Traduceri

/

Poeme de Alda Merini

„M-am născut la Milano pe 21 martie 1931, în casa mea din strada Mangone, la Porta Genova: era o zonă nou construită la acea vreme, cu oameni din clasa de mijloc, unii puțin eleganți, alții deloc. Apoi, casa mea a fost distrusă de bombe. Ne ascundeam în beci, în adăpostul subteran, în timpul unui raid; după ce s-a terminat am urcat înapoi în casă și n-am mai găsit nimic, doar dărâmături. Am ajutat-o ​​pe mama să-l nască pe fratele meu: aveam 12 ani. Am pierdut totul. Am fugit urcând în prima căruță de vite pe care am găsit-o. Stăteam îngrămădiți. Așa am ajuns la Vercelli. Ne ascundeam pe câmpurile de orez pentru că bombele nu explodau în apă, ne înmuiam bine până când sfârșeau bombardamentele. Am rămas acolo singuri, eu, mama și nou-născutul. Tatăl meu și sora mea rămăseseră la Milano în căutarea celorlalți: eram cu toții nebuni de frică. În Vercelli ne-a găzduit o mătușă care avea un alt unchi fermier, ne-a găzduit cât de bine a putut într-o fermă. Arăta ca Fecioara Maria, mama mea, era un frig îngrozitor, stăteam într-un fel de grajd, am locuit acolo trei ani. Nu mergeam la școală, cum să merg? În schimb, ajutam curățând orezul sau cautând ouă pentru cel mic: ne-am îngrijit de el, totul era nemișcat, era război. Am rămas acasă și am ajutat-o ​​pe mama, mergeam la școala de duminică, eram o fată bună.”

Așa se povestea Alda Merini, una dintre cele mai importante voci ale poeziei italiene a secolului XX. Viața ei oscilează între perioade bune, pline de inspirație, în care scrie „come una pazza”, și perioade întunecate trăite în aziluri de nebuni, în sanatorii și ospicii. Volumele sale cele mai cunoscute sunt La presenza di Orfeo (1953), Paura di Dio (1955), Terra Santa (1984), Delirio amoroso (1989), Il tormento delle figure (1990), Vuoto d’amore (1991), Sogno e Poesia (1994), Reato di vita (1994), Ballate non pagate (1995), Clinica dell’abbandono (2003), pentru care a primit diverse premii (Premio Librex Montale, Premio Viareggio, Premio Elsa Morante Ragazzi). Pe lângă poezie, Alda Merini publică și proză, dar și cărți de memorialistică, L’altra verità. Diario di una diversa, apărută în 1986.

În anul 2010, la un an după moartea sa, Casa de editură Mondadori din Milano scoate o antologie completă Alda Merini de 1040 de pagini, ediție îngrijită de Ambrogio Borsani și reeditată în 2016 din care am extras, cu nemărginită bucurie și pioșenie câteva poezii inedite, dintre care o parte au fost recuperate de la familia Carniti, iar cealaltă parte aparțineau arhivelor Mondadori. Sunt poezii dactilografiate databile din perioada anilor 1980 și 1990.


Sărutul meu te torturează
o calomnie a respirației
ce iese din mantia mea de speranță;
ascultă această dorință negată
oh, tu, cel ce zaci în abundența mea
de răsuflare lascivă întors spre chipul purității
tu, cel care cere lumină
tu, cel care cere alinare
oh, tu, cel ce se raportează la nimic
de ce nu vorbești marmură delicată
umbră a refuzului meu blestemat.
Te-am iubit și a fost o treabă lungă și dificilă
cam cum parcurgi o sentință la moarte
a fost ceva care ți-a deschis larg brațele
dar care n-a avut parte nici măcar de un salut
te-am iubit și te abandonez
ca o frunză care cade încet în poală
ce ofilită din nou
nu dă nici măsură și nici strigăt,
te-am iubit și te las acum
tu care m-ai lăsat să fiu osândită de nelegiuiți
din cauza unei femei.

Iubirile mele au fost la fel de mari ca moartea. Este inutil să spun cum le-am conceput. Uneori a fost suficient un zîmbet, alteori un ton profund.
Există femei care concep copii cu un efort minim, având o predispoziție genetică. Mintea mea e alcătuită așa:
are un uter căzut și e de ajuns un surâs sau o absență pentru a concepe un copil. Am conceput chiar și copii degenerați, copii cocoșați și strâmbi, galbeni, vineți, stacojii. Am conceput chiar și azilul de nebuni.
În felul său, azilul de nebuni a fost un copil perfect, dar din păcate prost, fiindcă a absolvit dreptul.

