Cu o observație mai mult decît pertinentă începe prefața substanțială (de nu cumva chiar „exhaustivă”) a Rodicăi Zane la Jean Starobinski – plenitudinea posibilă (Editura Școala Ardeleană, Cluj, 2022), suita de eseuri adunate aici de Angela Martin; autoarea, zice prefațatoarea, „ne propune un alt mod de a cunoaște opera lui Jean Starobinski”, unul în care „fără să eludeze cadrele convenționale ale analizei de tip critic”, folosește „un ochean” „mobil, dotat cu senzorialitate” (p. 7), prin intermediul căruia „emoția și memoria se conjugă cu demersul erudit” (p. 37). E întocmai așa, căci Angela Martin își stabilește „relația critică” prin intermediul unei prealabile „relații umane”, trecînd mai întîi prin pasaje emoționante (oricît de sobre și reculese) de „relație afectivă”, empatică numaidecît. La drept vorbind, relația primordială a fost cea a traducătoarei, cea „umană” survenind mai tîrziu, dar în chimia eseurilor ea e folosită ca punct originar. Angela Martin nu atacă frontal problematica și viziunea starobinskiene, ci printr-o învăluire afectivă care trece dincolo de simpla admirație (mai degrabă absolută decît simplă, desigur) pe care i-o poartă „celui mai mare umanist pe care, la ora actuală, îl poate oferi lumii Elveția și Europa”. Registrul afectiv al exegezei îi îngăduie un fel de paranteze – meandre, mai bine zis – memorialistice, în care e evocată nu doar figura luminoasă a lui Starobinski însuși, atmosfera din casa familială, ci și Jaqueline, soția acestuia, care intră în memoria Angelei ca un „eveniment luminos” și ca „un om de o bunătate funciară”. Exigența „exegetică” nu se lasă însă copleșită de emoția afectuoasă, așa că Angela „documentează” biografia lui Jaqueline (una care trece și prin România, cînd se refugiază din Odessa) cu un autentic scrupul istoriografic. De aceste virtuți se va folosi ori de cîte ori e nevoie de completarea informației oferite de Starobinski, cum e, bunăoară, cazul doctorului Gachet, curantul lui Van Gogh, cînd va vorbi despre interpretarea dată de Starobinski portretului făcut doctorului de către pictor. E fapt că „relația afectivă” nu ia niciodată locul „relației critice”, ci doar o colorează. Nu doar că cele două se îmbină, dar se și stimulează una pe alta. Cunoașterea lui Starobinski, a omului și operei lui, constituie pentru Angela nu doar „un privilegiu, dar și șansa unei experiențe culturale”. Dar nu a unei experiențe culturale „oarecare”, ci a uneia „hotărîtoare”. Ale cărei consecințe se văd atît în traducerile făcute, cît și – mai ales – în eseurile dedicate cu pasiune admirativă.
Angela Martin nu atacă frontal problematica și viziunea starobinskiene, ci printr-o învăluire afectivă care trece dincolo de simpla admirație (mai degrabă absolută decît simplă, desigur) pe care i-o poartă „celui mai mare umanist pe care, la ora actuală, îl poate oferi lumii Elveția și Europa”.
Explorările pornesc de la o schiță biografică (prilej, de altfel, de acroșare a marilor teme starobinskiene), restrînsă doar la „punctele de contact, revistele, personalitățile, rețelele științifice, culturale, instituționale, relațiile personale care au traversat viața lui Jean Starobinski”. Un punctaj biografic, așadar, bine întemeiat pe studiile dedicate lui Starobinski de alți cercetători. Capitolele propriu-zis exegetice se opresc asupra cărților închinate de Starobinski celor trei mari iluminiști – Jean-Jacques Rousseau, Diderot și Montaigne (asupra celor dedicate primilor doi îndeosebi). Rousseau, cu atîta literatură confesivă și cu subiectivitatea lui spectaculoasă și abundent revărsată, de parcă ar fi stat toată viața pe canapeaua psihoterapeutului, e un „subiect” parcă dăruit anume lui Starobinski și dublei sale calificări – de literat și psihiatru. Nu-i de mirare că l-a numit „pacientul” său „cel mai celebru”. Bun prilej pentru Angela de a vedea atît conflictul, cît și armonia dintre psihiatrul Starobinski și exegetul ideilor Starobinski. Analiza felului în care Starobinski se mișcă printre ideile și psihismele lui Rousseau, cînd cu instrumentele psihiatrului ajutîndu-l pe exeget, cînd cu instrumentele exegetului de idei ajutîndu-l pe psihiatru, e o demonstrație de acuitate și finețe în definirea metodei de lucru folosite de savant. Starobinski n-a fost printre doctrinarii vreunei metode și nici chiar printre partizanii acestora, fiind dintre cei convinși că metoda/metodele exploratorii sînt dictate de operă și mizînd, nu pe excluderea, ci pe suplețea lor operativă în proiectul unui „cerc hermeneutic” pe cît posibil complet. Reticența în fața metodelor, refuzul de a se „recunoaște