/

Nedesăvârșirile lui Eugen Simion

560 vizualizări
Citiți în 37 de minute

Îmi aduc aminte cum citeam cu încântare, la vremea primei sale apariții, Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Însemnările pariziene ale conferențiarului de la Sorbona (1970-1973), presărate cu numeroase referiri la Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Emil Cioran, nu aveau cum să nu mă farmece. Recitind, azi, fragmentele care se referă la Cioran (pe care Eugen Simion l-a cunoscut personal, vizitându-l în mansarda de pe rue de l’Odeon), nu pot să nu remarc că, încă de pe atunci, viitorul academician comitea același gen de fraude intelectuale care m-au oripilat în volumul său de senectute, Cioran. O mitologie a nedesăvârșirilor. Căci iată ce scrie Eugen Simion, spre finele primei sale însemnări despre filosoful din mansardă: „Credința lui Cioran este că trăim, toți, pe fundul unui infern […]”. În încercarea sa de a ni-l prezenta pe Cioran drept un „metafizician al neantului”, un profet al sinuciderilor și al apocalipsei, prahoveanul sorbonard omite însă să sufle vreun cuvințel despre continuarea aforismului din Despre neajunsul de a te fi născut, care sună în original astfel: „Trăim cu toții pe fundul unui infern, unde fiecare clipă e un miracol.” Ceea ce, nu-i așa, parcă nu e chiar același lucru.

Am luat la puricat a doua ediție, revăzută și serios adăugită (în special cap. XI, XVI și XIX), a cărții sale despre Cioran, apărută în 2021, la Cartea Românească Educațional (prima ediție – Tracus Arte, 2014). Cercetarea mea critică s-a prelungit nepermis de mult (am avut și motive!), astfel că, până să apuc să scriu ceva, am fost surprins de trecerea în neființă a celui care, în perioada 1998-2006, a ajuns pe treapta cea mai înaltă a carierei sale profesionale, fiind ales președinte al Academiei Române. Neavând încotro (despre morți, numai de bine), am amânat scrierea articolului despre „nedesăvârșirile” lui Eugen Simion. Acum, la peste un an de la moartea sa, cred că pot spune fără opreliști tot ceea ce am de spus, exact așa cum aș fi făcut-o și în vremea când era încă în viață.

Cioran. O mitologie a nedesăvârșirilor este o carte despre opera de tinerețe, în limba română, a autorului Tratatului de descompunere, ne avertizează dintru început criticul, menționând că acest lucru nu înseamnă că nu va face referiri și la perioada sa franceză. În această nouă ediție, apărută cu doar un an înainte de moartea sa, Eugen Simion își amplifică studiul Existențialismul românesc, preluat și în ediția din 2014, cu „informații și reflecții noi” despre cele cinci cărți românești ale lui Cioran. De fapt, cam la atât se rezumă referirile la tânărul filosof, aflat în vremea aceea „pe culmile disperării”.

Definițiile pe care le încearcă criticul pentru a circumscrie personalitatea moralistului sunt numeroase, fiindcă Cioran nu poate fi cuprins într-o singură definiție. O admite și autorul: „[…] discursul său filosofic (căci este un filosof, cu toată opoziția sa!) este greu de introdus într-o paradigmă a spiritului și este și mai greu de plasat într-un compartiment al gândirii secolului al XX-lea” (p. 87). Unele dintre aceste definiții nu aduc nicio noutate, conținând, în cel mai bun caz, banalități: „Cioran este, în mod incontestabil, un spirit care trăiește din îndoială și care așază îndoiala la temelia lumii” (86-87), „un pesimist care vede totul à rebours și manifestă o consecvență obstinată în negativitatea sa” (87). Altele, în special cele care se referă la „scriitura moralistului”, reușesc totuși să strălucească prin prospețimea formulării: „Atât de iscusită este scriitura moralistului încât, la lectură, nu zădărnicia gândului se vede, ci energia enunțului” (90), sau aceeași idee, reluată în altă formă: „scriitura deturnează, în cazul lui Cioran, sensul pesimismului său incurabil” (91). Aceasta este și una dintre ideile de bază ale cărții lui Eugen Simion: scrisul strălucitor al lui Cioran îl salvează de nihilism, considerat o eroare majoră, de neacceptat. De altfel, întreaga carte este presărată, probabil din dorința de a evita repetarea deranjantă a numelui lui Cioran, cu etichete pe care criticul le folosește cu evidentă satisfacție. Cel mai des întâlnim termenul „nihilist”, considerat în viziunea sa definitoriu pentru „filosoful din mansardă” (cum a mai fost numit de către alții, mult mai neutru), dar găsim și sintagme precum „filosoful existențialist”, „gânditorul existențial” sau chiar „filosoful moralist”. Că Cioran nu a fost chiar ceea ce numim îndeobște un filosof existențialist (probabil s-ar fi cutremurat la gândul că ar putea fi comparat cu Sartre!) se pare că nu reprezintă o problemă pentru exeget. Și formulele continuă să curgă, atinse pe-alocuri de aripa lirismului: „un pictor al sfârșiturilor”, „un antimodern modern”, „profesor de sinucidere”, „maestru al dezgustului”, „un clasic al deznădejdii” etc.