Trăiesc în spațiul unei îmbrățișări:
tu mă faci să germinez fără să-ți dai seama
sub căldura mângâierilor tale

Acești oameni care vor să scoată sânge din pietre
îi numesc grozavii fericirii pe acești oameni
ridică cupe proaspete împotriva obtuzității sorții
Borsani e un bon valoric care se joacă cu cuvintele, pe care
le învârte în spațiu ca și cum ar fi confetti
viu și mândru de facultatea sa de vorbire,
e un bărbat de mărimea unei nave cu mâinile
prehensile și generoase care au gust de afecțiune
și de îndrăzneală desăvârșită în timp infinit
de dragoste, despre care vorbește și se plânge mereu ca
și cum ar fi ceva pe care viața îl dă și îl ia
ca și cuvântul.
Arată ca tatăl meu, are nenumărați iubiți în
imaginația sa, în tranziția fericită a
vieții sale pentru că îi place viața, pentru că e sănătos
și puternic ca un pește și pentru că îi place să pescuiască
perlele din pajiști proaspăt umflate de rouă.

Erau tenebre și lumini
în apariția soarelui
întunericul unei întrebări
care părea încă o repetare a cosmosului,
vai, câtă frică de planta ce
ridicându-se de jos
cu urletul ei multicolor
țipătul unei ciudate metempsihoze
numită viață.
De ce să diluezi melodia
în dintele gol al vinovăției nedormite,
de ce să strigi cântece tribale
în timpul unei înmormântari
și să pornești o furtună șuierătoare, moartea este
plânsul unei fântâni
pe o frunte umedă
dacă te-aș putea vedea din nou, iubire,
aplecat peste o mie de grădini
pregătit să ataci albinele și mierea
măsurător de noapte al păcatului,
dacă te-aș putea revedea într-o zi
în căldura nemărginită a corpului
în loc să rumegi dileme inutile
în loc să-ți amâni povestea.
Nuclee de zei răpiți în mulțime
îți seamănă puțin nedumeriți
la transplantul unui organ imprecis
dar tu singurul meu zeu nebănuit
îmi zaci pe frunte.

Note și traducere Daniela Mărculeț

/

Expediție la focurile de artificii sau Despre Uniunea Europeană și tineri

(…) Lipsit de experiență, am călcat în club la scurt timp după inaugurare, tocmai când, prin cârciumile din jur, tinerii intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar techno-setul introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După felul cum podeaua își reflecta strălucirea umedă, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, mi-am ocupat timpul meditând asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman și venind din când în când la bar pentru o câte bere, înainte să înceapă cozile la cocktail-uri. În fond, mai târziu ar fi lăsat înăuntru numai fete, cel mult cupluri. Oricum, din punct de vedere al echilibrului statistic, funcționarea sălilor de dans este de o mie de ori mai realistă decât politica. Mai precis, niciun club din lume nu ar fi interesat de d-ăștia ca mine – masculinași beta sirotând cel mai ieftin lichior cu putință.

În timp ce spuma de la bere îmi năpădea creierii, pe la mese au începeau să apară primele Afrodite. Cu cât mai frumoase, cu atât mai arogante. Ce-i drept, se mai avânta pe stage-ul de dans câte un curajos inconștient. Dar de îndată ce realiza că era mai degrabă penibil decât cool, se lăsa de meserie cu o conștiinciozitate demnă de o cauză mai bună. Nu-i nimic, bem în continuare. După câteva clipe, încă doi… Step touch, step touch, mambo… Și tot nimic. Apoi șapte viteji deodată. Le-au sărit în ajutor chiar și niște nimfe angajate ale localului, îm(dez)brăcate în lenjerie sexy tigrată, care au luat urgent în brațe barele de rigoare. Și, atenție, dintr-odată ne-am trezit cu toții contopiți în același boiler cu fotograful clubului și cu blitz-ul strălucitor al aparatului său de fotografiat din seria E-M10, iar dacă nu pentru această stare de euforie în masă s-a inventat în antichitate termenul „dionisiac”, atunci, la toți dracii, nu știu pentru ce!

„Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.”

(…) Cea aleasă, aceea în urma căreia m-am pogorât în ​​mrejele acestui dans drăcesc, nu are nici sâni, nici chip – și se numește Moartea. Vânătoarea infailibilă a tuturor vânătorilor. Îndată ce ajung, cu ajutorul respirației și al mișcărilor trupului, într-o anumită stare de spirit depersonalizată, devin capabil să gust atingerile ei reci. Aceasta este forma mea de a mă descărca de frustrare – purificarea cu apele uitării. Ștergeți-o cu guma pentru o clipă nu numai pe Andrea și toate dificultățile de zi cu zi, ci și povara în sine, propria voastră poveste. Să te dizolvi în râs și dans, care, deși provine din străvechi ceremonii sexuale, ascunde poarta către nicăieri în spatele cortinei beatitudinii. Vidul care pare a fi precedat evoluția umană. Și atunci, în Infern – și unde altundeva, decât în infern? – am reușit să ajung până în pragul acelei porți! Cumplit de beat, antrenat într-o orgie a oamenilor fără nume și pe muzica mecanică provenind din laptopuri, difuzoare și alte asemenea aparate, am invitat moartea la dans; iar ea a dat din cap că acceptă.

Uitare. Zap menu ii… Z p ii ….. Tuc, tuc, tuc, ruc, tuc, tuc, tuc. – Tocmai atunci, starea aceea a mea de moarte a apărut un înger. Nicio grijă, nu trec pe canalul ezoterismelor ieftine, deși în acel moment nu aveam nicio idee clară despre vreo eventuală realitate. Pe scurt, atunci când a bătut de miezul nopții, managerul clubului ne-a pregătit o surpriză: un mic spectacol de teatru. Nimfele care dansau la bară s-au pierdut în vestiare. Iar îngerul care se legăna acrobatic prin aer și pe frânghiile de deasupra scenei era un stripper dotat numai cu niște tanga roz și cu o vioară. Ar fi putut fi foarte bine și o stripteuză, la înălțimea aia nu-l vedeam prea bine. Să zicem că era, probabil, ceva între, un fel de al treilea gen, așa cum se întâmplă adesea la îngeri. Iar aripile sale erau, desigur, dislocabile și se găseau la orice centru de închiriere de articole de carnaval. Mai trebuie spus că rolul viorii s-a limitat la acela de model din plastic; dar asta nu conta.

Imediat ce îngerul atingea corzile cu arcușul, DJ-ul a trecut de la combinațiile muzicale mortale de până acum la remix-ul unui concert de coarde. Chiar și având în vedere senzaționalele proiecții video care au însoțit spectacolul, tot aș fi intuit acolo Focurile de artificii ale lui Händel, deși scrise inițial pentru o orchestră de alămuri. Ceilalți, inclusiv managerul, s-au mulțumit cu ideea că era vorba despre o muzică nobilă, de mult dispărută – din vremuri ce precedau antichitatea de azi. Și pentru că habar nu aveau cum să danseze pe asemenea ritmuri, îndreptau curioși către tavan camerele video de buzunar. Iar cu cealaltă mână, își acopereau ochii roșii de potopul de lumină.

Maestrul în chiloți tanga – playback în iad. Ar fi de-a dreptul absurd să nu rezoneze în mine și ceva sacru, ceva ce tocmai mă străduiam să ucid prin prezența mea aici. Gesturile cu arcușul ale îngerului, amintind de mișcările de backswing de la golf, provocau scântei precum sudura unor obiecte din oțel, iar arcușul lui mi-a pătruns în suflet. Nici vorbă – asta nu putea fi moartea! El era, dacă nu un trimis al zeilor, atunci pur și simplu al vieții, al iubirii și al tuturor celorlalte. Desigur, în esență, era doar un prostănac de la o sală de forță sau dintr-un salon de masaj, el nu făcea decât să joace rolul înaripatului – și nu păcălea pe nimeni. O scânteie printre tenebrele ciclice ale destinului uman – atât și nimic mai mult. Numai că, fără să-mi dau seama, s-a ajuns la un efect care acționa numai asupra mea și a cărui intensitate avea să-mi devină permanentă. Asemenea simptome se manifestă în mod obișnuit la toți cei care își reneagă dorințele tinerești. Uneori prin oglindirea unui vis, iar alteori prin insuficiența fericirii, tocmai în clipa când ar trebui să fiu mai fericit decât oricând. Dar, în același timp, omul inventează tehnici de atenuare a unor asemenea reproșuri. Ba, mai mult, viața își găsește adesea un nou sens luptând împotriva lor.

