Dream Theater – Parasomnia. Nesincronizări personale & sincronizări muzicale

Vin cu un DISCLAIMER încă de la bun început. Dream Theater e una dintre trupele pe care le ascult cu religiozitate încă din liceu și pe care m-am bucurat să le văd live în câteva ocazii în București și Sibiu. Nu a fost an, începând cu 2003, în care să nu savurez câteva albume și să nu revin la anumite pasaje ale americanilor, care au curs în buclă seri la rând. MP3-uri în Winamp, CD-uri originale sau cumpărate de la băieții de la Piața Unirii sau  Romană care știau cu internetul în epoca DC++ sau Kazaa, casete, viniluri, mai recent rețelele de streaming, cu precădere Spotify.

Mai mult, dacă ar fi să aleg un număr limitat de discuri în format fizic pe care să le iau cu mine pe o insulă pustie, acestea ar fi cu siguranță din catalogul Dream Theater și Pink Floyd. Iar pentru sloturile rămase ar fi o bătălie foarte grea, dar cinstită, între Leprous, Katatonia, byron, Riverside, Steven Wilson, Iron Maiden, Metallica, Amy Winehouse, Pain of Salvation, Theodor Bastard, Red Hot Chilli Peppers sau Kalandra. Lista ar putea continua, însă asta ar însemna o penalizare pentru bagajul de la aeroport și câteva sute de euro în plus.

Nicio relație nu atinge perfecțiunea. Trei nesincronizări cu Dream Theater

Revenind la Dream Theater, pot spune că nu m-am considerat niciodată cel mai mare fan sau teribil de geek în direcția cunoștințelor despre trupă. Sunt 110% sincer când spun că mi-aș dori să scriu o carte (probabil ficțiune), pornind de la ce au realizat artistic oamenii ăștia în mai mulți ani decât am eu de viață. Reinventare după reinventare la fiecare nou album (16 în total incluzând Parasomnia, materialul din 2025, despre care îmi voi da cu părerea în continuare), plus o etică a muncii fabuloasă și o putere compozițională, care gâdilă constant creierul și inima. Pentru că da, mă consider dintre cei care au ajuns să iubească Dream Theater mai degrabă visceral decât din perspectiva complexității fiecărei note de pe portativ. Un proces foarte lung, care nu poate fi simplificat la o metodă în câțiva pași. Nerecomandat doomscrollerilor și specialiștilor SEO!

Au existat o serie de nesincronizări, ca să nu le spunem momente eșuate, la care mi-ar fi plăcut să contribui sau să fiu și eu parte. Concertul de la Arenele Romane din 4 iulie 2002 (aveam 15 ani) e principala bubă. Am cel puțin un prieten foarte bun, pe Cosmin, care are o poveste splendidă de la descălecatul americanilor la București cu prilejul World Tourbulence. Poate o voi relata cu o proximă ocazie. Am citit despre acel Dream Theater din 2002 la Arenele Romane din Capitală într-o revista dedicată fenomenelor rock și metal (poate Maximum Rock, dar nu sunt 100%) și m-am proiectat acolo, într-o epocă românească pre-NATO și pre-Uniunea Europeană, în care concertele de orice fel erau o raritate. Ca să închid bucla, vă las cu o imagine care nu s-a petrecut niciodată: eu și tatăl meu la un concert Dream Theater la inceputul mileniului al treilea.

O a doua nesincronizare se referă la faptul că am scris doar trei texte despre Dream Theater în mai bine de 20 de ani. Cale lungă până la ficțiunea visată, dar cine știe? Explicația e totuși simplă. Fiind îndrăgostit de Portnoy & Co., mi-am pus firewall-uri care-mi dădeau mesaje de tipul „ce pot afirma eu deștept despre virtuozitatea lui John Petrucci” sau „cum să dai la o parte admirația și să găsești deopotrivă frumusețe, înlăturând micile insule de balast”. Primul text despre Dream Theater, pierdut pentru totdeauna în grupările de 0 și 1 ale internetului (nu mai apare online și nici nu mai am fișierul în laptopul personal), era despre discul Black Clouds & Silver Linings, lansat în 2009. Se va dovedi ultimul material discografic din prima epocă Mike Portnoy la Dream Theater. Când am scris recenzia nu știam asta și poate că a fost mai bine așa, nedevenind excesiv de sentimental.

