Poeme

Neon

Îmi arde pe unghii, și noaptea, ca pe un stup de albine prost plasat, mă alungă din ea cu fum.
Om cu om, corp cu corp, privesc într-o parte, dincolo de geam – acalmia,
atârnă puf de pui de pasăre, e pană de înger, e de bine, semn bun, îmi spun.
Voi fi alungat cu fum, îmi face semne un indian de pe tărâmuri îndepărtate,
semn bun, pufăie, mulțumesc de aici, din rezervație.

Corpul mă taie, fugi, îmi șoptește indianul, nasul mi-e plin de fum, aș tuși,
dar n-am salivă, mă abțin, fără salivă tusea se îneacă-ntr-un uragan infinit.
Corpul se mișcă, recapitulează, își repetă fornăind, la prima vedere omul e cel care îl acționează,
dar unde-i omul de fapt în toată treaba asta; asta e mașină, motorul ei sunt poruncile mecanice, privesc într-o parte
și văd stelele închizându-și pleoapele. Niciun înger n-a survolat corpurile,
s-au cărat toți, cerul s-a golit, ca mallurile la ora închiderii.

Cum aș putea privi una ca asta. Distilatul corpurilor mă amenință frontal.
Domn’ indian, ce mă fac acum? M-am rupt complet de natură.
Ca o gâscă decapitată, încă mă mai mișc, memoria corpului e vibratilă paradă a neoanelor.
Cu greu se face dimineață, privesc într-o parte, răsăritul mă prăjește pe imagine:
lucru și lucru, unu plus unu – egal rușine.

Câini

Câini smintiți aleargă la trap –
luni-marți,
luni-marți,
numărătoare inversă pe termen nedefinit.
Miercuri-joi,
miercuri-joi,
la pas de marș dulăii.
Pe vineri abia mai pășesc.
Sâmbătă-duminică se târăsc pe pământul prăfuit.
În speranța unei mângâieri își ridică privirea în răstimpuri,
apoi în lateral, înainte și înapoi,
dar nu se apropie nicio mână,
nici gură care să spună: bun băiat.
Ci doar aleargă la trap smintiții câini.
Luni-marți,
luni-marți, mârâie
ca și cum ar avea vreo destinație
și știu foarte bine că îi așteaptă ceva –
de pildă o mângâiere ori un bun băiat rostit în treacăt.
Și, ca niște câini buni, își continuă drumul –
miercuri-joi,
miercuri-joi,
numărătoare inversă pe termen nedefinit.
La pas marș dulăii.
Pe vineri abia mai pășesc pe pământul prăfuit,
pe piatra cubică, pe pista de biciclete, pe marginea șoselei
își ridică privirea în răstimpuri, se uită-n lateral și înainte și-napoi,
dar nu se apropie nicio mână, nici gură,
doar sâmbăta-duminica.
Câini smintiți, câini cuminți,
când fugiți, de cine fugiți,
și când vă năpustiți, la cine?
Promisiunea cărei recompense vă mână,
și ce fel de odaie încălzită cu speranțe oarbe
vă așteaptă-n frig?
Câini smintiți aleargă la trap mai departe –
luni-marți,
luni-marți, mârâie,
avea-vom să ne aflăm curând
iubiții stăpâni.

Poveste

La început: Cer, Pământ.
Pământul e pustiu și gol,
e beznă.
Duhul tău deasupra apelor.
A spus: lumină!
Și-a fost lumină.
Lumină și-ntuneric.
Și-a fost seară și-a fost dimineață.
Și-ai strigat: uscat!
Apa se revărsa peste țărmuri.
Picioare și-au croit drum
pâș-pâș prin iarbă,
noaptea a împresurat corpurile acoperite,
treceau zilele,
s-au curbat
timp și spațiu.
În pavilionul urechii, marea,
ecoul răspunde.
Stop, tu cine ești?
Nici țipenie,
pare totuși mai aproape
decât aerul.
I te adresezi vorbind singur.
Ai cerut cuvânt.
Și a fost cuvânt.
Și lumină și întuneric.
Și s-a făcut dimineață și s-a făcut seară.
Nu ți-e bine singur.
Și s-a făcut seară,
dormea spațiul,
dormea și timpul;
marea respira adânc.
Fără martori
te-ai făcut tu și te-ai făcut eu,
și-așa ne-am făcut noi
tu și eu.