/

Cioran în războiul cultural dintre Est și Vest

494 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Dacă nu ar fi luat hotărârea, după nefericita sa „aventură legionară”, de a nu se mai amesteca niciodată în politică, Cioran ar fi avut toate șansele să devină unul dintre actorii de pe frontul cultural al războiului rece din anii ’50. Succesul Tratatului de descompunere, apărut în 1949, urmat de Silogismele amărăciunii în 1952, l-au propulsat în prim-planul vieții culturale pariziene. În primii ani ai deceniului șase frecventează saloanele literare ale vremii, unde face cunoștință cu numeroși scriitori – printre ei, Alain Bosquet și Henri Michaux, de care îl va lega o strânsă prietenie. Sunt anii în care războiul cultural dintre Est și Vest ajunge la apogeu. Cioran e prins în acest război, poate fără voia lui; cert e că numele său apare atât în unele reviste implicate în susținerea efortului de contracarare a ofensivei culturale comuniste în Occident, cât și cu prilejul unor manifestări publice, menite să promoveze cultura occidentală în anii de după război, cu scopul de a scoate elitele de sub influența propagandei comuniste. Chestiunea e cu atât mai pasionantă, din punctul de vedere al istoriei literare, cu cât în acest război cultural au fost implicate și serviciile secrete americane – CIA.

Ne-au parvenit foarte puține informații cu privire la atragerea lui Cioran în această confruntare cu puternică miză ideologică, având drept actori nu doar scriitori, ci și alți intelectuali, artiști și muzicieni. A fost nevoie de cercetări anevoioase și îndelungate în presa și documentele vremii pentru a putea da de urmele prezenței lui Cioran în această bătălie, numită în epocă Kulturkampf, în care s-au confruntat aprig intelectualii și scriitorii situați de-o parte și de alta a Cortinei de Fier. Multe din amănuntele acestei bătălii s-au pierdut, nefiind întotdeauna consemnate în analele vremii ori în cărți. De-abia în ultima vreme au apărut câteva studii, după ce arhivele care conțineau informații sensibile au devenit publice.

În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, a devenit tot mai clar că, departe de a se încheia, conflictul va continua. De astă dată foștii aliați deveniseră adversari, iar comuniștii erau ferm hotărâți să demonstreze, prin orice mijloace, superioritatea estetică și, mai ales, morală a culturii promovate de ei. În acest scop, racolau personalități de prim rang, favorabile ideologiei comuniste, pe care le foloseau în organizarea unor manifestări culturale, conferințe, festivaluri și concerte. Americanii au fost de-a dreptul șocați când au aflat că, în 1947, sovieticii au deschis o fastuoasă casă de cultură în inima Berlinului, pe Unter den Linden; pentru moment, le-au răspuns cu o „Amerika-Haus” – Casa Americii. Dar apoi și-au dat repede seama că pierd teren și au trecut la treabă, deciși să câștige această confruntare pe plan cultural. La originea contraofensivei a fost o conferință a intelectualilor din Berlinul de Vest, în iunie 1950, unde au fost puse bazele Congresului pentru Libertatea Culturală („Congress for Cultural Freedom” – sau „Kongress für kulturelle Freiheit”). Participarea a fost impresionantă, printre personalitățile prezente numărându-se filozofi ca John Dewey, Bertrand Russell, Benedetto Croce, Karl Jaspers și Jacques Maritain, dar și scriitori ca Tennessee Williams și Arthur Koestler, acesta din urmă citind de la tribună manifestul Congresului.

A fost nevoie de cercetări anevoioase și îndelungate în presa și documentele vremii pentru a putea da de urmele prezenței lui Cioran în această bătălie, numită în epocă Kulturkampf, în care s-au confruntat aprig intelectualii și scriitorii situați de-o parte și de alta a Cortinei de Fier.

