică, niciunul nu a studiat literele. Nu că inginerii n-ar avea voie să citească poezie.

C.P.: Noi am avut mereu poezia în suflet. Eu, spre exemplu, aveam caiete cu versuri de când eram copil, încercări de texte, schițe… Pentru mine poezia a însemnat muzică, iar muzică fără poezia ei nu există. Poate că multe versuri ascultate așa goale, fără muzică, nu reprezintă foarte mare lucru. Dar împreună cu muzica ele capătă o conotație aparte și un sens adevărat.

L.C.: Citești prima dată o poezie și îți sună ceva clopoței în cap?

C.P.: Am pățit și treaba asta. S-a întâmplat cu „Scrisori iubite”, piesa care deschide albumul consacrării „Pătrățele” (Celelalte Cuvinte I, n.r.), care avea să ajungă hit. La fel cu „Vocala”, apărută mult mai târziu, în 2008, pe albumul „Stem”, ea exista încă din 1980 sau chiar mai de dinainte un pic. Ambele le-am înregistrat acasă ca schițe, pe două voci și două chitări, într-un stil mai folk. La un moment dat, voiam să modific un pic versurile lui Topîrceanu, dar ulterior am conchis că nu e bine și am renunțat. Au mai existat poezii un pic „tunse”, am mai tăiat un vers sau am schimbat genul. Spre exemplu, la „Rămâi” de Otilia Cazimir, poem scris la feminin, versul „Mă simt așa de singură și mică” a devenit „Mă simt atât de singur și de mic”. La fel cum și Felicia Filip, atunci când a înregistrat piesa noastră „Dacă vrei”, a cântat „Dacă vrei de tine să simt că-s robită, lasă-mă uimită.” (Râde)

L.C.: Ai vorbit mult despre Florian Pittiș și influența lui în viața trupei Celelalte Cuvinte. Sunt curios cine a mai pus umărul tot așa, dezinteresat, la lansarea grupului?

C.P.: Primul care îmi vine în cap este dr. Zeno Munteanu. Pe vremea când noi ne începeam drumul era și el student. Avea relații la Radio Cluj și ne-a aranjat cu redactorul Doru Stoica să înregistrăm, în 1983, „Iarbă prin păr” și „La ceas târziu” la radio. A fost prima noastră sesiune de înregistrări. Tot Zeno ne-a organizat un concert la Casa Studenților din Cluj, unde el a fost chiar și prezentator. În 1984, când ne-a auzit prima dată Florian Pittiș, în Parcul Rozelor din Timișoara, după concert m-a întrebat dacă am să îi dau niște înregistrări. Culmea potrivelii, aveam la mine o copie a benzii trase atunci la Radio Cluj. I-am dat banda și așa am ajuns, în ’85, pe jumătatea de disc Formații Rock. Iar apoi ni s-a deschis calea către primul album. Deci avem multe motive să îi fim recunoscători lui Zeno Munteanu. Apropo, banda cu înregistrarea originală de la Radio Cluj a găsit-o recent Tinu (tobarul Leontin Iovan, n.r.) în podul casei.

L.C.: A venit Revoluția și, în entuziasmul general, în 1992, Celelalte Cuvinte lansează… „Se lasă rău”! Optimism cât încape!

C.P.: Fusese fenomenul Piața Universității, se întâmplase ciomăgeala aceea oribilă de la Târgu Mureș dintre români și unguri, alegerile fuseseră câștigate tot de comuniști… Toate astea ne-au dezamăgit, ba unele chiar ne-au îngrețoșat. Atunci am început să simțim că Ceaușescu n-a murit. Mai ales că eu am stat câteva luni în București înainte de „Se lasă rău” și am simțit mai bine pulsul lucrurilor, am înțeles perfect ce se întâmplă. Am început să ne dăm seama că eram departe de ceea ce ar fi trebuit să fim. Acum înțeleg că e nevoie de experiență și timp ca să ajungem acolo, probabil că erau și aceia niște pași necesari.

L.C.: Am citit recent un interviu de atunci, de la lansarea discului, cu Marcel Breazu. La întrebarea „Cum vezi tu viitorul trupei?” răspunsul lui a fost „În niciun caz roz”. De ce atâta pesimism?

C.P.: El așa e, mai pesimist de felul lui, mai negativist. Dar nici eu nu debordez de optimism. E mai bine să te aștepți la ce e mai rău, ca să fii pregătit pentru orice. Fiindcă, dacă vine binele, ești mai fericit. Este o formă de apărare în fața eșecului, pe care îl aștepți, deși înăuntrul tău speri să nu se întâmple. Îți dorești reușita, dar dacă vine eșecul, măcar nu cazi atât de tare psihic pentru că îl anticipai cumva. Mai e și teribilismul adolescenței – pesimismul era la modă pe vremea aceea. Îmi plăcea Bacovia, mi-au plăcut teoriile schopenhaueriene ale lui Eminescu („Toți se nasc spre a muri și mor spre a se naște”), eram în trend.

