Blink Twice, filmul cu care Zoë Kravitz debutează regizoral, semnându-i deopotrivă și scenografia (alături de E. T. Feigenbaum), îi aduce împreună pe Naomi Ackie, Channing Tatum, Christian Slater și Kyle MacLachan, accentuând contrastul dintre ceea ce își doresc oamenii (notorietate, glorie, adulație) și ceea ce li se permite să aibă. Pelicula americană explorează teme ca hedonismul capitalist, evadarea în lumi inaccesibile celor lipsiți de bani și de putere, ipocrizia, feminismul, alienarea și uitarea, fără a ignora finalul (aproape) fericit. Scăldați în efluviile florii cu petale cărnoase numite desideria, musafirii de pe insula mogulului Slater King ar putea gusta ad infinitum din fericirile care li se oferă în schimbul uitării. Se cufundă zi de zi în parfumurile tari ale florii cultivate pe insulă, ca și cum s-ar scălda în apele infernului, uitând cine au fost până atunci, ce au făcut cu o noapte în urmă și repetând ritualul beatitudinii cotidiene, ca și cum s-ar scălda în apele uitării iar și iar.
Thrillerul psihologic Blink Twice/Clipește de două ori integrează diverse referințe cinematografice (de la thrillere ca Triunghiul tristeții, filmul lui Ruben Östlund din 2022, la one-man show-ul autobiografic Baby Reindeer) sau reciclează altele (scena în care tinerele își aplică pe față crema albastră și stau la piscină, aducându-și doar cu mare greutate aminte de prietena lor, Jess, trimite, postironic, la imaginea mayașilor vânați în Apocalypto (2006)). Prietenii milionarului (Channing Tatum) – Vic (Christian Slater), Cody (Simon Rex), Tom (Haley Joel Osment) – este validat de plăcerea de a abuza femeile din grup, fără să fie trași la răspundere, ștergându-le memoria recentă. Ideea centrală – destul de transparentă, de altfel – este că aceia care dețin puterea capătă tot mai multă putere asupra celor care nu au niciun control.
Notorietatea mogulului, carisma sa, publicitatea de care are parte când își cere scuze în direct exercită asupra Fridei (Naomi Ackie) o putere de seducție aproape hipnotică. Chelnerițele „cenușărese” se deghizează în „prințese” și merg la balul Tech, apropiindu-se, pentru o seară, de cei pe care îi serveau. De aceea, atunci când li se dă ocazia să petreacă, fie și câteva ore alături de milionarul Slater King, Frida și prietena ei, Jess (Alia Shawkat), se entuziasmează rapid. Împreună cu Sarah (Adria Arjona), Camilla (Liz Caribel) și Heather (Trew Mullen), cele două prietene trăiesc pentru o vreme fericirea deplină în lumea rezervată doar celor celebri și bogați. Pe insulă, cele cinci grații, învăluindu-se în albul pur al mătăsurilor care contrastează violent cu floarea roșie de desideria, par niște ofrande aduse, noapte de noapte, bărbaților din grup. „Making memories” este sloganul unuia dintre bărbați (care și-a pierdut cândva o falangă și este ironizat): a-ți face amintiri, a recompune cronologii ale abuzului, a sufla duhul uitării peste victimele promiscuității și ale concupiscenței.
Slater King face terapia traumei cu doctorul Rich (Kyle MacLachlan, actorul-simbol din anii ‘90 din Twin Peaks), reprimându-și amintirile. Pentru el, „uitarea este un dar”, în vreme ce, pentru Frida, odată ajunsă pe insulă, simte că, pentru prima dată în viață, nu mai este invizibilă. Frida are o frumusețe aproape sălbatică, rezistentă ca o iederă pe un perete amețitor și duce o existență banală, numai că tocmai această banalitate îi dă atributele reușitei.
Sunt câteva elemente care leagă secvențele între ele, de la unghiile cu gel ale protagonistei, până la tatuajul cu vipera de pe mâna angajatei latino a mogulului, buchetele bogate de crini sălbatici ori parfumul de desideria din micile flacoane aflate în baia fiecărui musafir. După dispariția inexplicabilă a prietenei sale, Frida se aproape de Sarah, despre care știe că participase la un fel de serial de divertisment de tipul Insula iubirii, în care imaginea femeii se încarcă, o dată în plus, cu atributele victoriei, ale luptei, ale frumuseții sculpturale, de admirat la tv. Frida vede în Sarah un aliat incontestabil, dându-și seama de pericolul cu care se confruntă. Dacă „succesul pare să fie cea mai bună rezolvare”, laitmotivul peliculei lui Zoë Kravitz este „distracția”; în punctele-cheie, unul dintre eroii cu zâmbet larg, care debordează de vitalitate, întreabă: „Vă distrați de minune?”, iar răspunsul este, invariabil: „Da!”.
Blink Twice este, în ciuda construcției sale frivole și previzibile pe alocuri, un film feminist, care pune în lumină raportul de putere între cei bogați și cei săraci, gata de compromis, între jocul otrăvitor al uitării și antidotul lucidității. Oricum, în contextul ultimelor săptămâni, odată cu demararea procesului Pelicot din Franța, când s-a dovedit că zeci de bărbați erau chemați de soțul lui Gisèle Pelicot să o violeze cât timp aceasta era inconștientă, uitarea capătă cu totul alte dimensiuni, iar filmul lui Zoë Kravitz are un impact cu atât mai mare, cu cât nu și-a propus neapărat asta. Făcând cazul public, Gisèle Pelicot respinge rușinea, resortul personal care le determină pe multe victime să nu raporteze cazurile de viol, preluând controlul asupra propriei vieți. În cele din urmă, și eroina lui Zoë Kravitz își recapătă viața, fiind decizia sa să nu își părăsească abuzatorul.