Din anul 1950 datează și prima ieșire publică a lui Cioran, el participând la o dezbatere la celebrul club Maintenant din Paris, acolo unde Sartre ținuse, în octombrie 1945, conferința „Existențialismul e un umanism”. La acest club, așadar, la începutul lunii mai, a avut loc o dezbatere pe tema „La couleur noire de la littérature”, la care alături de Cioran au participat scriitorii Raymond Las Vergnas, Michel Carrouges și Roger Caillois. Nu știm cum s-a desfășurat și nici în ce a constat intervenția lui Cioran. Însă, după toate probabilitățile, atunci a intrat în contact cu Roger Caillois, unul dintre scriitorii activi pe frontul războiului cultural, fiind implicat, doi ani mai târziu, în organizarea Conferințelor „L’Oeuvre du XXe siècle” de la Paris, sub egida Congresului pentru Libertatea Culturală. Caillois a fost și colaborator asiduu la Preuves, revistă înființată în 1951 și condusă de jurnalistul elvețian François Bondy. Apărând la Paris, revista fusese prima dintre cele finanțate de Congres, fiind urmată curând de o întreagă rețea: Der Monat în Germania, Encounter în Marea Britanie, Tempo presente în Italia, ca să le amintim doar pe cele mai importante.

Dar să vedem, concret, în ce a constat contribuția lui Cioran la această mișcare culturală, menită să lupte împotriva expansiunii ideilor comuniste. Un prim moment este cel din luna aprilie a anului 1952, când publică un articol în Preuves (numărul 14),eseul său fiind intitulat „Comment on devient fataliste”. La scurt timp după apariția acestui text, în presă este anunțată participarea sa, pe 21 mai, alături de Raymond Aron, W.H. Auden, R.P. Danielou și alții, la una dintre cele patru dezbateri, cea intitulată „Révolte et communion”, din cadrul festivalului „L’Oeuvre du XXe siècle” (16-30 mai), organizat de Congresul pentru Libertatea Culturală. Printre participanții la aceste conferințe se mai găsesc William Faulkner, Katherine Ann Porter, André Malraux, Denis de Rougemont și Roger Caillois, acesta din urmă fiind și membru în comitetul de organizare a festivalului. Din nou, în zadar am căutat amănunte privind intervenția lui Cioran în cadrul dezbaterilor, ziarele vremii consemnând doar partea muzical-artistică a festivalului, constând în numeroase concerte și expoziții internaționale.

În ceea ce privește articolul lui Cioran din revista Preuves, el pare să se înscrie, la prima vedere, în linia de contracarare a ofensivei comuniste. Trebuie spus din start că, deși nu neapărat de dreapta, revista condusă de François Bondy era o platformă de exprimare pentru intelectualii europeni liberali, chiar și pentru cei care susțineau stânga democrată, dar care erau reticenți față de marxismul promovat agresiv de stânga comunistă, dominantă în epocă. Istoricul Tony Judt spune despre Preuves că revista a furnizat singura platformă liberală anticomunistă, într-o Franță dominată de periodice neutraliste, pacifiste (pacifismul fiind unul dintre sloganurile înșelătoare ale sovieticilor) – denumite în literatura de specialitate „tovarăși de drum”, sau chiar declarat comuniste (v. Postwar: A History of Europe Since 1945, Penguin, 2005, p. 223). Eseul lui Cioran din Preuves, „Comment on devient fataliste”, a apărut într-o secțiune intitulată „Terre roumaine”, alături de un articol al lui Mircea Eliade. El conține referiri la specificul fascismului românesc, în speță la fascinația morții („moartea legionară”, a cărei origine, afirmă el, se află într-un „fond tulbure care nu poate fi influențat nici de ideologia democratică și nici de raționalism”), dar și la teroarea bazată pe mistica „rugăciunii și a revolverului”. Articolul, în esență unul critic la adresa totalitarismului, evidențiază prin contrast faptul că „pentru orice român cultivat, Parisul este un absolut, iar Franța o religie”; prelucrat ulterior de Cioran, textul a fost inclus în Ispita de a exista (1956), în care, împreună cu un altul, apărut inițial în Liberté de l’esprit, formează eseul „Mică teorie a destinului”.