Am fost privilegiat să trăiesc acele vremuri în care eram cu cultura la purtător. Acum, dacă mergi pe stradă, vezi mulți care nu știu de Eminescu sau de Bacovia, chiar dacă sunt elevi. Elitismul se măsura atunci în muzică bună, rock, și în cărți și versuri elevate. Cultura era ceva interzis, nu era foarte accesibilă, dădeai bani grei pe ea. Un disc Led Zeppelin sau Black Sabbath, spre exemplu, în anii ’70 ajungea la 500 de lei. Lumea era în stare să dea oricât. Era sete mare de cultură.

L.C.: Nicolae Covaci (căruia îi urăm sănătate) a spus de multe ori că vrea ca trupa Phoenix să existe și după ce el n-o să mai fie. Tu ai asemenea ambiții?

C.P.: Eu măsor altfel, nu la modul pragmatic. Spiritual trupele există chiar dacă dispar toți membrii. Există în continuare prin cântecele lor. E drept, cântecele formației Phoenix au șanse mult mai mari la nemurire pentru că sunt mai ușor de memorat și de cântat în jurul unui foc de tabără. Ale noastre sunt mult mai complicate, nu am auzit niciodată o trupă de nunți cântând o piesă Celelalte Cuvinte și nici nu cred că voi auzi vreodată, pentru că este prea greu. Iar omul, după cum se știe, alege calea mai ușoară. Două-trei acorduri poate cânta oricine, chiar și tu. Noi nu ne încadrăm în acele cântece de munte și voie bună în care se mai strecoară diverși voinici. Celelalte Cuvinte e un fel de aristocrație în rockul românesc, iar aristocrația nu numără prea multe capete. Noi ne adresăm unui segment mai redus, mult mai dotat intelectual și mult mai statornic.

L.C.: De la „Stem” din 2008 până la „Lumea asta” din 2023, n-a ieșit niciun album de studio nou. 15 ani de hiatus. De ce?

C.P.: 15 ani de bâlbâială, de căutări, de crize. Nu știu ce să spun. Niște nepotriviri, fiecare trăgea în altă direcție, nu ajungeam la același numitor comun. Concerte existau și în perioada aia, dar nu câte am fi vrut noi, câte consideram că ar fi normal să avem. Au fost și nepotriviri artistice, nepotriviri de opinie între noi. Poți să îi zici criza de 40 de ani. A mai venit și faza cu aparițiile mele solo. Unii prieteni m-au convins să nu țin la sertar piesele făcute acasă, așa că am început să lansez pe cont propriu. S-au creat niște mici animozități atunci, deși nu era cazul. Dar cu timpul s-au convins și cei mai sceptici că nu a fost nicio intenție de a periclita formația.

L.C.: Întotdeauna când un membru al unei formații se lansează într-un proiect solo, apar astfel de temeri și speculații.

C.P.: Niciodată nu am avut gânduri să o tai, dacă voiam o făceam mai radical, ca Ozzy Osbourne. Am încercat să împac cumva situația asta. Eu, având prea multe idei, n-am vrut să le las să moară. Dar nu acesta a fost motivul principal pentru hiatus. Cred că nerecunoașterea artistică a trupei ne-a generat niște frustrări nespuse vreodată, care au adâncit tăcerea aceea de 15 ani. Dar piese noi se scriau. „Lumea asta”, spre exemplu, e scrisă în 2012 și cântată încă de atunci în concerte. Pentru acea recunoaștere trupa luptă și acum, probabil că ne aflăm pe făgașul normal la ora actuală, vrem să fim unde ne este locul, să nu mai fim ținuți la colț. Trupa asta a fost și este boicotată în continuare de către radiouri, poate și din cauza formatului necomercial al cântecelor. Am simțit că nu suntem unde trebuia să fim. Toate astea s-au adunat și ne-au apăsat tare în perioada aia.

L.C.: Apropo de formatul vostru necomercial, care crezi că este cel mai subestimat cântec Celelalte Cuvinte?

