Lirismul vintage

Nu toate trîmbițele de pe facebook anunță mari fapte de artă, dar Vasile Dan avea dreptate s-o vestească pe Violeta Pintea și debutul ei cu Să bată tobele! (Editura Neuma, Apahida, 2023) ca pe un eveniment. Era chiar nevoie de un toboșar, căci Violeta nu pare afiliată niciunde și-n nici un caz nu și-a găsit locul printre ultimele valuri. Nu face biografism și nici nu trăiește din biografisme imediate și scrise pe nemestecate. Ipoteza ei biografistă e doar o schiță de condiție traumatizată folosită ca fond de unde izbucnesc epifaniile angoaselor. Nu profesează nici minimalismul notațiilor, căci presiunea dominantă vine dinspre imaginativul excitat de cinism și de entropie, într-un fel de transă asociativă destructivă și misogină, incitată de arțag, de o iritare electrică. Nu face nici boscoane de cotidian și nici nu compune din secvențe fragmentariste. Dacă e de căutat un loc potrivit pentru ea, acesta e mai degrabă printre tinerele optzeciste care se trăgeau din Angela Marinescu și continuau vitriolarea tandreții. Cu ele seamănă Violeta atît în detracarea eroticelor cît și-n violența enunțurilor. De la Angela, direct sau indirect, par a se trage virulența denunțurilor de idilice și ideale, precum și agresivitatea notațiilor, toate avînd un aer aproape amenințător. Nu mai puțin desfășurarea în șuvoi a anxietăților, fără delimitări decît accidentale, ca și cum ar fi vorba de un singur poem întins pe mai 200 de pagini (deși cutuma debuturilor ar fi pretins cel mult jumătate), într-o avalanșă de neoprit. Premeditat ori ba, aerul vintage al poemelor regăsește trepidația angoasantă de pe vremuri și poetica repulsivității, a denunțului existențial. Arțăgoasă, iritată, dar mai ales rănită, Violeta se răzbună cultivînd imaginația sadică și pictînd lumea în supliciale grotești, fără empatie și fără îndurare. Poemele ei sînt scrise cu șmirghel, într-o sintaxă iritată și într-un vocabular programatic agresiv. Nu se lasă niciodată înduioșate elegiac și nu fac lirică de victimaj. Dimpotrivă, Violeta ațîță cît poate registrul anti-compasional, declamînd răutăți cu o fervoare aproape de voluptate, ca și cum extaza ar fi la capătul ororii și din aceeași substanță cu ea. E o răpăială continuă de angoase, declamată în enunțuri brutale, ostentativ cinice.

Oricît de dedicată ar fi însă Violeta poeticii imprecative, parada aceasta de denunțuri se dovedește, din loc în loc, fie cît de discret, o traumă a fragilității și a candorii. Urmele doliului lor se văd chiar și la capătul unui peisaj psihic desfigurat de agresivitate: „cartea cu povești/ un pumn de fulgi aruncați în fereastră/ privindu-mă/ privindu-i…”. „Cordonul ombilical” al acestei verve sadice e tot cel legat de inocența strivită: „deconectezi viața pentru un timp/ în care nimeni nu trebuie să știe/ cît de tare îți tremură mîinile/ cînd te rupi de cordoanele ombilicale/ ale păpușilor/ pe care le-ai purtat pe străzile mercenarilor/ de iluzii./ sabotaj.” Se poate chiar întîmpla ca frustrarea de compasiune, de tandrețe să vorbească direct: „ne fluierau/ și nimeni,/ nimeni nu ne ținea de mînă”. Asta e suferința sugrumată de Violeta și întoarsă într-un lirism de răfuială cu lumea. Dar cu cît ea se străvede mai rar, cu atît e mai intensă. Violeta nu face tapaj cu această traumă, dar ea e decisivă pentru tot lirismul ei de agresivitate întoarsă asupra agresorului care e viața.

