Gânduri la bicentenarul lui Bruckner

La 4 septembrie 2024 s-au împlinit 200 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii, Anton Bruckner (1824-1896). Ar fi ușor ca aceste rânduri să se constituie aproape de la sine ca o dare de seamă aniversară, compilând știri despre concerte și alte manifestări omagiale organizate prin lume în acest an al bicentenarului. De altfel, în centrele culturale nu e deloc o excepție programarea din când în când în concerte a simfoniilor marelui austriac, chiar dacă necesită orchestre consistente și uneori cu instrumente suplimentare, precum și, bineînțeles, o abordare interpretativă matură și cu reală muzicalitate. În această epocă în care informația e mai accesibilă decât oamenii, se pot găsi multe referințe bio-bibliografice și analize ale compozițiilor lui Bruckner, așa că nu le voi trece nici măcar în revistă aici. Nu e nevoie să treacă un număr rotund de ani ca să ne amintim de un mare artist, dar împlinirea lor poate fi un pretext pentru ca alții să ia mai în serios reflecțiile asupra esenței operei lui.

Întâi, ce înseamnă mare compozitor? Noțiunea e vagă și oarecum nefondată. Mai degrabă putem intui de ce Bach, Handel, Mozart, Beethoven, Schubert, Bruckner sau Debussy (prin capodoperele lor) sunt cei mai mari, sau în orice caz mai mari decât, să zicem, Offenbach, Vaughn Williams, Johann Strauss fiul, Bizet sau Verdi. De asemenea, nu se poate nega de către orice om cât de cât cultivat în domeniu că și unii ca Palestrina, G. Gabrieli, Purcell, Haydn, Mendelssohn, Chopin, Schumann, Brahms, Wagner, Liszt, Mahler, Ravel, Stravinsky, Bartók sau Enescu au avut contribuții esențiale la cursul istoriei muzicii culte și la elevația și bogăția ei emoțională. O întrebare interesantă în context ar fi de ce sunt cei mari apanajul trecutului (de fapt, al muzicii tonale, ceea ce ne-ar putea apropia de un posibil răspuns, dar nu e locul aici) și care sunt compozitorii contemporani mari – dacă ei există sau dacă suntem suficient de obiectivi sau de ne-egoiști ca să apreciem asta. Sau de ce ar fi marii compozitori doar apanajul muzicii „culte” (prin definiție mai complexă tehnic și mai ales emoțional) și de ce n-am putea compara mere cu pere, incluzându-l la marii compozitori pe Klaus Schulze (1947-2022), de exemplu, din domeniul muzicii electronice.

De ce l-am inclus pe Bruckner printre cei mai mari? Nu numai pentru complexitatea limbajului său armonic (care conferă individualitate fiecărui compozitor, vorba cuiva), pentru monumentalitatea construcțiilor sale sonore (mai ales simfoniile mature) și pentru că a continuat tradiția marii simfonii (adică a muzicii „fără vorbe” și neilustrative) într-o vreme dominată de estetica romantismului „progresist”, ca un fel de muzică de film avant la lettre, a lui Wagner, deși Bruckner îl idolatriza pe acesta. Ceea ce îl individualizează imediat pe Bruckner, din primele secunde ale audierii unei simfonii de-ale sale, este senzația frapantă că pătrundem într-un univers diferit, mult mai profund și elevat. Continuarea ascultării conștiente a unei asemenea muzici, necesitând maturitate inclusiv emoțională din partea auditorului, îl răsplătește pe acesta cu trăiri cu totul deosebite, profunde, complexe și în ultimă instanță înălțătoare. Vorba lui Handel, „mi-ar părea rău dacă doar i-aș fi distrat, eu voiam să-i fac mai buni.” Dar, în ciuda unor interpretări pompoase și uniformizatoare ale simfoniilor lui, Bruckner nu e un predicator atotștiutor și festivist, ci, prin intensitatea momentelor de singurătate, rătăcire și chin redate uneori în muzica lui, un compozitor de o sinceritate uneori aproape dureroasă. Triumfurile din muzica lui sunt scump plătite, de aceea e nevoie de nuanțe, proporții și gradații în interpretarea unei simfonii bruckneriene (și a oricărei muzici demne de acest nume).

Bruckner a compus 11 simfonii, dintre care pe două nu le-a numerotat, socotindu-le nereprezentative, iar a IX-a a rămas cu finalul neterminat. Începând cu a IV-a, ele sunt capodopere. Există elemente comune între ele, provenind și din emularea unor mari simfonii de Beethoven și Schubert pe care el le admira, dar în esență fiecare e o cale diferită de a ajunge pe culmi. Spre deosebire de caracterul intens personal al muzicii celor doi iluștri predecesori ai lui, simfoniile lui Bruckner dau senzația desfășurării unor fenomene naturale (de exemplu, și prin desele repetări de figuri ritmico-melodice, cum făcea Beethoven în Simfonia Pastorală, așa cum lumea vie se constituie din organizarea din ce în ce mai complexă a unor celule de bază). Dar aceste fenomene naturale (sau chiar cosmice, ca în Simfoniile a V-a, a VIII-a și a IX-a, de exemplu) sunt contrapuse elementului uman, pe care îl strivesc sau îl înalță în sfere extatice transpersonale, în care tot universul participă (așa cum intenționa și Mahler, dar a reușit cu adevărat doar în Simfonia a II-a, lipsindu-i intensitatea și simplitatea credinței lui Bruckner).