în postura de simplu utilizator”, e motivat de eseistă prin dreptul – și datoria – la afirmarea „singularității”, în vreme ce „utilizarea” vreunei metode anume „l-ar obliga la înrolare prin chiar rigoarea conformității pe care metoda o pretinde”. Deasupra metodelor, nu sub ele, se mișcă Starobinski, dînd liber exegezei să se avînte, oarecum baroc, în toate problemele atinse voluntar – ori involuntar. Erudiția sa capătă astfel un aspect de nonșalanță, fără nimic inhibant și „copleșitor” în ea, dar relevînd un entuziasm dialectic al ideilor. Cum conceptul de „metodă” îi repugnă lui Starobinski, Angela propune – fapt subliniat ca relevant și de Rodica Zane – utilizarea altor termeni mai calificați pentru „starobinskianologie” – „mod de gîndire” și „mod de lucru”. Ei chiar sînt mai adecvați pentru acest gen de exegeză care e, în același timp, și o aventură de idei și o exegeză de idei și valori constitutive celei literare. La baza „modului de lucru” Starobinski așază „ascultarea” operei (și autorului totodată), ceea ce e mai mult decît firesc pentru un psihanalist/psihiatru, dar n-aș scuti această exigență de valoarea ei religioasă, avînd în vedere că și acolo „ascultarea” e decisivă. Oricît de laicizat e conceptul în viziunea lui Starobinski, exigența lui absolută îl apropie de rigoarea sa religioasă. (O anumită religiozitate în fața operei se cuvine oricărui critic, înainte de a-și pregăti orice instrument de distanțare). Exegeza admirativă a Angelei nu e însă scutită de un aparat de suspiciuni metodice. Dacă nu suspiciuni, măcar întrebări despre „adevărul” scriselor și făptuitelor Angela ridică mereu. „Dar cît îl influențează pe critic – pe orice critic – intimitatea cu autorul prilejuită de lectură?”, (se) întreabă ea în plină desfășurare analitică. Pare că decisiv, de vreme ce tocmai lecturile din Rousseau, Montaigne și Diderot „l-au făcut” pe Starobinski „să devină ce este: starobinskian”. Suspiciunile sînt o partitură recurentă și ele se trezesc la fiecare nod problematic. „În realitate, se vor fi întîmplat, oare, întocmai acestea toate” – adică reprimarea psihanalistului în așteptarea „ascultării” operei, punerea lui în condiție de fenomenolog? Nu e o problemă pe care Angela s-o tranșeze; e doar o problemă pe care o ridică, atît pe un caz particular, cît și în general. Exegeza starobinskiană incită la o regîndire personală a problemelor, semn că Angela nu și-a asumat exegeza proprie la modul descriptiv, fie cît de scrupulos, ci la modul interogativ. Cînd e vorba de tandemul Rousseau-Starobinski, Angela îi chestionează pe amîndoi în egală măsură în privința „adevărului” și „sincerității” celor scrise. La Rousseau cel puțin „sinceritatea” pe care acesta o aclamă (suspect de insistent) rămîne doar o mască, întrucît „nici destăinuirea unor intimități nu a echivalat în scris cu o spontană sinceritate, ci mai curînd cu o mult clamată voință de sinceritate”. Ca la multe alte scrieri de confesiune „fără milă”, sine ira et studio, și la Rousseau „adevărul” propus e doar un instrument de absoluțiune (auto-absoluțiune). Cu cîtă atenție se plimbă Starobinski printre meandrele prihologiei lui Rousseau, găsindu-i pragurile dialectice, e un proces și un traseu pe care Angela le relevă cu extremă acuitate.
Cu același simț de finețe a ideilor și nuanțelor e străbătută și saga lui Diderot, felul în care s-a făcut el autor din traducător, „diderotizînd” radical Cercetarea… lui Shaftesbury despre virtuți și merit. După cum conclude Angela, Diderot, „imitînd o postură, devine el însuși dintr-o impostură” (și printr-o impostură). Dar și Angela îl „diderotizează” pe Starobinski, scoțînd în relief o întreagă listă de afinități și similitudini (pusă în valoare de Rodica Zane, nu mai insistăm). E aproape o regulă impusă exegezei oprirea la aspectele cele mai delicat spectaculare, cum e și cea în care stăruie asupra tabloului lui Van Gogh dedicat doctorului Gachet și interpretării starobinskiene a acestuia. E un prilej mai mult decît favorabil de a justifica tușa entuziastă, intempestivă, a unui „melancolic” atît de calificat precum Van Gogh. Sau cea în care caută rostul muzicii în structurarea operei starobinskiene, unde „nevoia de muzică va intra în fiziologia acestui gînditor, întreținîndu-i gustul pentru o reflecție critică polifonică” și făcînd din el un vizionar al exegezelor în care „a orchestrat ca nimeni altul în critică lizibilul și audibilul”. Un critic – puțin spus – care și-a propus să „modeleze” „un alt cititor, un mai bun cititor, corectîndu-mă”. Angela e, cu siguranță, dintre cititorii modelați de Starobinski.
