Poeme

între solstiții

în ultima noapte 
n-am mai făcut dragoste
am stat în pat 
unul lângă altul
ca niște geamantane 
pe un peron dezafectat
tu respirai ca darth vader 
fără cască 
eu aveam zâmbetul 
înghețat ca monalisa
între două solstiții 
a nins toată noaptea 
cu fulgi grei 
de neant 
în zori m-ai întrebat
cum să bei șampanie 
la sfârșit de septembrie


pata albastră

femeia umple urciorul
din apa încremenită a pârâului
pe care îl netezește ușor cu mâna
să nu se vadă diferența
apoi o ia în față
trece pe vârfurile picioarelor
pe lângă bărbatul adormit pe scaun
și începe să ude florile
de pe pervaz se mută în dormitor
aruncă o privire spre patul nedesfăcut
udă și floarea din colț
și se întoarce repede înapoi
bărbatul e în aceeași poziție
doarme cu ochelarii coborâți pe vârful nasului
și cu o pensulă în mână
îi atinge delicat fruntea
cu degetele umede 
în acel moment bărbatul tresare
dar până să deschidă ochii
ea dispare în spatele copacilor
din tabloul neterminat
și-l privește râzând
ce caraghioasă e pata albastră
de pe fruntea lui


mă voi retrage

într-o zi mă voi retrage
și din viața voastră
cum m-am retras mai demult dintr-a mea
desigur acesta e un eufemism convenabil
pentru faptul că am fost dat afară 
nu pe ușă ca un nepoftit musafir
sau martor al dracu mai știe cui 
ori un iubit de noapte
al unei târfe de zi
ci pe gură 
expirat expectorat sau vomitat
pentru că refuzam cu obstinație să spun 
eu însumi
evident o contradicție în termeni
una e eu și alta însumi
ca nordul și sudul
pământul și apa
don quijote și sancho panza
sau alte asemenea lucruri fără
nicio legătură între ele
am rămas suspendat
ca o îmbrățișare de îndrăgostiți
morți acum un secol
cu brațele amputate
de la cer în jos
și abia vă mai pot apăra
de gloanțele cu care
eu și însumi se împușcă
unul pe altul
în mine


strigătul și voma

vine o vreme când nu-ți mai rămâne
nimic de povestit viața ți s-a scurs
ca zeama dintr-o lămâie ultima
ești complet lipsit de apărare
și înfrunți înfricoșător de singur
binevoitoare discursuri motivaționale 
înțelegi brusc greața lui iov
când ascultă teodiceele prietenilor 
n-ai timp să ajungi la veceul de la capătul podului
te-ai transformat deja în strigătul și voma
unui tablou neterminat al lui munch


ultima noapte

ultima noapte vine fără farduri inutile
nori morocănoși ca niște gropari
luați de fraieri sapă meschin o groapă în cer 
oricum nu mai ai loc acolo
prea te-ai înrăit atâția ani într-o viață 
cu ritmuri de vulcan și te-ai antrenat 
pentru moarte la fiecare despărțire 
e ca o petrecere în pijamale
ultima bătaie cu perne se întoarce 
ca o stafie din copilărie
mama și tata dorm prea adânc
ca să mai poată reacționa când cineva spune
râdem glumim și apoi murim da
fără să ne împotrivim prostește
de parcă ar mai fi ceva
de trăit iubit sau doar regretat
chiar și pentru asta e nevoie de timp
or el înaintea aerului ne părăsește
nu e avc sau infarct boală sau glonț
ceea ce ne omoară ci timp îngrozit 
să îmbătrânească cu noi


cuvinte rechini

nu scriu mă ajung
cuvintele din urmă
ca niște rechini flămânzi 
ce rup din mine hălci
ca și cum ar sculpta
în carnea vie ceva
nemaivăzut de ape
sau ar oficia
o sălbatică euharistie marină 
ori o tăiere împrejur 
mai adâncă decât
groapa marianelor
și se opresc abia
când colții lor imenși
sunt înfipți
până la gingii
în suflet