C.P.: N-am simțit că ar exista așa ceva. Vezi tu, primele albume sunt cele mai nevinovate, nu ești conștient de ceea ce reprezinți și cum ești perceput, ești dezinvolt, fără nicio responsabilitate. Nu compui gândindu-te la public. Nu te gândești niciodată că piesa X va ajunge hit. Eu nu mi-am imaginat niciodată că „Iarbă prin păr” va ajunge hit. Noi n-am pornit niciodată, cum se face în ziua de azi, de la ideea „Hai să facem un hit!”. Hai să găsim un refren catchy, îi mai punem niște strofe și îi dăm drumul, cum fac marii producători de hituri pe bandă rulantă. Există o tehnică de a crea melodii pe un template comun, ceea ce duce la asemănări cu alți artiști. Este dorința de a prinde cât mai rapid urechea, de a lovi în maximum 30 de secunde. Asta nu e posibil nici la Celelalte Cuvinte, nici la mine, Călin Pop. Dacă încerci să servești același fel de mâncare, la un moment dat vei plictisi. Noi avem o introducere, cuprins, încheiere, avem mai multe feluri de mâncare, mai multe stiluri.

L.C.: Și totuși, există vreun cântec care v-ați fi așteptat să ajungă hit și să nu se întâmple așa?

C.P.: Nu. La noi, fenomenul a fost invers – n-am crezut că „Dacă vrei” și „Iarbă prin păr”, cum am mai zis, vor ajunge hituri. „Dacă vrei” nu a avut succes din prima, abia după 10-15 ani a început să prindă. Poate a avut lumea timp să le asculte, poate au fost date mai mult la radio… Aș fi crezut eu când zdrăngăneam ideea de la „La ceas târziu” și am făcut tot eu și versurile acolo, sau la „Fântâna”, că vom ajunge în ziua de azi ca publicul să cânte tema de chitară cu vocea? Dacă tot ai întrebat de subestimări, eu cred că subestimat este acest album, „Lumea asta”. La fel cum a fost și piesa „Aproape cerul” editată de Marius Pop. Pe disc, din păcate, apare o altă variantă.

L.C.: Ce ar cânta Celelalte Cuvinte dacă acei studenți din Timișoara de la începutul anilor ’80 ar fi studenți și ar pune bazele trupei acum, în anul 2024?

C.P.: Nu pot să răspund la întrebarea asta pentru că acum este cu totul altceva. Atunci a fost ceva și a fost unic, nu se poate transpune în prezent. N-aș vrea să fiu tânăr acum, nu aș schimba cu nimeni. Acum e mult mai greu de pătruns. Nu e greu să cânți sau să compui, ci este mult mai greu să ai privilegiul de a fi ascultat. În ziua de azi este o supra-aglomerare de informație. Apropo de evoluția tehnologică, în atâta bine tot atâta rău.

L.C.: Am citit recent că zilnic se lansează pe planeta Pământ în jur de 98.000 de cântece noi! Îți dai seama? Aproape 100.000 de piese noi zilnic! Cum mai poți capta atenția publicului cu abundența asta de muzică?

C.P.: Probabil că sunt o mulțime de prostii printre alea o sută de mii. Dar poate că 2.000-3.000 sunt bune, hituri cu tra-la-la, trei note pe care le ține minte lumea, ceva simplu, cum se vrea în ziua de azi. Și eu încerc să mai simplific în felul meu, cu trupa e mai greu, dar am limita mea, am filtrul meu, am plaja mea. Nu cobor sub o anumită linie auto-impusă, nu mă lasă chimia mea să cobor acolo. Nu-i vorba de orgoliul acela standard, ci mai degrabă de cultura muzicală, asta înseamnă orgoliu pentru mine. Nu pot să mă prostituez.

L.C.: Dacă ar fi să faceți un mini-concert cu piese Celelalte Cuvinte pe care nu le-ați cântat niciodată live sau foarte rar…

C.P.: Hm… „Călătorii”, „Pârâul”, „Comoara”… „Comoara” n-am mai cântat-o de când a plecat Tibi (claviaturistul Tiberiu Pop, n.r.).

L.C.: De pe „N.O.S.” nu ați cântat voi nimic!

C.P.: „N.O.S.”-ul nu prea a prins.

L.C.: Ție îți place „N.O.S.”?

C.P.: Când l-am tras credeam în el, dar pe urmă, când am văzut reacția publicului… Am fost puțin prea avangardiști. A fost un mesaj pe care lumea nu l-a prins. Plus că omul este obișnuit să-i dai ce i s-a mai dat. El mereu alege calea ușoară. Dacă tu îi dai altfel, automat depreciază. Știi ce vorbă s-a răspândit atunci despre discul ăsta? „Aaa, chitara nu mai are distortion!”

L.C.: Dar voi întotdeauna ați dat altceva, la fiecare album publicul a trebuit să-și recalibreze așteptările.