Trecând în revistă cărțile sale românești, de la Pe culmile disperării la Amurgul gândurilor și Îndreptar pătimaș, Eugen Simion remarcă refuzul vehement al moralistului față de filozofia de sistem, cea academică (nu ne spune însă motivul!), trăgând o concluzie neașteptată: Cioran nu este filosof (acest lucru nu îl împiedică, totuși, să-l numească, pe tot parcursul cărții, filosof). Îi acordă însă statutul de mare scriitor, căci, spune criticul, „numai un mare scriitor poate contesta, cu atâta har, filosofia și pe filosofi” (105). Însă oricât l-ar aprecia pe scriitorul Cioran, e limpede că Eugen Simion are un dinte împotriva lui. Nu-l poate ierta pentru vituperările sale contra neamului, pentru lipsa lui de considerație față de istoria și cultura românilor, față de spațiul mioritic în general. Între două indignări patriotice, remarcă corect, în prezentarea Schimbării la față a României (cam pe urmele Martei Petreu), că ideile politice ale lui Cioran nu prea consonează cu cele ale extremei drepte românești (Simion se ferește să pomenească de mișcarea legionară), contestând „toate valorile tradiționale, inclusiv ortodoxia” (114). Și mai remarcă criticul, cu evidentă părere de rău, că „Cioran se desparte și de latiniștii, și de daciștii noștri (sic!), de răsăriteni și occidentaliști, nu laudă oaia noastră sfântă (Miorița), nu invocă baladele (catedralele noastre verbale) […], nu este deloc mândru că se trage din daco-romani” etc., etc., constatând apoi, cu amărăciune: „Greșește, desigur, exagerează, dușul este prea rece, terapia lui lasă răni […]” (115). Consideră atitudinea lui Cioran insultătoare, cam în același mod cu criticii proletcultiști care reacționau, la sfârșitul anilor ’50, în Gazeta literară, la unele capitole din Ispita de a exista. Drept urmare, nu ezită să-i aplice epitete tari, făcându-l „specialist în apocalipse” (cu varianta „estetul Apocalipsului”), „doctorul în îndoieli”, „cel mai fervent nihilist al secolului”, „apologet al negației”, „Nietzsche sceptic” etc. Este limpede, fără nicio îndoială, că Eugen Simion nu rezonează în niciun fel cu ideile lui Cioran, pe care le respinge vehement pe tot parcursul cărții, dând credit doar scriiturii, considerată magistrală. Concluzia este una singură: „Pe Cioran nu-l crezi, dar te lași mereu sedus de arta lui de a se distruge frumos” (335). Cu alte cuvinte, din ideile filosofice ale lui Cioran se alege praful, rămâne doar literatura, stilul. Căci stilul e omul, n’est-ce pas?