Al doilea text, extrem de subiectiv, a apărut în Observator Cultural și vorbea despre ideea că legendele nu nasc întotdeauna idolatrii sau sentimente duse la extrem. Un produs onest cu sine și cu cel care eram atunci. Al treilea, cel mai complex de până acum, și născut din privilegiul de a sta de vorbă și a-l asculta pe clăparul Jordan Rudess de la mai puțin de un metru la o terasă din Parcul Carol, scapă de magnetismul firewall-ului și vorbește din suflet despre Ziua Dream Theater la București, pe o o țesătură inspirată de EP-ul A Change of Seasons din 1995, care a schimbat metalul progresiv pentru totdeauna.

A treia nesincronizare e poate cea mai vulnerabilizantă și singura în care riscul expunerii merită toți banii. Cred că ați ghicit, pentru că am lăsat mici indicii fine în text. Întâlnirea cu Mike Portnoy în cadrul echipei Dream Theater.  E drept că l-am văzut la București în 2012, alături de Billy Sheehan, Tony MacAlpine și Derek Sherinian și că am setlistul acelui concert într-una dintre cutiile mele de amintiri. L-am mai văzut pe Mike Portnoy și-n 2022 la Sibiu, alături de super-grupul Transatlantic, la o ediție splendidă de ARTmania. Dar Congregația Dream Theater cu Mike Portnoy e cu totul altă poveste și vreau să mă imersez în ea, cu prilejul venirii DT-ului la Sibiu, în vara lui 2025. Iar dacă abiogeneza va prinde crustă, poate voi încerca și concerte Dream Theater în alte locuri din Europa. Asta și pentru că nesincronizările mele au însemnat să văd trupa doar când au urcat pe scenă în România.

Încă ceva: voi aplica disclaimer-ul în toată splendoarea lui. Tot la capitolul nesincronizării #3. Mike Portnoy, toboșarul americanilor, e singurul om față de care mi-aș mai permite, la aproape 39 de ani, să mă comport ca un adolescent sau ca un fan-boy. Și e vorba despre exact ceea ce simt, nimic mai mult. Iar acum, fiindcă am înțeles că nicio relație nu atinge perfecțiunea, e timpul să sap tranșee prin Parasomnia, LP-ul lansat în 2025 de Dream Theater. Fără teamă de ridicol. Bucată cu bucată, în maniera Discograficului cu care te-am obișnuit.

Parasomnia, piesă cu piesă (1-4)

Din 1992, anul Images and Words, și până în 2025, Dream Theater au lansat 15 albume de studio, plus alte produse live și individuale ale membrilor. O forță creativă incredibilă, care nu a scăzut nicio secundă. Un bioritm cu care ascultătorul fidel și obișnuit cu chitara lui John Petrucci, basul lui John Myung, claviatura lui Jordan Rudess, vocea lui James Labrie și tobele lui Mike Portnoy sau Mike Mangini se va fi acomodat în timp. Găsesc foarte laborios procesul de compoziție al lui Dream Theater în mai mult de 35 de ani carieră. Inovațiile au fost mai mereu aici, la nivel de versuri, ritm, poveste, iar laitmotivele DT au făcut mereu casă bună cu bucățile la început neșlefuite, după care impecabil integrate. Dar hai să intrăm în labirintul Parasomniei cu definiția de pe sfatulmedicului.ro a acestui termen știițific.

Parasomnia reprezintă totalitatea tulburărilor care însoțesc somnul, cu excepția apneei de somn. Se referă la manifestări care intervin în timpul somnului: comportamente anormale sau manifestări fiziologice. De regulă, aceste tulburări apar în copilărie și sunt considerate patologice doar atunci când persistă la maturitate. Cele mai frecvente manifestări din această categorie sunt: pavorul nocturn, coșmarurile, somnambulismul, enurezisul, paralizia în somn, bruxismul.

Nu voi merge în această direcție științifică, nici nu voi analiza de-a fir a păr albumul, ci voi aplica deja obișnuita grilă free-style, cu care te-am obișnuit la Discografic.