C.P.: Așa este, dar „N.O.S.” a fost atât de altceva…! E cel mai puțin înțeles album al nostru. Dar și contextul e important. Albumul „Armaghedon” a avut succes. „Ispita” a trecut pe jumătate neobservat din cauza promovării slabe, a apariției doar pe casetă, începea să moară rockul… „N.O.S.”-ul a apărut într-o perioadă foarte complicată. Totul depinde de conjunctură, ce se întâmplă în jurul tău când scoți un material.

În perioada aia apăruseră softurile de înregistrare, casele de discuri începuseră să promoveze fenomenul dance al băieților drăguți și al fetelor cu picioare lungi care nu aveau nimic în cap și cântau în concerte de pe CD. La casele de discuri trebuia să deschizi ușa cu capul, înțelegi ce vreau să zic, cu buzunarele pline. Încă erau acolo cei „aghezmuiți” din perioada comunistă, care acum se numeau patroni de case de discuri și care se obișnuiseră să vii cu materialul gata făcut și cu bani de promovare, dacă se poate. Noi, săracii de noi, ne-am străduit să obținem niște softuri de producție audio. „N.O.S.” a fost primul album pe care l-am înregistrat singuri pentru că nimeni nu mai voia să plătească înregistrările. Plus că a fost o perioadă cu probleme personale, rock-ul nu mai avea căutare, nu mai eram chemați la festivaluri, fenomenul recitalurilor de pe CD lua amploare, mai ales că era mai ieftin. Au apărut producțiile acelea facile pop-dance, toți agramații care nu știau texte își puneau vocile pe calculator și deveneau vedete peste noapte.

L.C.: Știi ce zicea Nicu Alifantis, într-un interviu de acum vreo 10 ani, despre acea generație de artiști tineri care a explodat la începutul anilor 2000? Că ei au salvat industria muzicală românească.

C.P.: Da, pentru că au creat până la urmă dorința de a reapărea valorile. Adică atâta de tare au îngrețoșat, încât au creat contrariul. Cum au salvat? Au dat ceva valori?

L.C.: Se referea la faptul că au readus atenția publicului către producțiile autohtone după marea invazie de muzică internațională de după revoluție.

C.P.: Mă abțin.

L.C.: Revenim la voi. Care crezi tu că a fost momentul de glorie al trupei Celelalte Cuvinte?

C.P.: Nu știu dacă a existat un astfel de moment, nu cred că am atins niciodată gloria. Nu știu cum e în vârf pentru că nu am ajuns niciodată acolo. Poate că ar fi fost nefiresc ca o trupă care cântă ce cântăm noi să ajungă în vârf în România. Ca o urcare în rating după 1990 aș putea considera un moment de vârf apariția „Armaghedon”-ului. A fost primul nostru album scos pe CD, s-au lansat atunci și primele tricouri Celelalte Cuvinte, am avut și concertele cu cel mai mare număr de spectatori, aveam instalație de sunet și lumini, camion pentru scule… „Armaghedon” a fost primul nostru contract profesionist, semnat cu casa de discuri Vivo, o companie poloneză. Urma să apară legea drepturilor de autor, iar Vivo, care umpluse de câțiva ani piața cu casete și CD-uri pirat, începea să se acopere legal cu nume românești. Noi am fost prima trupă românească care a semnat cu ei atunci, în 1994. Ne-au plătit chiar și înregistrările la Magic Sound Production.

L.C.: Mai avuseserăți un contract profesionist cu Ia Toji Baladist pentru „Se lasă rău”.

C.P.: Ăla a fost tras de păr. Semnaserăm cu Migas Real Compact, iar ei amânau lansarea materialului pentru că voiau să promoveze albumul Compact III „Cine ești tu, oare?”, din care mi se pare că presaseră prea multe copii. Iar pe noi ne tot duceau cu vorba. Atunci am apelat la Aurel Mitran, care s-a dus la ei și a cumpărat drepturile pentru album. Eram în rahat, că nu ne ieșea materialul pe piață, singurul care ne-a salvat a fost Mitran.

Deci, „Armaghedon” a fost prima chestie profesionistă, plănuită și lansată așa cum trebuia. „Ispita” (Zone Records, 1997) s-a vrut cu iz profesionist, a început bine, dar a sfârșit prost. S-a lansat doar pe casetă. Abia în pandemie a apărut CD-ul, în 2020, și apoi vinilul, în 2022.

L.C.: Cum e cu reeditările? Sunt bune, rele?

C.P.: Bune. Unele sunt chiar necesare. Cazul „Ispita”, pe care îl consider cel mai nedreptățit album al nostru, este un foarte bun exemplu. Ani de zile a existat doar pe casetă. Apoi casa de discuri s-a desființat, drepturile materialului au ajuns la alții, acum sunt deținute de Roton. Cu ei am negociat și așa au apărut reeditările pe CD și vinil. 

