Trebuie să admit că, în fiecare roman pe care-l citesc, îmi place să explorez aspecte mai puțin evidente în text, mai ascunse, mai puțin accentuate, uneori chiar absente (le-am tot spus studenților mei că, de multe ori, cel mai interesant lucru într-un demers literar este cel nespus…); mă atrag personajele obscure, episodice, care sunt adesea subtil strecurate, sau sunt aparent eclipsate de protagoniști, de multe ori chiar fără a fi identificate corespunzător (mă rog, aceasta e regula scrierii literare, știu, dar personajul principal e, în multe cazuri, supraevaluat!), și care, într-un anumit moment, devin provocatoare, pentru mine cel puțin, prin enigmatica lor trecere prin spațiul narațiunii. Se acceptă unanim constatarea că orice scriitor „se traduce în personaj” (Battaglia, 1976: 401), precum și importanța eroului, respectiv, a povestitorului, unui roman pentru că acesta „întruchipează ‚eul’ poveștii” (Vrânceanu et al., 2021: 128), iar motivarea lui, precum și a celorlalte personaje, este întotdeauna „elementul care le justifică acțiunile” (153); în fine, devine validă concluzia lui Elliot Chase, mesagerul lui Alex Michaelides, anume că „fiecare personaj are un eveniment declanșator – poate fi ceva ieșit din comun și violent, ca o tornadă care te trimite învârtejit în altă lume, sau banal, ca un prieten care îți răsare în prag pe neașteptate într-o seară” (Michaelides, 2024: 144).
Am convingerea că romancierii, în logica intențiilor lor auctoriale, realizează o combinație utilă în distribuirea de roluri anumitor personaje, conștienți fiind că „firele narative interesante sunt pline de personaje interesante” (Sepetys, 2024: 20) și că toate personajele „au personalitate, ritm, un trecut care le influențează comportamentul și deciziile și care oferă un context și îl ajută pe cititor și pe scriitor să le înțeleagă” (52).
Statutul personajelor terțiare
Experiența de cititor confirmă aserțiunea lui Battaglia că „în dezvoltarea literaturii și a genului narativ, personajul se deprinde să cunoască alternativa de a fi așezat în centrul evenimentelor sau de a fi împins la marginea lor” (Battaglia, 1976: 209), adică, să fie eroul principal al narațiunii sau să devină un personaj terțiar, acel „al treilea personaj” care „vede protagoniștii ficțiunii și este văzut de ei” (Popovici, 1997: 23), sau este chiar căutat de ei, așa cum i se întâmplă lui Ivan, „traficant de droguri și un criminal extraordinar în ochii legii”; este cunoscut ca unul care „învățase multe de la și despre oameni” prin competența lui de a „preciza exact nevoia de consum a fiecăruia, de la iarbă și Xanax până la cristal și heroină”, căci „fiecare substanță îți oferă altă experiență” (Ștefan, 2024: 235). Acest gen de personaj inclus în lista actanților narațiunii, această prezență oarecum străină, acest „delegat al Socialului”, cum îl definește Vasile Popovici, se instituie ca „instanță suprapusă, autorizată să-i sancționeze sau să-i răsplătească pe protagoniști” (Popovici, 1997: 223), fiind pregătit să-și îndeplinească misiunea corect, în funcție de condiția fiecăruia, asemenea lui Ivan care „știa, de exemplu, că cei care consumau în special iarbă erau oameni cu anxietate, cei cu depresie și insomnii erau cei care simțeau durerea mult mai intens decât restul” (Ștefan, 2024: 236); reacția lui este dictată de starea individuală a solicitanților săi pe care, sincer, putea să-i ajute doar „prin a-i asculta, prin a le oferi ce avea, fiind mereu atent. De fapt, de multe ori se întâmpla să spună nu, să spună că nu are, pentru că citea omul și nu voia să împingă pe nimeni spre suicid sau supradoză. Văzuse destule cazuri, pierduse destui prieteni” (235).
