Aprecierea simplității este un dar al naturii umane. Cu perfecțiunea, în multiplele sale forme și înțelesuri, este greu de lucrat, deși cu toții ne-o dorim, spre ea tindem, cu gândul la ea unii dintre noi își trăiesc viața. Banalitatea, experiența eșecului, singurătatea, disprețul celorlalți intră în ecuația noului film al lui Wim Wenders, ce redă, îndeobște, seninătatea traiului unui umil spălător de wc-uri din agitatul, geometricul, perfectul Tokyo. Ca un basm contemporan în care apar nu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene ori echivalentele lor nipone, ci oameni a căror simplitate este o lecție de viață, despre echilibrul fin între limpezimea fiecărei zile și bucuria de a trăi deplin cu tine, în care a-ți cultiva singur mica grădină devine un imperativ existențial – bonsaii din camera luminată corespunzător, cărțile cu care eroul intră în dialog înainte de culcare, baia ritualică, purificatoare, prânzul frugal luat în grădina publică, așteptarea tihnită a unei noi zile de lucru la finalul căreia tot ce contează este că și-a făcut datoria. Sunt apoi micile ieșiri din rutină, devenite, la rândul lor, forme de salvare, mărci ale intimității și ale mulțumirii cu sine. Hirayama – fiindcă acesta este numele eroului lui Wenders – devine un personaj hipnotic, care curăță toalete nu pentru a-și ispăși păcate – pare educat, citește Shakespeare, Patricia Highsmith și Aya Koda, curăță cu abnegație mizeriile altora, dar își găsește și timpul să completeze cu X și O foaia de hârtie ascunsă de vreun copil în colțul oglinzii dintr-o baie publică, are timp să privească spre cer, să facă fotografii, să le developeze, să le așeze în cutii, să se plimbe cu bicicleta, găsește mereu, chiar și în clipe de derută, motivația luminoasă a vieții. Este respectat de ceilalți, deși are o slujbă atât de neînsemnată.
Wim Wenders, alături de Rainer Werner Fassbinder și de Werner Herzog, este considerat unul dintre principalii membri fondatori ai noului val german în cinematografia anilor ‘70. Filmele lui Wenders sunt explozive vizual, grație colaborării cu Robby Müller. Printre cele mai cunoscute opere cinematografice ale lui Wenders se numără Lisbon Story (1995), continuarea pentru The State of Things (1982); thrillerul The End of Violence (1997), The Million Dollar Hotel (2000), drama Palermo Shooting (2008). A regizat documentarele Buena Vista Social Club (1999) despre un grup de veterani muzicieni cubanezi, Pina (2011), un omagiu adus coregrafei Pina Bausch, The Salt of the Earth (2014), un reportaj despre cariera fotojurnalistului Sebastião Salgado și Pope Francisc: A Man of His Words (2018), o amplă portretizare despre angajarea socială a Papei Francisc. În 2022, Wim Wenders a fost distins de către Asociația de Artă japoneză cu Praemium Imperiale pentru teatru și film. De-a lungul timpului, printre laureați s-au numărat Federico Fellini (1990), Akira Kurosawa (1992), Andrzej Wajda (1996), Peter Brook (1997), Jean-Luc Godard (2002), Abbas Kiarostami (2004), Martin Scorsese (2016).
Regizor și coscenarist (alături de Takuma Takasaki), Wim Wenders reconectează, în Perfect Days, cea mai recentă peliculă a sa, frumusețea, prietenia, pacea, trăite, toate, sub semnul lui „acum” (ima wa ima) – cuvinte pe care unchiul i le rostește nepoatei sale fugite, pentru scurtă vreme, de acasă. Koji Yakusho, câștigător al trofeului pentru cel mai bun actor în rolul lui Hirayama, în cadrul Festivalului de film de la Cannes, este expresia bonomiei, a răbdării și a simplității ca proiect personal. Perfect Days a fost propunerea Japoniei pentru cea de-a 96-a ediție a festivalului de la Cannes.
În fiecare zi, Hirayama își îmbracă salopeta albastră, agățându-și de gât prosopul alb. Își face datoria cu abnegație, este punctual, citește și ascultă muzică, știe să aprecieze liniștea și să facă din propria singurătate un adevărat însoțitor de drum. Împlinirea dată de viața simplă, lipsită de griji materiale și de apăsări existențiale, este pusă pe seama unui minimalism tipic nipon, pe care Wenders îl redă cu precizie chirurgicală și cu o limpezime care te face să plutești. Ești în aerul crud al parcurilor mirosind a floare de cireș sau a iarbă cosită, ești în pelicula de praf depusă pe frunza de arțar sau cedru japonez, ești în privirea tandră a celui care vede lumea în simplitatea ei. Wenders surprinde, în privirea liniștită a lui Hirayama, și potențialitatea eșecului, pe care îl leagă inextricabil de insula sa de singurătate – nu aflăm nici de ce este singur, de ce trăiește atât de modest, cine este sora ce vine noaptea după propria fiică ce fugise de acasă, cum de este atât de împăcat cu alegerile făcute etc.
Printre particularitățile filmului lui Wenders, putem menționa dialogurile succinte, replicile scurte, importanța gesturilor și a muzicii interioare, abilitatea de observare a lumii, tăcerea care invită la reflecție.
Coloana sonoră pune în valoare singurătatea unui bărbat de aproape 60 de ani, care trăiește senin fiecare zi, acceptând netulburat că fiecare moment este, în definitiv, darul frumuseții și al acceptării, dar și o exersare continuă a înțelepciunii. Hirayama ascultă nu doar Lou Reed, Van Morrison, Patti Smith, ci și The Rolling Stones, Sanchiko Kanenobu, The Velvet Underground, Nina Simone, The Animals, meditează la futilitatea vieții și se bucură de frumusețea ei lipsită de pretenții, punând mereu în această ecuație legătura sa cu ceilalți. Este evidentă despărțirea de un trecut care rămâne într-un plan la care nu avem acces, și tocmai de aceea bunătatea eroului lui Wenders ni se pare supraumană sau ceea ce, în filosofia budistă, am putea numi „wabi sabi” sau „limita esențialului”, de la dormitul pe tatami, la austeritatea autoimpusă a traiului, de la meticulozitatea cu care Hirayama curăță toaletele publice tokiote, la aprecierea strictului necesar și acceptarea imperfecțiunilor ca parte firească a frumuseții.