L.C.: Călin, ai în total 8 albume cu trupa, 5 albume lansate solo, unul împreună cu Marius Pop. Sunt multe, puține?

C.P.: Sunt câte trebuie. Cât am simțit, atâtea am făcut. Uneori mă gândesc dacă are rost toată zbaterea asta. Dar poate are rost pentru mine, în primul rând. Apropo, am văzut un comentariu la o piesă postată recent de un cântăreț, stai să-l caut. Zice așa: „Important în viață e să-ți faci filmul. În top pentru ce? Bani, ego? Bravo! Și eu cânt în baie uneori.” Mi s-a părut genial, a avut dreptate gagiul. „În top pentru ce?” Eu nu vreau să demonstrez nimănui nimic, e doar responsabilitatea mea față de cei care mă ascultă. Pe mine activitatea asta mă ține fresh spiritual. Cea cu trupa e mai greoaie, dar trupa are concerte, iar prin concertele de după pandemie (au fost niște răni în perioada aia care acum se vindecă) își resudează chimia pe scenă, își reîmplinește coeziunea spirituală, în special a trioului de bază (eu, Marcel și Tinu).

L.C.: De-a lungul timpului, în 43 de ani, ați avut doar două schimbări de componență.

C.P.: De la noi nu a fost dat nimeni afară și nici ținut cu forța. Cine nu a mai putut (cazul lui Radu Manafu) sau nu a mai vrut (cazul lui Tibi Pop), a fost liber să se retragă. Nucleul a rămas. Noi am mers mai departe pentru că am vrut să mergem mai departe. Le datoram asta fanilor.

L.C.: Și, după plecarea lui Tibi, a venit Marius…

C.P.: În mod surprinzător, ideea nu a fost a mea, ci a lui Ovidiu Roșu, sunetistul nostru. Plecarea lui Tibi a lăsat trupa fără clape, cu un sound un pic cam sec. Și eu mă gândisem la Marius, dar nu am vrut să îl propun ca să nu se considere nepotism. A început cu noi în septembrie 2020, într-un concert la Quantic, în București. Totul a fost perfect din prima. El a crescut cu melodiile Celelalte Cuvinte, le știe pe de rost. Iar ce știe cu chitara se aude. Marius este un mare câștig pentru trupă.

L.C.: Se poate trăi din rock în România acum?

C.P.: Nu cred. Poate doar din live, din concerte, dacă ești în mainstreamul rock. La noi nu e cazul. Noi nu cântăm de alea simple. Mă tot mir cum cântă lumea în concerte „Iarbă prin păr”. Știi de ce? Pentru că nu e o măsură simplă, e măsură compusă. Ei se străduiesc să cânte o măsură compusă, ceea ce este extraordinar, nu? E hitul cu cel mai complicat refren, dar pe cât e de complicat, pe atât de ușor de reținut. Și mă amuză cum publicul se străduiește să fie în aceeași măsură cu noi cântând acele versuri. E o senzație fantastică, să știi, o senzație de biruință, de glorie personală când vezi că ei îți cântă o piesă în măsură compusă. E întotdeauna un moment de mare bucurie pentru mine.

În orice caz, observ că este tot mai greu pentru muzicienii tineri care încearcă acum să răzbească, să prindă notorietate. Marius, dacă ar fi aici, m-ar contrazice, dar el vorbește de pe alte coordonate, el nu este pe planeta mea. Nu vorbim de mainstream, de Bănică Jr., de Smiley, de cei care fac bani în industria muzicală. Vorbim de muzica rock făcută cu sufletul, fără ideea unui câștig financiar. Noi, Celelalte Cuvinte, suntem produsul unei societăți comuniste, în sensul că suntem un fel de ingineri ne-ingineri (mai puțin Marcel, care se pricepe foarte bine la ceea ce face, are niște deprinderi tehnice foarte bune, pe lângă cele muzicale și poetice). Adică, pe atunci, trebuia să fii inginer ca să ai o sursă de existență și să poți cânta liniștit. Și atunci, în acea conjunctură, ne-am format în așa fel încât să nu ne uităm cu prioritate la bani. Mai întâi să iasă bine treaba. Din punctul meu de vedere, acesta este un avantaj. Dar, în același timp, sunt conștient că nu asta îmi plătește mie factura exagerată la întreținere.

L.C.: Am inventat mai demult o vorbă care li se aplică multor trupe din România – istorie tot mai mare, săli tot mai mici. De ce se întâmplă asta?

C.P.: Se schimbă generațiile. Fiecare trupă duce o generație cu ea, care îmbătrânește împreună cu trupa. Generațiile noi care vin din spate către noi sunt tot mai mici. Fanii noștri în prezent sunt undeva pe la 40+, cu mici excepții tinerii care ne-au mai ascultat de pe discurile părinților. Căci promovați nu suntem, la radio și la TV nu existăm.