Autorii optează pentru marginalizarea, respectiv, relativa invizibilizare și banalizare a unor personaje mai cu seamă în literatura polițistă, pentru că acestea pot, la un moment dat, să transforme o întâmplare într-un eveniment, prin calitatea lor de martori, care „asistă ca un cititor și au, aparent, o funcție pasivă, însă, în realitate, dinamismul și tensiunea agenților povestirii își au originea în acțiunile acestor factori pasivi” (Popovici, 1988: 14); un asemenea personaj poate declanșa „o dinamică febrilă și complicată a conștiințelor multiplu reflectate” (81), acoperind o realitate mai largă, mai cuprinzătoare, deseori neașteptată, surprinzând cititorul cu un deznodământ imprevizibil, așa cum apare în persoana pasagerului 1G (devenit Rowan, în final), un activist de mediu din echipa Volgăi; e cel care o sacrifică pe stewardesa Carmel și pe bărbatul de pe locul 1J din avionul aflat în cursa sa inaugurală de 20 de ore de la Londra la Sydney, în acțiunea sa teroristă de a-l deturna pentru a-și face cunoscut mesajul, anume, „începuserăm să țintim industria aviației, obținând un succes notabil când am blocat cel mai mare aeroport al Marii Britanii cu o singură pereche de drone. Acoperirea mediatică a fost extraordinară – în sfârșit oamenii ne ascultau” (Mackintosh, 2022: 266). Rowan este personajul din realitatea înconjurătoare selectat pentru susținerea demersului narativ și a argumentării acestuia, el fiind, așa cum își amintește micuța Sophia că a recunoscut la un moment dat, „în spatele întregii povești. Deturnarea. Becca [bona], totul. I-a părut rău că am fost în pivniță [ascunsă] – a spus că trebuie să înțeleg că totul a fost pentru o cauză mai importantă” (459).
Formule/formulări ale trialogicului
Referindu-se la metatipologia personajului (aici se disting categoriile de personaj monologic, dialogic și trialogic), Vasile Popovici subliniază faptul că acesta din urmă, recte, cel de-al treilea personaj, pe de o parte, „se bazează pe o alegere și/sau o combinare a instanțelor discursive instituționalizate prin sistemul pronominal, acoperind și exprimând integral acest sistem” (Popovici, 1997: 163), iar pe de altă parte, reprezintă „singura măsură a realității și singura percepție posibilă, este singurul lucru pe care memoria îl păstrează. Prin personajul-martor, întâmplarea devine o secvență într-o scenă de teatru” (Popovici, 1988: 15). Bunăoară, personajul Viola Pettersson, interogată de polițista Paula Morales asupra morții lui Erik Frankel, acoperă un segment biografic detaliat al acestuia din urmă, anume, cuvântarea ținută la bibliotecă, având tema se lega de Bohuslan și cel de-al Doilea Război Mondial, apoi faptul că „Erik locuia în aceeași casă împreună cu fratele său”, că „era un profesor de istorie, ieșit la pensie” care „nu «zugrăvește istoria»” pentru că „era un istoric consacrat, minuțios cu privire la informații și extrem de pretențios când venea vorba de prezentarea adevărului în forma sa reală, și nu așa cum l-ar fi dorit el sau oricine altcineva. Erik nu zugrăvea. El punea laolaltă puzzle-uri. Încet-încet, bucată cu bucată, rezolva enigmele trecutului […]; la final, își putea expune rezultatele în fața noastră, a tuturor […]. Ce i s-a întâmplat fratelui său [Axel] în timpul războiului și-a pus amprenta asupra lui […]. Ceea ce pățise acesta pe când fusese prizonier. Modul în care le afectase familia […]. S-a întâmplat pe cincisprezece iunie […]. Îmi aduc aminte că fusesem la dentist în după-amiaza respectivă, deci sunt sigură că e ziua corectă” (Lackberg, 2012: 186-7).
