După Klaus Schulze (1947-2022) și Vangelis (1943-2022), în 15 februarie s-a dus și al treilea geniu al muzicii electronice: David Parsons (1944-2025). Sigur că există oameni care încă n-au auzit de el, așa cum există și oameni care n-au auzit nici de Bach (păstrând proporțiile, bineînțeles), dar asta nu-l face mai puțin genial nici pe Bach, nici pe Parsons. „Ceea ce e greu e și bun, pentru că te face să transpiri”, spunea Beethoven într-un alt context, în stilul lui eliptic, o aserțiune care ar putea însemna și că adevărata valoare se obține cu efort.
David Gordon Parsons a fost un mare compozitor, poli-instrumentist și etnomuzicolog neozeelandez care a început să compună în anii 1960, remarcându-se față de contemporani prin tenta mai „întunecată” (darker) a muzicii lui – sau mai profundă, am zice noi –, iar opera lui cuprinde 30 de albume de muzică electronică, dintre care două sunt compilații. Începând cu 1975, el a întreprins numeroase călătorii de documentare în India și Tibet, pentru a le studia culturile și muzicile tradiționale și rituale, înregistrând și artiști locali.
Apoi, faptul că a produs două albume cu muzici rituale tibetane ale călugărilor de la mânăstirea Dip Tse Chok Ling i-a declanșat ideea genială de a transpune esența acelor muzici în stilul Electronica Ambient pentru propriile albume, generând astfel soundscapes (peisaje sonore) de o profunzime cvasi-hipnotică nemaiauzită. Evident, ele nu sunt pentru oricine, necesitând răbdare și capacitate de introspecție și contemplație ieșite din comun, dar răsplata spirituală și estetică e pe măsură. Inițial, Parsons fusese baterist de jazz-rock (așa cum și Schulze și Vangelis, alți autodidacți geniali, au început cu trupe de rock), dar orizontul către muzica Indiei i s-a deschis în 1965, când l-a auzit pe Ravi Shankar, maestrul sitar-ului, care a concertat atunci în Noua Zeelandă. Așa că și-a cumpărat și el un astfel de instrument, pe care l-a studiat de unul singur timp de câțiva ani până ce a ajuns în India ca elev al unei importante discipole a lui Shankar, pe nume Krishna Chakravarty.
Apoi, după ce a compus aproape numai pentru sitar, în 1979 a survenit un alt eveniment muzical decisiv pentru cariera lui Parsons: și-a cumpărat primul sintetizator. Așa a pus el bazele unuia dintre cele mai mari studiouri de înregistrări din Noua Zeelandă dedicate muzicii electronice, unde a ajuns să compună și să înregistreze, pe lângă albumele proprii (utilizând sitar-ul, sintetizatorul și cântece de păsări), și pentru radio, televiziune și film (de ex., pentru Heaven and Earth al lui Oliver Stone, la care coloana sonoră a fost alcătuită de marele compozitor japonez Kitaro, și pentru Little Buddha al lui Bertolucci). Stilul lui Parsons, între Ethnic Fusion, progresiv, avangardă și Electronica Ambient, a fost foarte apreciat de cunoscători, care-l numeau pe bună dreptate puternic și foarte imaginativ.
În 1989, lărgindu-și și mai mult orizonturile asupra muzicilor tradiționale, Parsons a început cercetări etnomuzicologice (documentate prin înregistrări) în Egipt, Cambodgia, Armenia, Vietnam, Indonezia, Himalaya și alte regiuni exotice. Iar în 1997, după alte studii și înregistrări extinse dedicate muzicii Asiei și a Islamului, el a revenit în Noua Zeelandă și la muzica lui originală. Dintre albumele sale, sunt remarcabile cel puțin Himalaya (1989), Yatra (1990), Dorje Ling (1992), Parikrama (2000), Vajra (2004) și Jyoti (2009), iar ultimul lui album e Chakra (2019). Chinuit în ultimii lui ani de o boală pulmonară gravă, pe care a purtat-o însă cu bărbăție și seninătate, Parsons a murit în casa lui din Wellington în 15 februarie 2025, înconjurat de dragostea soției, a celor trei fiice și a restului familiei. Conform necrologului din ziarul The Post (Wellington, 18 februarie 2025), „ne vom aminti cu drag de David, compozitor înzestrat și călător pasionat, pentru umorul lui și pentru talentul lui de povestitor. Respectând dorințele lui David, familia lui va asista la o ceremonie și incinerare privată.”
De acum, nu vom mai ști că la celălalt capăt al lumii respiră autorul acelor piese formidabile, ci ne rămâne opera lui. Nu l-am cunoscut personal, dar concepția lui asupra muzicii electronice e principala influență asupra pieselor mele Ambient bazate pe transfigurarea arhetipurilor din colindele arhaice românești, așa cum Parsons folosise ca substrat muzical alte tradiții. În 2010 am mai scris despre el în Familia, considerându-l și atunci genial. Nu găsesc acum cuvinte mai potrivite decât cele de atunci, așa că mă voi autocita inelegant, dar, sper, scuzabil în acest context: „cele mai bune (albume – n. n.), după modesta mea părere cel puțin Himalaya, Dorje Ling și Yatra, pot fi considerate lejer capodopere în acest gen (și nu numai) și lucrări de o ținută spirituală deosebită. Pentru a le savura e nevoie doar de calm interior și de răbdarea de a explora calitatea timbrală a fiecărui sunet, e un alt mod de a asculta și de a concepe muzica, facilitat enorm de noile sintetizatoare cu tonuri evolutive; astfel, efectul ca de transă, de o frumusețe indescriptibilă, e asigurat. Așa că în aceste vremuri agitate de arbitrar, banalitate și urâțenie, elevația spirituală a unor astfel de muzici poate fi o lumină călăuzitoare […]. Cu siguranță (Parsons) a fost atins de geniu cel puțin în câteva piese, dacă geniu înseamnă a-l ridica pe auditor deasupra condiției sale obișnuite, mai ales dacă o faci cu mijloace artistice atât de simple în esență […]. Poate că e exact memento-ul de care aveam nevoie mai mult decât oricând, ca să ne amintim că muzica nu e o carieră, nu e o meserie, nu e o rutină, nu e o industrie, nu e un show, nu e un privilegiu, nu e o distracție, nu e o afacere, ci rostul muzicii e să ne facă mai buni, să ne ridice deasupra a ceea ce suntem de obicei.”
Thank you and rest in eternal peace, Dave.
Am ascultat integral piesa ce dă titlul albumului Dorje Ling, din 1992, semnat David Parsons. Sunt douăzeci de minute în care predomină stilul Dark Ambient, deși din loc în loc răzbat și ecouri de Progressive Electronic, între altele. Certamente, nu e o muzică tributară comercialului. Mi-a amintit de monodia bizantină, în latura gravă a acesteia.