L.C.: Deși cântați de atâția ani împreună, încă sunteți foarte riguroși cu repetițiile.

C.P.: Da. Când nu avem turneu, repetăm 4 zile pe săptămână cam două ore pe zi. În timpul turneelor ne sunt suficiente concertele.

L.C.: Voi nu prea mergeți la concerte. În afară de tine, nu-mi amintesc să-i fi văzut pe colegii de trupă la cântările altora de prin Oradea.

C.P.: Aici este o problemă. Pentru noi nu mai este o recreere mersul la concerte, avem deformația profesională de a observa toate greșelile de pe scenă și atunci nu ne mai putem relaxa. Eu mai merg la unele cântări. Ultima dată am fost la Nightlosers.

L.C.: Te-ai format ascultând Phoenix, Beatles, Deep Purple, Pink Floyd… Ce asculți acum din muzica mai recentă?

C.P.: Nu am foarte mult timp, ascult chestii clasice, nu neapărat noutăți. Mă mai uit să văd ce fac Rammstein, Gojira, Steve Vai, Satriani. Primesc multe recomandări de trupe noi pe care le ascult, dar nu rețin numele. Și chiar mă gândesc adeseori ce avantaj avem noi cu numele ăsta, Celelalte Cuvinte, care se întipărește atât de ușor în memorie! Firește că mai sunt persiflat că nu ascult muzică nouă, dar nu îmi găsesc ușor conexiunile cu ce se compune acum. Nu prea găsesc lucruri noi în muzica actuală. Moda revine întruna. Am reascultat un Sting refăcut în alte stiluri, AC/DC și Zeppelin reinventate și multe altele. Tehnic, trupele de acum sunt mult mai performante, chitariștii sunt mult mai bine pregătiți, dar la capitolul spiritualitate și emoție transmisă se stă foarte prost. De aceea nu mă atrag trupele noi care vor să convingă prin îmbrăcăminte și show-uri cât mai spectaculoase, căci publicul nu mai are răbdare și trebuie ținut cu atenția ocupată permanent.

L.C.: Pentru noi, spectatorii, a face un sacrificiu pentru muzică înseamnă să dăm bani pentru un concert, să cumpărăm un disc, eventual să facem o călătorie. Pentru voi, cei de pe scenă, ce înseamnă sacrificiul pentru muzică? În ce se traduce el?

C.P.: Nu este sacrificiu, este o nevoie organică deja. Un mod de viață, un mod de a trăi, de a împărtăși bucuria de a cânta cu cei care ascultă. Dacă am plătit vreun preț pentru asta înseamnă că a meritat. Este o chemare, nu o are oricine. Ne considerăm aleși, printre cei norocoși să simtă fericirea de a cânta împreună cu publicul. Toate sacrificiile pe care le-am făcut au fost meritate.

L.C.: Mai ai emoții înainte de concerte?

C.P.: Am avut până acum 5-6 ani. Dar au început să dispară, pentru că am început să simt energetic publicul. Acum nu mai simt presiune din partea spectatorilor. Mai demult aveam intenția de a mă ascunde de public înainte de a urca pe scenă. Acum, când sălile de concert sunt mai mici și aproape treci uneori prin mijlocul oamenilor ca să urci pe scenă, începi să le simți dorința și liniștea, ceea ce te calmează. Trebuie mulți ani ca să începi să înțelegi că te duci să împărtășești niște emoții, nu să înșiri niște note muzicale. Asta e muzica – emoție! De aceea vin unii la concerte, se caută pe ei înșiși, la fel cum se întâmplă și când merg la reuniunile de liceu, când își caută propriile versiuni mai tinere. Pe spectator trebuie să-l plimbi într-o poveste, într-o poezie. Așa le spun uneori de pe scenă: „Bun venit la petrecerea sufletelor. Vârsta nu contează.”

L.C.: Ai lansat în ultimii ani aproape încontinuu melodii solo. Eu unul, la un moment dat le pierdusem șirul. Are legătură sistemul acesta cu faptul că oamenii nu mai ascultă albume?

C.P.: Da, absolut. Primele discuri solo le-am lansat în sistemul vechi – iese CD-ul, apoi promovăm anumite melodii. Abia după ce am cunoscut colaboratori mai noi am început să înțeleg că e atât de mare cantitatea de informație acum, încât dacă nu dai drumul pe bucățele la un album, riști să nu fie ascultat. Așa că lansez melodiile una câte una. „Cutia cu secrete”, spre exemplu, așa a fost făcut. Abia după ce am lansat online toate piesele, din 2020 până în 2022, a ieșit și discul, cu o piesă bonus care nu apare pe streaming.