Să mai amintim, în contextul efortului de promovare a culturii americane, care constituia unul dintre obiectivele susținute intens de CIA, încă un articol din această perioadă al lui Cioran, publicat în octombrie 1952. El a apărut în primul număr al unei alte reviste apropiate de Congres, Profils, și era intitulat „Scott Fitzgerald: Physiologie de l’effondrement”, fiind inclus mai târziu în volumul Exerciții de admirație, cu titlul: „Fitzgerald. Experiența pascaliană a unui romancier american”.

Era oare Cioran conștient de faptul că toate aceste manifestări culturale erau subvenționate de SUA, ele fiind menite nu doar să stăvilească ofensiva culturală a comuniștilor, ci și să promoveze cultura de tip occidental, în special cea americană? E foarte posibil, căci în mediile intelectuale se vorbea adesea – ce-i drept, mai mult pe la colțuri – că în spatele unor reviste ca Preuves se află CIA (dovezile au ieșit la iveală de-abia în anii ’60). Că s-a încercat atragerea lui în această amplă acțiune de contracarare a ofensivei culturale comuniste, e aproape cert: stau dovadă participarea sa la festivalul „L’Oeuvre du XXe siècle” și articolul din Preuves, la originea acestor apariții ale lui Cioran pe frontul războiului cultural aflându-se, probabil, Roger Caillois. Să ținem cont însă de faptul că Cioran n-a mai publicat în Preuves în perioada următoare, articolul din 1952 fiind singurul – până în 1959, când îi apare încă un eseu, intitulat „L’Âge d’or” (Vârsta de aur), fără ca acesta să mai conțină nimic politic. Să menționăm și faptul că în deceniul următor unele dintre eseurile sale vor apărea și în revista Partisan Review din New York, care adoptase o linie anticomunistă, fiind o vreme susținută și ea cu fonduri provenind de la CIA. Iar cu François Bondy avea să mențină legătura peste decenii, acesta realizând cu Cioran un interviu pentru televiziunea elvețiană, pe care l-a filmat acasă la el, în mansarda de pe rue de l’Odéon.

Este posibil ca aparițiile publice și publicistice ale lui Cioran din perioada de început a războiului rece să fi avut motive de ordin politic, sau să fi fost cauzate pur și simplu de dorința sa de afirmare în spațiul cultural francez. Nu putem ști cu precizie care este adevărul. Oricare ar fi fost însă motivația reală a prezenței sale în Preuves sau în dezbaterile organizate de Congresul pentru Libertatea Culturală, un lucru este cert: în cele din urmă nu s-a lăsat ademenit de cântecul sirenelor ideologice, respectându-și până la capăt hotărârea de a nu se mai implica vreodată în politică. Și poate că nu întâmplător scria, în deschiderea Ispitei de a exista: „Se nimicește cel care, asumându-și vocația și împlinind-o, se agită înăuntrul istoriei; se mântuiește doar cel care sacrifică har și talente, pentru ca astfel, eliberat de calitatea de om, să huzurească în ființă.”

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia, 2008-2022.

Cărţi publicate: Trăirea geometriei - poezii (Gym, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele - publicistică (Multiprint, 1998), Litanie putredă - poezii (Limes, 2018), Cioran, omul incomplet - studiu monografic (Tracus Arte, 2021).

Ediţii: Spiritul artelor marţiale (Multiprint, 1994), Paul Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor (Multiprint, 1995), Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie (Biblioteca Revistei Familia, 2017; Cartea Românească, 2023).

Traduceri: Simon Judit, Peisaj citadin cu români şi maghiari (Scripta, 2000).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Reconstituiri”