*

Eugen Simion este realmente derutat în fața lui Cioran. Nu o spun eu, o spune autorul însuși: „Criticul literar este realmente derutat în fața lui Cioran”, citim la pagina 319! Incertitudinile exegetului sunt numeroase, atât de numeroase încât la un moment dat ajunge să exclame, cu ciudă (jucată, desigur): „ce rost are să scriu eu, critic literar, despre un autor care declară că nimic nu are sens?” (87). Și, într-adevăr, concluziile pe care le trage din diversele fragmente citate (cel mai adesea, scoase din context) sunt adesea contradictorii. Elocvente în acest sens sunt părerile sale despre criza mistică a lui Cioran, din anii 1935-1936, când acesta a scris Lacrimi și sfinți. Despre motivele necredincios-credinciosului, cum îl numește Simion, de a „ataca atât de dur și de frecvent creștinismul” afirmă că o face „pentru că n-a găsit niciodată în el un sprijin, o consolare. Din răzbunare, așadar” (191). Iar cu doar două pagini mai încolo, găsește un cu totul alt motiv: insuccesul cărții sale. Eugen Simion afirmă de această dată că „credința în necredința religioasă” (!) a lui Cioran a fost provocată de un eșec literar – adică filosofic. Situații de acest gen se regăsesc pe tot parcursul cărții.

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, dăm și peste afirmații în mod evident false: „Cioran a scris totdeauna la persoana întâi singular” (132), sau că în 1942 lucra încă la o teză de doctorat (pe care, spune Simion, „n-o va termina niciodată, probabil nici n-o începuse” – p. 82). Alteori, informațiile pe care le oferă autorul sunt ezitante. Spre exemplu, afirmă în mai multe rânduri că trecerea la limba franceză a lui Cioran s-a petrecut în 1947 (urmând exemplul – greșit – al majorității exegeților care au făcut referiri la biografia eseistului, luând de bune spusele acestuia din interviuri); ca mai apoi, din senin, să dea varianta corectă, fără nicio explicație: vara anului 1946, la Offranville, lângă Dieppe (209). Dar găsim și situații amuzante: vorbind despre articolele de presă apărute în Franța la moartea autorului Exercițiilor de admirație, îi sare în ochi o formulă a lui Hervé de Saint-Hillaire, care stabilește o legătură între tristețea lui Cioran și melancolia carpatină a Contelui Dracula, criticul nostru sărind imediat ca ars: „Dracula – trăgătorul în țeapă – melancolic?” (309) – confuzie evidentă între Vlad Țepeș și eroul romanului lui Bram Stoker. La toate acestea se adaugă unele incoerențe de redactare care fac textul ininteligibil, asupra cărora nu are rost să insistăm.

Neîndoielnic, Eugen Simion scrie foarte bine, ideile sale fiind îmbrăcate în formulări percutante – lucrul fiind cel mai vizibil în titlurile unor capitole, incitante precum cele ale romanelor de capă și spadă. Ba, pe alocuri, se dezbracă cu totul de haina de academician și devine colocvial-umoristic, citând din memorie (249) – sau, având citatul, uită să mai menționeze de unde provine (324). Dar cel mai adesea, dând impresia că e sub demnitatea sa să precizeze locul exact de unde citează, criticul preferă să folosească sintagme ca „într-un rând” sau pur și simplu „undeva”, iar atunci când nu e prea sigur de proveniența citatului sau a informației, adaugă un „dacă îmi amintesc bine” (158, 202). E chiar șocant să constați cât de superficială e abordarea lui Eugen Simion, când citești că Cioran „spune undeva că a avut scurte viziuni extatice”, știind că aceste extaze din perioada berlineză sunt pomenite în numeroase interviuri, ele jucând un rol determinant în formarea viziunii sale filosofice. Uneori, copleșit de complexitatea sarcinii de cercetător, criticul se dă bătut: „nu mai știu unde” (133), recunoaște cu o fermecătoare ingenuitate academicianul aproximativ, ori de câte ori nu are la îndemână fișa cu citatul adecvat. Cu toate acestea, are o mare încredere în memoria sa, cu toate că nu e chiar Iorga (chiar și acesta, cu o memorie prodigioasă, o mai dădea în bară atunci când se baza exclusiv pe ea). Noi însă ce motive am avea să-i dăm credit lui Eugen Simion ori de câte ori ne anunță că „a citit undeva”, în vasta operă a lui Cioran, fără să menționeze pagina, dar nici măcar cartea?

