Într-o discuție purtată de curând, cineva deplângea lipsa unei componente didactice în literatura pentru cei mici scrisă la noi după 1989. Prima mea reacție a fost să pufnesc în râs. Mi se pare că lucrurile stau exact pe dos. Azi e și greu să te descurci printre zecile de cărți care tânjesc să-l învețe pe tânărul cititor încă din burta mamei cum să se descurce mai bine în viață, cum să devină un cetățean respectabil sau cum să-și împăturească corect batista. După zeci de ani în care scriitorii au dus pe culmile rafinamentului didacticismul și scrierea „cu tâlc”, te-ai fi gândit că după Revoluție fluxul creator se va manifesta în sfârșit liber și neîngrădit. Că va da naștere pe bandă rulantă unei altfel de literaturi pentru copii, fie prin noi opere, fie aparținând categoriei numite literatură de sertar. După cum știm, nu s-a întâmplat așa.
Ce a proliferat însă a fost tocmai o literatură didactică, cu mesaj. Cu foarte multe mesaje și, dacă se poate, educative. Potrivit acestei gândiri, copilul nu mai poate citi doar pentru plăcerea lecturii, el trebuie să rămână cu ceva concret de pe urma cărților. Să învețe ceva folositor. Literatura se vede instrumentalizată din nou, fiind pusă de asta în slujba unui utilitarism prost înțeles, cu bătaie scurtă. Tendința e ținută în viață chiar de către unii părinți sau educatori, care le deleagă scriitorilor sarcina de a face educație, punând presiune pe aceștia și cerându-le să scrie adevărate cărți de dezvoltare personală pentru cei mici.
Eu am fost sceptic încă din copilărie cu cărțile care îmi erau lăudate de cei mari și am încercat să evit pe cât s-a putut recomandările oficiale, preferând să-mi caut singur calea prin bibliotecă. Cu timpul, am ajuns să apreciez tot mai mult o carte scrisă din simpla plăcere de a scrie și, mai ales pentru distracția pură a cititorului, cu atât mai mult dacă e un cititor de vârstă fragedă. De fapt, cred că o mare parte a literaturii pentru copii care se scrie acum la noi nu e defel literatură pentru copii. E literatură pentru părinți.
***
Editura Portocala albastră e una relativ tânără, dar care merită urmărită cu multă atenție. Are în portofoliu câțiva autori de elită din zona picture book: Eric Carle, Nadine Brun-Cosme sau Roger Duvoisin și printre ultimele titluri apărute aici se numără și volumul Eu Tarzan, tu, Neaclaus de Marie-Aude Murail.
Marie-Aude Murail s-a născut în 1954, în orașul Le Havre (Franța), într-o familie de artiști. A studiat literele la Sorbona și și-a făcut debutul ca autoare de literatură pentru copii și adolescenți în anul 1986, opera ei numărând peste 80 de titluri. Umorul e una dintre armele cu ajutorul cărora își stimulează cititorii. „Umorul are capacitatea de a atenua tragicul existenței și de a relativiza anumite forme de opresiune la care sunt supuși mulți copii la școală sau în familie. Are rolul de a educa, permițându-ne să continuăm să credem în lumea în care trăim, să facem parte din ea participând activ, chiar dacă, uneori, aceasta înseamnă o adevărată luptă.”
„Eu Tarzan, tu, Neaclaus” e o poveste lejeră, care se citește rapid și îți rămâne în cap multă vreme. Premisa de la care se pleacă e simplă: familia lui Ioan pleacă în concediu în Germania pentru ca el și sora lui să facă „o baie de limbă”, adică să prindă gustul germanei. Ideea îi aparține tatălui, care e convins că nu poți reuși în viață dacă nu cunoști o limbă străină. Lucrurile merg bine până apar primele bariere lingvistice. Copiii sunt isteți și se descurcă de minune folosind limbajul semnelor. Apoi Ioan își face un prieten olandez și începe un întreg festival al confuziilor. Cei doi inventează într-o veselie noi cuvinte doar ca să se amuze, creându-și un limbaj hibrid din care niciunul nu înțelege nimic, dar fiecare știe ce vrea celălalt să spună. Pare complicat? în carte e mult mai simplu. Până la urmă aflăm că cei doi copii au încercat să se păcălească unul pe celălalt, iar așa-zisul puști olandez era de fapt irlandez.
Chiar dacă n-are o morală vârâtă ostentativ pe gât, sunt destule lucruri pe care le poți învăța citind cartea aceasta: faptul că prietenia trece uneori dincolo de limbaj, că există bariere care pot fi depășite cu ajutorul imaginației sau că trebuie să fii atent când întinzi o capcană, pentru că poți cădea tu însuți în ea.
Traducerea din limba franceză îi aparține Patriciei Rădulescu, iar ilustrațiile lui Michel Gay.