Nuanțele pe care le capătă cel de-al treilea personaj sunt stabilite de modul în care autorul său intenționează să stabilească distanța dintre text și cititor și prin rolul atribuit trialogicului în ecuația sa cu naratorul direct, așa cum se observă în momentul reflecției acestuia asupra condiției de periferizare: „viața adevărată nu distribuie celebrități în roluri secundare (…). Trebuie să știți câteva lucruri despre Andy [unchiul naratorului]. Primul ar fi că este horticultor, ceea ce înseamnă că jobul lui este să facă să crească iarba pe terenurile de fotbal. Poate că, în contrast cu ritmul lent al meseriei, e dornic să-și facă repede prieteni și tinde să oglindească personalitatea celui cu care vorbește, în loc să fie el însuși, în speranța că asta-l va face mai dezirabil. Din nefericire, acest lucru nu reușește decât să-l facă cea mai gălăgioasă voce, cu cea mai redusă putere de convingere. Este, în acord cu profesia lui, un bărbat deseori călcat în picioare. Mai este și genul care crede că tinerețea e un pește ușor de prins iar în undiță. În ultima vreme ni s-a părut că a căzut la pace cu ideea că s-a trecut (are cam 55 de ani) […], dar speranța asta a dispărut complet când a apărut cu părul vopsit blond platinat” (Stevenson, 2024: 47).
Ca să evite riscul oricărei ambiguități sau al echivocului, Marian Coman transformă un personaj terțiar într-un instrument de reprezentare mentală, care să ghideze cititorul înspre descoperirea intențiilor textului, într-un exemplu al felului în care „personajul și lumea lui urcă mereu în prezentul reprezentării” (Popovici, 1997: 14); el optează pentru pictorul Matei, profesor la Liceul de Artă, instruit să explice enigmele care îl maschează pe Alex Brănescu, tulburat de propria sa evoluție narativă: „eu știu cine ești. Iar ceea ce cauți nu este aici [într-un bar] […]. Tu cauți să te răzbuni […]. Nu ai murit și nu te-ai născut. De fapt, nu exiști cu adevărat în felul în care crezi că ai existat […]. Nu știu cum să-ți spun, așa că o să o fac direct: ești un personaj într-o poveste […]. Cineva scrie o carte, iar tu ești personajul” (Coman, 2024: 141-2); încorporarea lui în firul povestirii este justificată prin modul în care poate el asigura coerența imaginii generale a înseși existenței personajului-călător-în-timp, Alex, amintindu-i acestuia că „realitatea se dizolvă în povești, adică trecutul devine o poveste” (152), iar cititorului, faptul că trialogicul, prin delegatul său, acest al treilea personaj, înlesnește „ieșirea din spațiul restrâns al dialogicului, recuperând „Socialul ca autoritate direct prezentă” (Popovici, 1997: 162), identificarea sa putând schimba esențial perspectiva atât a creației cât și a lecturii, extinzând orizontul de înțelegere și interpretare a oricărui demers narativ.
Referințe
Battaglia, Salvatore, 1976 (1967), Mitografia personajului,București: Univers (trad. Alexandru George)
Coman, Marian, 2024, Ultima carte,București: n’autor (Nemira)
Lackberg, Camilla, 2012 (2002), Copilul german,București: Trei (trad. Simona Țențea)
Mackintosh, Clare, 2022 (2021), Ostatica, București: Trei (trad. Mihaela Ionescu)
Michaelides, Alex, 2024, Furia,București: Litera (trad. Dana-Ligia Ilin)
Popovici, Vasile, 1988, Eu, Personajul,București: Cartea Românească
Popovici, Vasile, 1997, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar,Cluj-Napoca: Echinox
Sepetys, Ruta, 2024 (2023), TU ești o poveste. Ghid de scriere creativă,București: Epica (trad. Irina Stoica)
Stevenson, Benjamin, 2024 (2023), Toți cei din acest tren sunt suspecți,București: Trei (trad. Mihaela Apetrei)
Ștefan, Denisa, 2024, La fel ca mine,Iași: Polirom
Vrânceanu, Sinica, Ghelu, Radu Bogdan, 2021, Storytelling: metoda „Povestitorul”, Bacău: Panta Rhei