Pentru complexitatea lui armonică, Bruckner a fost inclus printre avangardiștii wagnerieni ai epocii lui, dar pentru scriitura lui contrapunctică, inspirată inclusiv din Renaștere și Baroc, și pentru cultivarea formelor simfonice era și încă mai este considerat de unii „retrograd”. Această ambivalență, ca și orchestrația lui „de organist”, bazată pe contraste (într-o epocă a „senzualității” și cursivității orchestrației), precum și juxtapunerea contrastantă a unor pasaje de o simplitate deconcertantă cu altele de o complexitate profundă și copleșitoare, sunt doar câteva fațete ale personalității lui componistice, care încă îi țin la distanță pe superficiali. Originalitatea înseamnă măreție? Nu întotdeauna, contrar a ceea ce cred modernii, care se simt obligați să reinventeze roata în fiecare nouă lucrare. Au fost și genii care au sintetizat și au esențializat ceea ce se practica până la ei, ca Palestrina, Bach, Handel și, într-o măsură considerabilă, Bruckner, fără să inventeze un stil nou și radical. Alții, ca Mozart, Beethoven, Schubert sau Debussy, au avut o viață interioară atât de bogată și de nuanțată încât căutarea unei expresivități sporite i-a făcut să extindă, vrând-nevrând, lumea muzicală cunoscută pe atunci. „Originalitatea o găsește cel care nu o caută” (Enescu).

Deci nu complexitatea muzicală e definitorie pentru geniu în muzică, altfel orice structuralist ar fi automat genial. Ceea ce rămâne și transformă sufletul ascultătorului sunt stările transmise, iar ele trebuie să-l ridice „deasupra mizeriei în care se târăsc ceilalți”, vorba lui Beethoven. Altfel, dacă muzica ar ilustra doar angoase și confuzie, sau în cel mai bun caz hedonism, cu pretextul că într-o astfel de lume trăim, ea n-ar fi bună la nimic, nu ne-ar ajuta cu nimic. Goethe a zis: „Cine are să-mi spună ceva, s-o facă clar. Am eu destulă confuzie în mine.” Cu atât mai bine când stările înălțătoare sunt transmise într-un mod credibil din punct de vedere artistic, iar aici se văd măiestria marilor compozitori și caracterul „inevitabil” al curgerii muzicii lor, cum zicea Bernstein despre Beethoven.

Mai există mari compozitori în prezent? Sau (răspuns comod) doar viitorul va decide asta? În trecut a existat mereu un grup mai mult sau mai puțin consistent care și-a dat seama de importanța marilor compozitori de atunci. Dar dacă i-am fi cunoscut personal pe acești mari compozitori din trecut, care formează azi baza repertoriilor, probabil că am fi fost, în mod superficial, dezamăgiți, ca să scăpăm de obligația culturală de a le cunoaște opera (cam cum se inventează bancurile cu Einstein care cică a fost elev slab). De exemplu, din câte se mai știe despre personalitatea lor, într-un mod mai mult sau mai puțin simplificat (conform și tendinței actuale de bârfă și etichetare), Mozart era plin de el, Beethoven era cu toane, Schubert era un chefliu melancolic, Debussy era egoist, iar Bruckner era un bizar de la țară care a început târziu să compună, nesigur pe el, obsedat de recunoaștere din partea altora și care se ruga mult la Dumnezeu într-o epocă în care credința nu prea mai era la modă. Mulți au făcut mișto atunci și mai târziu de naivitatea omului Bruckner, pe care însă o putem numi uneori și puritate, dar exact pe asta se bazează măreția lui, în mod contrar spiritului relativist și ironic prezent deja la Mahler și ulterior mai ales la postmoderni. Sigur că omul Bruckner nu arăta și nu se comporta ca simfoniile lui monumentale și transcendente, așa cum în realitate (contrar clișeelor ulterioare) nici omul Beethoven nu arăta și nu se comporta mereu furtunos și eroic ca muzica lui (mai ales când o privim superficial și reducționist).

Unii oameni, inclusiv dintre cei educați, nu frecventează marea muzică și nu beneficiază de pe urma ei nu numai din cauza lipsei lor de familiarizare cu limbajul ei, ci din cauza sărăciei emoționale și sufletești la care au ajuns. Cum ar putea un egoist obsedat de posesiuni materiale și cel mult de bunăstarea familiei sale imediate să savureze bogăția de nuanțe emoționale și sufletești din cel mai mic fragment al muzicii marilor compozitori? Cum ar putea avea răbdarea și memoria afectiv-muzicală care sunt necesare călătoriei interioare printr-o capodoperă simfonică un ins care-și pierde concentrarea după 20 de secunde dacă nu e vorba despre laude de sine sau despre sfera lui de preocupări? Și cum ar putea un elitist care disprețuiește oamenii în mod mai mult sau mai puțin manifest să se lase ghidat, de exemplu, de Simfonia a IX-a de Bruckner, pe care acesta a dedicat-o în manuscris „bunului Dumnezeu”?