Scriind despre „Apologia limbii române”, criticul remarcă faptul că, la bătrânețe, Cioran redescoperă valorile limbii materne (372), citând, printre altele, următorul pasaj dintr-o scrisoare a lui Cioran către fratele său Aurel, din 7 februarie 1974 (referința lipsește, însă, din nou), în care, entuziasmat de cartea lui Constantin Noica despre „rostirea românească”, afirmă: „Pasiunea lui pentru limba noastră e de înțeles, fiindcă este o limbă de o rigoare și de o forță expresivă extraordinară”. Eugen Simion exclamă, intrigat: „Limba română riguroasă? O surpriză.” Observația criticului e corectă, limba română fiind descrisă îndeobște de Cioran drept maleabilă, poetică, fermecătoare, expresivă („una dintre cele mai expresive din câte au existat vreodată”), dar în niciun caz riguroasă – cum e, prin comparație, franceza. Și pe mine m-a intrigat această afirmație a lui Cioran; nu m-am mărginit însă la simpla constatare a acestui fapt, cum procedează autorul. Având bănuiala că e vorba de o eroare de lecțiune (sau de traducere), am consultat originalul scrisorii, care – surpriză! – poate fi găsit în ediția în patru volume a operelor lui Cioran, apărută sub egida Academiei Române, ediție îngrijită de Marin Diaconu și coordonată de însuși Eugen Simion. Bănuiala mi s-a confirmat, căci iată ce spune de fapt Cioran: „cette langue est d’une puissance (s.n.), d’une force expressive vraiment extraordinaire” (vol. III, p. 749). Nu este vorba, așadar, de nicio rigoare a limbii române, ci de… vigoare („puissance”)! E doar una din mostrele de ignorare a celor mai banale instrumente aflate la îndemâna cercetătorului, de care dă dovadă academicianul.

*

Recitind corespondența lui Cioran, Eugen Simion ajunge la concluzia că aici se află „adevăratul Cioran”, cel fără mască, omul cel de toate zilele, care își expune sufletul în fața preopinenților săi. Cade în aceeași capcană în care a căzut și Dan C. Mihăilescu (Adevărul despre Cioran). În fond, de ce am crede că Cioran e mai degrabă sincer în scrisori decât în cărțile sale? De regulă, cei care îl suspectează pe Cioran de nesinceritatea operei, dornici să-l absolve de acest păcat, citează următoarele rânduri din Exerciții de admirație (din „Manie epistolară”), care stau mărturie bunei sale credințe: „Scrisoarea, conversație cu un absent, reprezintă un eveniment major al singurătății. Căutați adevărul despre un autor mai curând în corespondența decât în opera sa. Opera este cel mai adeseori o mască.” Dar la fel de bine ar putea fi citat un fragment din Caiete, care spune exact opusul: „Pot face destule lucruri fără convingere (și asta fac aproape zi de zi), în schimb îmi e cu neputință să scriu fără să cred în ce scriu, să scriu ca simplu exercițiu sau din obligație. Tot ce am scris (în afară de scrisorile mele, dar lor nu le acord nicio importanță și de altfel majoritatea au fost dictate doar de politețe), tot ce am scris, tot ce am publicat – chiar am gândit cu-adevărat în momentul în care am scris. (…) Dacă pot să mint în conversație, nu pot s-o fac în fața foii albe: când scriu, îmi e cu neputință să fiu politicos” (Caiete, Humanitas, 1999, vol. II, p. 95).

Suspectându-l pe Cioran, aidoma atâtor contemporani din perioada interbelică, de nesinceritate, o bună parte din efortul exegetic al lui Eugen Simion este îndreptat spre aflarea adevărului „din spatele operei” (327). Din nefericire, nu reușește să afle prea multe lucruri în plus față de ceea ce se știe în mod curent. În schimb, criticul nostru literar anulează din condei, cu argumente discutabile, aproape întreg demersul filosofic al lui Cioran, opera sa fiind etichetată în mod simplist drept „o utopie negativă”.