L.C.: Din avalanșa asta de melodii solo, care a prins cel mai bine la public?

C.P.: Conform cifrelor, căci în online totul se măsoară în cifre, cel mai bun feedback îl are piesa „Înainte”. Iar de pe albumul trecut, „Ochi strălucitori”, cu text de Alexandru Vlahuță.

L.C.: Există melodii în muzica românească pe care ți-ar fi plăcut să le compui tu?

C.P.: Nu. De plăcut îmi plac multe, dar nu am tânjit niciodată la ce este al altcuiva.

L.C.: Ai avut multe colaborări în ultimii ani. Cum e relația ta cu alți muzicieni?

C.P.: E bună. Câtă vreme îți știi lungul nasului, nu e nicio problemă. Eu îmi respect colegii de breaslă. Am învățat foarte multe de-a lungul proiectului „Rocking” al lui Bogdan Puriș de la Timișoara. Cel mai important – că atunci când colaborezi cu alții, trebuie să-ți lași în cui haina trupei din care faci parte. Și abia apoi poți să te apuci de treabă. „Rocking” a fost un proiect care aniversa 100 de ani de la formarea Universității Politehnice din Timișoara, orașul studenției mele. Am cântat cu o trupă formată exclusiv din absolvenți ai Politehnicii – Mircea Baniciu, Tavi Horvath (Blazaj, Implat Pentru Refuz), Tibi Bako (primul basist Cargo), Vali Potra (Implant Pentru Refuz, Cargo, Pro Musica) și Teo Pop (Jazzybeat). S-au cântat într-un concert piese de la trupele din care face parte fiecare membru, dar și o piesă scrisă special pentru eveniment („100 de ani”), cu un text semnat tot de un absolvent al Politehnicii. Piesa a fost și lansată pe un vinil de 7 inch în ediție limitată, nedestinată comercializării.

L.C.: Apropo de colaborări, cum a fost colaborarea cu Nicu Covaci? Mai ales că îl consideri și un fel de guru?

C.P.: Da, am avut onoarea de a fi invitat la concertele de ziua lui de naștere, prima dată în 2017 sau 2018, am fost la două, la Arenele Romane. Am cântat cu el „Mugur de fluier” (la fluier) și „Toamna” (la chitară și voce). A fost reconfortant. N-am cântat prea mult. Însă trebuie să recunosc că am avut mult mai multă maleabilitate și mai mult interes din partea lui Dan Andrei Aldea. Cu el am făcut și piese împreună. La Covaci a fost doar despre piese din repertoriul Phoenix. Dar respectul meu rămâne imens pentru el.

L.C.: Ce îl supără cel mai mult pe Călin Pop în jurul său?

C.P.: Depinde din ce punct de vedere. Pe măsură ce trece timpul (poate că îmbătrânesc) mă supără tot mai tare nedreptatea, minciuna spusă cu dezinvoltură, mi-e tot mai greu să accept că laptele e negru când eu îl văd alb. Nu-mi plac persoanele false, compromisurile… Așa că evit lucrurile care nu îmi plac. Nu vreau să ajung un plângăcios. M-am plâns pe albumul „Fără filtru”, unde am și fost luat la mișto că o fac pe revoluționarul. 

L.C.: Vise neîmplinite?

C.P.: Nu există. Eu mai degrabă am avut vise împlinite. Visul cel mai mare, să fiu ca Phoenix, adică să cânt pe scenă alături de o trupă, mi s-a împlinit. Aveam 12 ani când i-am văzut și mi-am dorit să ajung ca ei. Era 8 martie 1972. Primul lor concert cu Mircea Baniciu. Voiam să cânt la fel ca ei, să le transmit și altora din energia mea. Timpul te învață să înțelegi ceea ce ai vrut și, mai ales, de ce ai vrut.

L.C.: Ce găsim pe raftul de cărți al lui Călin Pop?

C.P.: De toate pentru toți. În ultima vreme am citit mai rar pe hârtie, pentru că citesc mai mult pe net. Dar mirosul de carte mă fascinează în continuare. Am pe raft și Kafka, și Jules Verne, și Dumas, și Sven Hassel. Mă întorc uneori din nostalgie la o carte din copilărie, „Tică și Rică în drum spre Lună” de Cezar Petrescu. O carte foarte educativă. Am citit-o până am rupt-o de tot în copilărie, iar când am plecat în armată mi-au aruncat-o părinții. Am fost tare supărat. Dar soția mea Emilia a găsit-o la un anticariat online și mi-a cumpărat-o. Datorită acelei cărți voiam să mă fac cosmonaut când eram copil. Mai este una din adolescență, „Nopți de argint, nopți de mister” de Baruțu T. Arghezi, despre un pionier care merge în vacanță la bunici, unde dă peste tot felul de oameni certați cu legea, iar el rezolvă problemele în stilul cireșarilor. Și mai am o nostalgie ciudată – nu râde! – după Abecedar.