Plonjez direct în lumea visurilor/coșmarurilor prog-metal cu piesa introductivă In the Arms of Morpheus, care,  în primele 110 secunde setează parametrii corporali ai  monolitului Parasomnia. Apoi, vedem, aproape imediat, dialogul pe mai multe voci între chitara lui Petrucci și toba lui Portnoy, discuție atent mediată de basul lui Myung și de clapele lui Rudess. Începutul Parasomniei e mesmerizant și funcționează pe alocuri precum o ședință de hipnoză, la care pacientul și-a dat acordul scris, însă nu cunoaște toate efectele secundare de pe traseu. Practic, nu a citit termenii și condițiile. Binomul reîntregit Petrucci/Portnoy devine sinestezie cu cât de apropiem de finalul melodiei In the Arms of Morpheus, arătându-ne parcă o fațetă unică a Dream Theater: timpul nu există, iar Mike Portnoy a lipsit 15 minute, nu 15 ani din trupă.

Demonii prog sosesc în același timp cu Night Terror, cel mai popular cântec de pe Parasomnia, conform cifrelor de pe Spotify. Suspansul e construit cu bucăți splendide în care conlucrează în special clapa și toba, bucăți ce amintesc de piese clasice, precum Home din 1999, de pe albumul Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory. Dacă Dream Theater ar scrie o coloană de film de groază sau cu tematică de Halloween, aceasta ar fi direcția creativă în care ar merge titanii prog-metalului. Versurile Night terror, hysteria/Nocturnal trial by fire/Eyes open wide but I can’t see au rămas mult cu mine, la multiplele reveniri pe frecvența Parasomniei. Ele pot funcționa și ca un descântec, dar și ca moment în care toate simțurile s-au blocat, iar visul nu-ți permite să ieși din zona sensibil-crepusculară. Solo-ul de claviaturi al lui Jordan Rudess potențează angoasa și teama onirică. Să fie paralezie în somn sau bruxism? În oglindă, chitara lui Petrucci adâncește și mai mult misterul terorii nocturne și ne face curioși să continuăm drumul prin labirintul muzical.

Pentru ascultătorul obișnuit cu sonoritățile Dream Theater, A Broken Man e piesacare face reglajele fine și pe care o să cadă centrul de greutate al multiplelor audiții de Parasomnia. Aceasta adună seva istoricului DT și mai ales duce vocea lui James LaBrie spre zone pe care nu le mai regăsiserăm pe precedentele două albume, Distance Over Time (2019) și A View From the Top of the World (2021). Cu alte cuvinte și destul de simplist spus, canadianul se integrează (din nou) de minune în siajul garniturii creative, el fiind și cel care a scris versurile melodiei A Broken Man. Elemente de dantelă, dar și de forță în osatura piesei sunt bucățile de backing-vocals ale lui Mike Portnoy (good-old days are back!), un trademark de clape Jordan Rudess exact la jumătatea compoziției și mai ales un izvor de gingășie și vivacitate în stil rock and roll marca John Petrucci, ucis imediat de un groove specific aceluiași virtuos instrumentist american.

Nu te poți numi fan de metal progresiv și mai ales de Dream Theater dacă printre favoritele tale nu e măcar o piesă de peste 10 minute. Desigur că aceasta e doar o glumă de geek, chiar dacă în catalogul lor vom găsi numeroase astfel de piese. Dead Asleep pare din filmul Octavarium (2005), un album poate nu atât de prizat ca altele din colecția extinsă de Dream Theater. Însă al patrulea cântec aduce pe lângă un feeling de Octavarium și un năvod care a cules un puzzle format din bucăți muzicale incluse pe A View From the Top of the World (2021). Paradoxal pentru autorul acestor rânduri, melodia cu poveste inspirată dintr-un caz tragic real (fără spoliere pentru subiectul de presă care i-a dat ideea lui Petrucci) e cea care oferă luminozitatea de care aveau nevoie audiofilii pentru a se reconecta cu fiul rătăcitor Mike. Solo-ul lui Petrucci (încă unul) nu face decât să dea amplitudine, iar cel al lui Rudess crește vâscozitatea spațiului muzical. Coșmarescul din Dead Asleep e atenuat de frumusețea compoziției și execuției.