*

Ajungem acum la miezul chestiunii, după ce am dat la o parte, pe rând, foile cepei critice. Eugen Simion repetă până la sațietate sintagma „mitologie a nedesăvârșirilor”, în cele mai felurite contexte, fără însă a reuși să-i dea un conținut propriu-zis. Cuvântul „mitologie” este ca un soi de mantră, reluată în diverse formule: „mitologie a refuzului” (198), „mitologie a eșecului și abandonului, a paradoxului” (203), „mitologie subiectivă” (299), „mitologii intelectuale” (37, 299), „mitologie a negativităților, a fatalităților și eșecurilor” (311). Pe alocuri, „mitologie” e înlocuit de „utopie”: „utopia intelectuală a lui Cioran” (199), „utopie a nedesăvârșirilor” (308) – semn că avem de-a face cu un joker lingvistic, suficient de lax ca să acopere la nevoie o arie semantică foarte largă, în care intenția criticului se pierde într-un halou difuz, aproape mistic.

De la înălțimea autorității sale academice, Eugen Simion ne declară ritos: „Nedesăvârșirea este un termen care se repetă în discursul cioranian” (211). Nu este deloc limpede prin ce metodă a determinat criticul frecvența cuvântului în opera autorului Schimbării la față a României. Nu ne spune cât de des se repetă – fie pentru că nu consideră necesar, fie pentru că nu știe, fiind vorba doar de o impresie. La o căutare electronică în opera de tinerețe a lui Cioran (incluzând și corespondența), regăsim cuvântul nedesăvârșire de 14 ori. E oare suficient spre a trage concluzia că se repetă?

Să luăm, spre comparație, un alt exemplu. Vorbind despre muzică, aflată pe treapta cea mai de sus a valorilor lui Cioran, criticul subliniază că ea este o certitudine, adăugând imediat, sigur pe el: „certitudine este un termen pe care îl afli foarte rar în cărțile sale” (163). La verificare, în opera românească a lui Cioran cuvântul certitudine apare de 40 de ori. Nu e, într-adevăr, o frecvență foarte mare. Dar e mult mai mare decât nedesăvârșire, despre care Eugen Simion are totuși certitudinea că e „un termen care se repetă”. Avem aici proba lipsei oricăror criterii obiective în cercetare, criticul dând dovadă de un subiectivism extrem.

Sunt multe alte cuvinte-cheie, definitorii pentru viziunea lui Cioran, care apar incomparabil mai des în opera sa decât nedesăvârșire. Dar Eugen Simion l-a ales pe acesta pentru că, în mod limpede, îi convine: sună bine, e vag și în același timp sugestiv, lăsând loc la interpretări. La orice interpretări. Aidoma cuvântului „mitologie”, folosit cu predilecție, indiferent de context și, uneori, chiar fără a ține cont de semnificația sa de dicționar. „Mitologie a nedesăvârșirilor” este o simplă etichetă pe care criticul o lipește pe coperta cărții sale.

*

Nu aș fi vrut neapărat să aduc vorba de capitolul privind episodul erotic-amoros de senectute al filosofului cu Friedgard Thoma, cu care Eugen Simion găsește potrivit să-și încheie cartea despre… tânărul Cioran. Dar mi s-a părut un bun indicator al modului aproape frivol în care cercetătorul abordează viața și opera filosofului. Trecând în revistă cele mai importante momente relatate în cartea lui Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, academicianul este destul de afectat de faptul că „moralistul nihilist”, pentru care lumea nu are niciun sens, se aruncă la picioarele unei femei tinere, prins în mrejele dragostei la 70 de ani. Atât de afectat, încât găsește de cuviință să citeze de nu mai puțin de cinci ori declarația fierbinte a lui Cioran către Friedgard Thoma, „aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră”! La a patra reluare a afirmației lui Cioran, Eugen Simion supralicitează, vizibil înfierbântat de viziunea halucinantă a scepticului de serviciu cu capul îngropat sub fusta profesoarei de filosofie, spunând că e vorba de o promisiune, nu de o dorință (400). Octogenarul critic e, în mod limpede, un voyeur.

*

Nu i se pot imputa neapărat lui Eugen Simion, dar greșelile în materie de nume ale personalităților invocate în carte sunt atât de numeroase, încât stai să te întrebi dacă autorul nu cumva și-a dictat cartea, omițând să verifice dactilogramele. Dacă în cazul unor nume de notorietate ca Sainte-Beuve (scris Sainta-Beuve) sau Roland Barthes (Berthes), putem acorda circumstanțe atenuante, dând vina pe ochii criticului octogenar (ori neatenția dactilografei/corectorului), în cazul sociologului marxist de origine română Lucien Goldmann ne aflăm în derută totală: prenumele său figurează de șapte ori, în mod inexplicabil, scris „Lucean”. Posibil să fie vorba de o eroare de dactilografiere, dar asta nu e o scuză în cazul unei asemenea cărți, scrise de unul dintre marii noștri critici. Sarabanda rebotezărilor nu se oprește însă aici. 