L.C.: Ești foarte activ pe platformele sociale…

C.P.: Un prieten, Bogdan Bele, m-a convins de importanța lor. Anul era 2009. Eu nici nu voiam să aud, eram retrograd cât încape. Abia începeam să fac cunoștință cu calculatoarele, cu softurile… El, fiind de vârsta lui Marius, fiul meu, m-a făcut să înțeleg până la urmă că e important. Așa a apărut pe Facebook pagina Celelalte Cuvinte, cu 18.000 de urmăritori în prezent, apoi în 2010 mi-am făcut profilul personal, pagina de artist, cont pe Instagram al trupei și al meu, cont pe YouTube… Tot tacâmul. Am înțeles că tineretul e acolo și nu voiam să pierdem legătura. Mai nou exist și pe TikTok! Am încercat să găsim canale noi de comunicare – virtuală, ce-i drept, dar absolut necesară uneori. Uite, concertele noastre sunt promovate exclusiv online. Deși are lipsurile ei modalitatea asta de promovare.

L.C.: Am o întrebare extrem de personală. Aș putea să te numesc „cel mai sober rocker din România”?

C.P.: După ani de excese, am hotărât să nu-mi mai fac rău. Nici mie, nici celor din jurul meu. Le-am încercat pe toate, dar viața e prea scurtă ca să te mai ocupi de prostii și auto-amăgiri. Aceste droguri legale, fumatul și mai ales alcoolul, sunt niște amăgiri cu caracter foarte egoist – te interesează să îți fie bine numai ție. Dar în jurul tău, fără să îți dai seama, creezi foarte mult disconfort și suferință. Nu mai vreau să mă păcălesc singur. De trei ani nu am mai pus picătură de alcool în gură. Fumatul l-am lăsat din 2011, când am constatat că începeam să am probleme cu vocea. După o scurtă pauză de probă, mi-am dat seama că sunt mai bine, așa că am renunțat definitiv.

L.C.: Tu ești o apariție destul de excentrică în public. Ai fost vreodată confundat cu altcineva?

C.P.: Ha ha! Da, de multe ori, în special în ultimul timp. Mai nou am un „coșmar” cu Cristi Minculescu. Mai demult eram întrebat de obicei dacă fac parte din formația Compact, dar mai nou sunt întrebat dacă fac parte din formația Iris și dacă mă cheamă Cristi Minculescu. În unele cazuri, când simt că oamenii își doresc mult, le spun că da. (Râde) Probabil pletele și ochelarii de soare or fi de vină, căci eu cu Cristi nu avem nimic fizic în comun în afara sexului masculin.

Acum un an sau doi, mă plimbam prin pădurea de la Felix, trece unul pe lângă mine: „Salut, dl Cristi! Pe când următorul concert?” Și una mai tare, petrecută recent, chiar lângă blocul în care stau. Un tip ușor „parfumat”, împreună cu o tipă pe care cred că voia să o impresioneze: „Bună ziua, domnu’. Nu vă supărați, ați auzit de formația Iris?” Eu zic „Nu”, pentru că știam ce urmează. Tipul continuă: „Dar ați auzit de Cristi Minculescu? Să știți că semănați cu el! Vă rog să căutați pe Google, scrieți acolo Cristi Minculescu și să vedeți că semănați cu el!” (Râde)

L.C.: Am remarcat că folosești des în postări și în speech-urile de pe scenă cuvântul suflet. Tu ești un mare sufletist. De ce e sufletul atât de important?

C.P.: E singurul care rămâne, singurul care îl face pe om fericit. De acolo vine cea mai frumoasă fericire, deși unii nu-și dau seama. Sufletul este cea mai prețioasă însușire a oamenilor, a cărei valoare nu poate fi estimată, este neprețuită. Un om bogat în suflet are pace interioară mult mai mare decât un om bogat în bani sau în bunuri materiale. Iar pacea interioară e dată de liniștea spirituală.

L.C.: Ce mai ai de făcut în viața asta de artist, Călin Pop?

C.P.: Un proiect simfonic Celelalte Cuvinte. Nu ca variantă de acompaniament, ci cu piese rescrise în mod simfonic, cu dialoguri între orchestră și formație, cu invitați. Dar e un proiect care are nevoie de un buget foarte generos, așa că momentan nu știu dacă sau când se va materializa.