Repugnanța față de idilice și sentimentale devine principiul poetic cel mai activ și mai productiv, lansat într-o suită de reverii entropice ale resentimentului. Peisajele grotești, detracate, au o frecvență și o intensitate care trădează nu doar voluptatea conturării lor, ci și pasiunea pentru disforii accelerate și pentru desfigurări și descalificări abrupte. Pe rînd cad victimă acestei patimi profanatoare fericirea („fericirea-i o cîrpă ieftină/ ușor de dus la buze/ să-ți șteargă aminul unui sărut/ din necredința cărnii”), sentimentele ca atare („femeile își pun sentimentele/ în borcane sterile, zahăr, toamnă,/ o linguriță de foc, mult rom, mult rom,/ dragostea se servește cu gheață!”), iubirea („boala aceea numită iubire pe care o despachetau/ ca pe-o gustare din șervețelul cu antet/ de bodegă rurală”), emoțiile și tot ce ține de repertoriul pozitiv al afectelor. Orice adiere de afectivitate stîrnește subit o ricanare sarcastică, ca și cum ar provoca o alergie imediată. Și încă o alergie atît de radicală încît Violeta trece de la imaginarul sadic la cel masochist, ducînd trauma în expresionism crudel și denunțul în autodenunț: „pe mine m-am avortat/ într-o măcelărie cu draperii de mătase”; sau ducînd suplicialele în jertfa ca garant nu al autenticității, ci, tocmai dimpotrivă, al falsității: „voi bea din sîngele meu/ și mă voi preface fericită”. Oroarea de falsul afectiv și de cultura simulacrelor relevă și ea o nostalgie dureroasă după autenticitatea existențială. Imaginile acestor delabrări existențiale sînt violent concretizate, pînă aproape de naturalism, și mereu stimulate de predispoziția materializantă a imaginației. Violeta pune metodic abstracțiile în ipostaze materiale, de regulă compromițătoare, declasîndu-le sistematic, într-un program al denigrării. „Noaptea” devine „o femeie/ într-o spălătorie unde lipește linoleum peste/ plăcile din marmură de Carrara”, „nebunia” „se prelinge dincolo de buza paharului” etc. etc. Din păcate, devenită rutină, această materializare – sau antropomofizare – duce adesea la eșecuri eclatante, de genul „douăzecișitrei de pahare cu apă/ cu limbile scoase”, „tăcerea care a coborît din pat/ și s-a aruncat pe fereastră” etc. O virtute, aceasta a concretizărilor violente, în care Violeta are prea mare încredere. Și care, ca și alte tentative de iluzionare, o trădează.

Altminteri Violeta e o artistă a nucleelor în care angoasa se densifică paroxistic și împrăștie peste tot astfel de grenade: „cînd am tăcut/ era o liniște rece ca într-o cămașă de forță/ scoasă din uz”. Sînt concentrații de stări pe care poeta le supune apoi unui tratament epic prin extensia lor într-un scenariu de notații centrifugale, mișcate parcă de o morișcă. Nucleele expresioniste sînt astfel împinse într-o simulare suprarealistă, pentru a le putea prinde într-un epos contorsionat, de parcă fulguranțele ar avea nevoie de fabulă. Ce-i drept, adesea au, căci repertoriul principal al Violetei constă în cultura panicii existențiale și a fragilității mereu agresate: „tresar, tresar și vă-ntreb/ de ce pentru viața asta/ îți trebuie/ permis de port-armă?”. Pentru că Violeta trăiește într-o lume agresivă, unde „tipografiile cer carne” și unde poemele de dragoste se scriu „cu bormașina la tîmplă”. Și pentru că-n „realitatea” ei „nu există dragoste”, iar dacă există, aceasta e un amestec de iubire și ură. Sau chiar o pură repulsie: „scîrba, scîrba că te vei trezi/ în patul altuia/ printre ambalaje de gumă/ și sticle ieftine de alcool”. Spațiul de locuit al Violetei e între panica viscerală, dezgustul total (de ideale falsificate și de comerțul cu ele) și iritarea visceralizată și ea. Nimeni și nimic bun/binefăcător nu trece prin poeziile sale; pînă și angelologia e în misiune thanatică. Cît despre mitologia salvării, ea a ajuns la extaza grotescă a decăderii: „la vatican papa stă pe-un ou putred/ îl coboară pe iisus de pe cruce/ și-l face femeie./ ne scobim în nas de mirare și parcă/ ne-ar da sîngele pe ochi/ și parcă nu este încă momentul să înghițim/ lăturile noului amin./ – sări! țipă cei de jos sodomizînd îngerul”. Asemenea afronturi nu pot ieși însă decît dintr-o disperare prelucrată.

Un flux continuu, fără momente de reflux, de angoase desfășurate pe fondul unui psihism convulsiv ar duce poezia de replică a Violetei spre patetismul exorcizării – de sine și de răul lumii. Dar cu tot pathosul resentimentelor ca sentimente strivite, Violeta mai găsește și timp de joacă, parodiind engambamentul, în genul: „și toți prietenii imaginari c/ are-ți făceau nopțile blînde”. E, desigur, irelevant pentru tensiunea arcului întins din care țîșnește un „țipăt” existențial autentificat.