Eugen Simion pare să aibă multă încredere în memoria sa, doar că memoria îi joacă numeroase feste. Cum altfel să explicăm faptul că titluri ale cărților lui Cioran scrise în limba română se metamorfozează sub pana nedesăvârșitului critic, Cartea amăgirilor devenind Cartea amintirilor (218), iar Îndreptar pătimaș apare ca Breviar pătimaș (277, 297) – ce-i drept, acest ultim titlu nefiind inventat, căci Cioran însuși intenționase inițial să-l folosească, fiind notat (ulterior tăiat) pe prima filă a manuscrisului său. Dar iată că și titlurile cărților sale franceze sunt traduse cu ignorarea totală a edițiilor Humanitas. Astfel, Tratatul de descompunere devine la Simion Manualul de descompunere (354), iar Ispita de a exista capătă o nuanță mai apropiată de originalul francez – Tentația de a exista (289, 337, 364 – dar, cu o remarcabilă inconsecvență, e folosit pe-alocuri și titlul Ispita de a exista). Găsim și o carte cu titlul întors pe dos – Utopie și istorie (121), iar magnificul Despre neajunsul de a te fi născut se transformă într-un banal Nenorocul de a te naște (295, 298). Altă ciudățenie: Fereastră spre nimic (Fenêtre sur Rien, titlu dat de Nicolas Cavaillès unui manuscris cioranian aflat la Biblioteca Jacques Doucet) devine, fără vreun motiv anume, Ferestre spre nimic (264). Mai rar, unele titluri din perioada franceză a lui Cioran sunt redate în original, de cele mai multe ori corect. Cu o notabilă excepție: într-un loc (nu mai știu unde, îmi vine să spun!), lui Simion îi alunecă tocul și scrie Carnets în loc de Cahiers (145). O ultimă bizarerie: în loc de Manualul (de fapt Tratatul) de descompunere, Simion scrie la un moment dat, din motive care îmi scapă, Manualul de descurajare (153).

Parcurgând această monografie despre tânărul Cioran, impresia generală este cea de talmeș-balmeș. În zadar s-a străduit Eugen Simion să dea o coerență internă diverselor eseuri pe care le-a scris despre Cioran; simpla repetare a sintagmei „mitologie a nedesăvârșirilor”, în diversele ei variante, este insuficientă (volumul III al Fragmentelor critice, subintitulat Mit. Mitizare. Mistificare păcătuiește și el cam din același motiv). Singurul lucru important cu care rămânem după lectură este teza criticului conform căreia arta literară a lui Cioran prevalează în fața năstrușniciei ideilor sale, cu alte cuvinte filosoful cu aberațiile lui e salvat de scriitorul de geniu. Sau, cu cuvintele criticului: „arta îndreptează (sic!) și absolvă nedreptățile gândului” (199). Că Emil Cioran a fost un mare scriitor (în special când vorbim de opera sa franceză), e indubitabil. Că filosofia sa nu prea face nici cât o ceapă degerată, e însă o afirmație de nesusținut. Cât despre limbajul critic al autorului bestsellerului Timpul trăirii, timpul mărturisirii, putem spune doar atât: este viguros, dar e foarte departe de a fi riguros.

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia, 2008-2022.

Cărţi publicate: Trăirea geometriei - poezii (Gym, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele - publicistică (Multiprint, 1998), Litanie putredă - poezii (Limes, 2018), Cioran, omul incomplet - studiu monografic (Tracus Arte, 2021).

Ediţii: Spiritul artelor marţiale (Multiprint, 1994), Paul Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor (Multiprint, 1995), Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie (Biblioteca Revistei Familia, 2017; Cartea Românească, 2023).

Traduceri: Simon Judit, Peisaj citadin cu români şi maghiari (Scripta, 2000).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Reconstituiri”