Poate părea ciudat, dar opera lui Ion Creangă e un subiect controversat. Iubit de profesori și de establishment, e mai degrabă respins de copii și părinți. Recentul scandal iscat de renovarea nu tocmai conformă a casei lui memoriale a readus în discuție locul și rolul pe care figurile mitice îl ocupă în imaginarul colectiv. Imaginea pe care ne-o formăm despre idolii cocoțați pe piedestaluri și vârâți în manualele școlare nu poate fi decât una deformată de perspectiva adeseori strâmbă pe care o adoptăm când ne raportăm la ei.
Pentru mine, întâlnirea cu Ion Creangă a fost benefică: dacă nu l-aș fi citit, n-aș fi aflat niciodată de existența unor cuvinte spectaculoase precum „cațaveică” și „alivenci”. Mi se pare, deci, interesant că unul dintre motivele pentru care e respins sau contestat e frecvența prea ridicată a arhaismelor și regionalismelor, care ar îngreuna lectura până la ilizibil și ar face imposibilă decodarea sensului. Ca detaliu anecdotic, generația din prezent nu e prima căreia regionalismele din aceste texte îi dau bătăi de cap. La sugestia lui Titu Maiorescu, însuși Creangă a scris un glosar pe două pagini pentru fiica celui dintâi, în care explica o parte dintre cuvintele și expresiile pe care le folosise în scrierile tale, lăsând pe dinafară totuși câteva expresii mai deocheate.
Până la un punct înțeleg poziția aceasta. Ne dorim lucruri simple, clare, pe care să le putem învăța fără mari bătăi de cap. Pe de altă parte, îmi amintesc că, deși la vârsta fragedă la care le-am citit nu mă dădeam în vânt după „Amintirile din copilărie”, am înțeles destul de bine la ce se referea autorul, în ciuda arhaismelor și regionalismelor pomenite. Asta pentru că creierul dispune de o funcție-minune care îi permite să deducă sensul cuvintelor din context și să completeze astfel termenii pe care nu îi înțelege. Nu m-aș mira ca printre detractorii lui Creangă să se afle și unii care distribuie pe Facebook meme de genul „dacă poți citi acest mesaj ești genial”, în care o parte dintre litere sunt înlocuite de cifre cu o formă similară și, vezi Doamne, ești mai deștept decât 99% dintre pământeni doar pentru că pricepi textul respectiv.
Cei care îl resping mai invocă un motiv, cum că cei mici n-ar avea nicio referință concretă la lumea satului pe care ne-o înfățișează scriitorul moldovean, majoritatea nemaiavând părinți sau bunici la țară. Argumentul ăsta mă tem că pică din start: dacă o luăm așa, ei n-ar trebui să mai citească nici SF-uri și nici să se uite la filme istorice sau cu supereroi, pentru că acestea prezintă niște (i)realități la fel de puțin tangibile. Asta ca să nu mai vorbim de cărțile a căror acțiune se petrece în țări îndepărtate sau inventate. Rolul cărților pentru copii este, printre altele, și cel de a-i familiariza cu lumi pe care nu le cunosc și la care au acces doar mediat, prin intermediul cărților și filmelor.
Trebuie să recunosc că, deși l-am citit pe Creangă în copilărie, am ajuns să-l apreciez doar după ce am împlinit douăzeci de ani, când m-am deșteptat suficient de mult la minte ca să-mi dau seama ce povestitor înzestrat este. Excepțiile au fost „Capra cu trei iezi” și „Ursul păcălit de vulpe”, în varianta dramatizată scoasă la casa de discuri Electrecord, pe care le-am ascultat și reascultat până la distrugerea striațiilor discurilor de vinil cumpărate de părinții mei.
***
Având în vedere canonizarea, muzeificarea și ridicarea lui Creangă la rangul de autor intangibil, era de așteptat să existe o mare varietate de ediții ale operelor sale, unele mai modeste, altele mai inspirat ilustrate. Preferata mea, pe care am descoperit-o din păcate doar la maturitate, a apărut la editura Ion Creangă în anul 1975.
E vorba de minunăția cu coperte galbene cunoscută multora dintre noi grație tirajului mare în care a apărut. Beneficiind de un format generos și de o hârtie de calitate, care a permis ca exemplarele ce au supraviețuit să arate și astăzi impecabil, volumul a fost înnobilat de ilustrațiile celei mai mari, poate, ilustratoare de cărți pentru copii care a activat în România: Livia Rusz. În prezent, această ediție poate fi cumpărată la prețuri exorbitante de la anticariate, așa că tare mi-ar plăcea s-o văd reeditată cât mai curând, ca să ne putem bucura cu toții de frumusețea ei. Pentru că veni vorba de Livia Rusz, recomand și splendida ediție a Basmelor lui Wilhelm Hauff, ilustrată tot de dânsa, carte recuperată din fericire de editura Humanitas acum câțiva ani și redată unui nou public.
Precum orice clasic veritabil, Ion Creangă poate fi și astăzi receptat cu succes de către copii și adulți. Există o singură problemă, valabilă însă pentru orice scriitor: deficitul de atenție este mai mare decât oricând, în zilele noastre, iar răbdarea cerută de ficțiunile autorului din Humulești este o piatră de încercare pentru orice potențial cititor, și nu doar din cauza arhaismelor și a regionalismelor. Dincolo de clișeele ce însoțesc orice scriitor, cu atât mai mult când e vorba despre unul consacrat, este obligatorie voința potențialului lector de a intra în lumea imaginară propusă. Răsplata lui Creangă e întreagă și consistentă, fie că ne referim la mitologicele Amintiri din copilărie, fie la Povestea lui Harap-Alb, fie la isprăvile lui Stan Pățitul ori Moș Nichifor Coțcariul.