Amprenta lui Mike Portnoy și reconcilierea (5-8)

Midnight Messiah, al treilea extras pe single, cu versuri de Mike Portnoy, ne trimite la alte comtribuții ale toboșarului, precum Strange Deja Vu de pe Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory sau la Constant Motion de pe Systematic Chaos (2007). E una dintre propunerile mele pentru un mix-tape Dream Theater 101 pentru Generația Z de viitori fani de rock progresiv. Midnight Messiah  are amplitudine, complexitate, suflet, tensiune, elemente întunecate și face parte din orice film Dream Theater pe care l-am derula în anii mileniului al treilea. Dacă e Mike Portnoy un Mesia de la Miezul Nopții, cum am găsit Reddit, unde se dezbat tot felul de teorii, prea puțin contează. Aș remarca mai degrabă versurile de la refren, care par că taie în carne vie ermetismul cu care ne-au obișnuit anumite trupe de rock și metal progresiv în anii din urmă. Nu o să dau nume, doar voi cita refrenul:

Midnight Messiah/Darkness descends/Eternally wired/The dream never ends/Twilight desires/Midnight Messiah

După atâta intensitate și vulnerabilitate, era nevoie și de un intermezzo care să chestioneze diferențele dintre vis și realitate. Are We Dreaming? te lasă să respiri, să scoti capul de sub apă, dar doar pentru un minut și 28 de secunde. Pregătiți sau nu, vine partea finală din Parasomnia.

Chiar și un album care explorează partea întunecată a somnului și tulburările acestuia, ne va propune un refren de leagăn sau o-așa-zisă-baladă-rock. Vorbim despre Bend the Clock, a șaptea intrare de pe Parasomnia. Vocea lui James LaBrie poate funcționa și ca o meditație ghidată, cel puțin în primele două minute, moment în care Bend the Clock intră în groove-ul clasic de Dream Theater. De pe forumurile Reddit am cules o opinie potrivit căreia Barstool Warrior (de pe Distance over Time) e unul dintre cântecele foarte apropiate ca textură și vibrație de Bend the Clock. Și asta nu e puțin lucru. Pasajele vocale ale solistului canadian amintesc de the good old days ale Dream Theater, iar Petrucci mai scoate un iepure din pălăria lui cu boruri. Cu elemente de décor rococo, dar menținute într-un cadru al prezentului, fără reminiscențe ale solo-urilor davidgilmouriene sau joesatriene. Un element foarte fain îl constituie faptul că trecerea spre ultima piesa se face direct prin acest moment marca John Petrucci.

Ce-ar fi un disc Dream Theater fără o piesa de aproape 20 de minute? Pentru o ureche neexperimentată e ca urcarea unui munte în condiții de vreme rea și fără echipament de protecție. The Shadow Man Incident comunică aproape telepatic cu piesa care dă titlul precedentului disc, A View from the Top of World. Dacă mi se permite comparația, aș spune că e o reactualizare a ceea ce înseamnă arta poetică pentru Dream Theater.

Harta prog e plasată pe o masă mare, rotundă, din care ne putem alege instrumentul favorit din universul DT. Să fie toba în crescendo a lui Mike Portnoy, chitara duios-cerebrală a lui Petrucci, basul consecvent al lui Myung, misterioasa voce a lui LaBrie sau claviatura pitorească a lui Rudess? The Shadow Man Incident e genul de compoziție despre care e greu să vorbești altfel decât la superlativ. Și iată că firewall-ul și sindromul impostorului revin în plină strălucire, dând cu pumnul în masă. Voi spune doar că The Shadow Man Incident încorporează multe elemente din neuroștiințe, dar și bucăți muzicale și de versuri, care setează și o ambianță amintind de Edgar Alan Poe sau de HP Lovecraft. Practic, dacă parcurgi aceste aproape 20 de minute, poți vedea un DT comprimat, cu fiecare membru la propriul banc de lucru, într-un syncretism prog.

Versurile de mai jos pot fi o oglindă pentru ce reprezintă Dream Theater în 2025, fără a omite pilonii evoluționari ai grupului în aproape 40 de ani.

Not a soul will hear you scream
And you never will escape
From the devil in your dreams
Endless night
Endless night
Endless night

Concluzia: alocă-ți măcar 71 de minute să descoperi Parasomnia de la Dream Theater. S-ar putea să-ți dilueze prejudecățile pe care le ai față de americani și să vrei să revii.

Setlist Parasomnia

In the Arms of Morpheus

Night Terror

A Broken Man

Dead Asleep

Midnight Messiah

Are We Dreaming?

Bend the Clock

The Shadow Man Incident

(Casa de discuri Inside Out, 2025)