„M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei.”

(…) Nu, încă nu am dreptul la stabilitate. Să-i înaintez angajatorului demisia scrisă pe perioadă nedeterminată fără a pierde o picătură de sânge. Să nu-mi pun prezervativ înainte de a face dragoste, dar să-i pun Andreei verigheta pe deget. Să alegem un nume – nu pentru un alt personaj literar, ci pentru un viitor nou-născut și să ne ridicăm părinții în această carte a vieții la rangul de bunici. Nu pentru a-mi însuși fraudulos rolul capitolului final din Familie – să-l lăsăm mai bine pe seama Apocalipsei – ci pentru a crea condițiile necesare continuării sale sub formă de sitcom. Să împlinesc visul de veacuri al micii burghezii, să mă transform într-o ștafetă, într-o formă de trecere, să mă sacrific. Poezia n-are decât să se prăbușească pe distihuri de tip iubite-aș / fluturaș, unde fluturașul este cel de la salarii. Deși sarcina i-ar ușura Andreei menstruația dureroasă, mi-ar veni mie ciclul la creier când aș vedea cum i se rotunjește burtica.

¾ Nu vreau copii! Îi arunc pe fereastra maternității sau îi arunc sub un tramvai cu tot cu cărucior. Eu sunt copilul în cauză, cel despre care este vorba aici – pentru ceilalți, orfan de-abia scăpat de avort. Întelegeți? Vorbește cineva cehește aici? Acest copil trebuie salvat!

Simt nevoia să adaug imediat că nici măcar nu mă interesează să boicotez ordinea socială actuală, să devin un intrus în rândurile sale sau partea sa opusă. Nu am căzut victimă romantismului celor blestemați – am cunoscut prea mulți oameni săraci pentru asta. Tata își câștiga existența ca street-worker pentru o organizație de caritate, așa că, încă din copilărie, ne petreceam Ajunul Crăciunului alături de homeleși pe care oricum niciunul dintre noi nu-i iubea. Chiar dacă v-ați decide să le împărtășiți soarta – și, în general, nu ei au luat această decizie – strada și caraliii vă vor trata în așa fel, încât din dorința de libertate vor rămâne numai dinții scoși în lupta pentru a o atinge.

Altă soluție? Poate continuarea studiilor de la master la profesor? Avansând pe cale ierarhică din singurătatea propriului turn și privind din avion la casele de la țară și la drepturile celor slabi? Cine nu este suficient de credincios pentru a deveni călugăr are încă șansa de a se înscrie în ordinul academicienilor. De a supune gândirea tânără legilor relativizării, combaterii și polemicii, după care precizia seacă alungă curajul, ideile se transformă brusc în ipoteze, ipotezele în trimiteri la alte ipoteze, iar trimiterile în șoapte ca niște note de subsol… Iar înțeleptul scrie până când rămân din el doar mâinile care au uitat îmbrățișarea.

M-am amăgit că, după ce am disprețuit existența de ultimă speță și viața pe culmile fără niciun Dumnezeu, a venit momentul să-mi iau în propriile mâini destinul care m-a adus pe lume: destinul părinților mei. Să am și eu parte de dragostea despre care scriam de atâta timp și să astup prăpastia rămasă după divorțul lor cu un anunț privitor la o nuntă. Să mă întrețin prin muncă, dacă până acum mă întreținuseră alții. Acum, când totul mi se oferă ca o cărare de veacuri bătută către groapa comună: stripteurul fâlfâie brusc din aripi, muzica meditativă din copilărie învolburează fumul trabucurilor, iar eu, vreau, nu vreau, inevitabil, trebuie să fac pentru a treia oară stânga-mprejur. Mă întorc din Infern la Andreea prin noaptea pustie și, în același timp, în gând o părăsesc. De acum, am un singur lucru în minte: inventează-ți propriul destin. Cu înverșunare. Cu înfocare. Fără să-ți pese de nimic. Chiar dacă n-ai face decât să hoinărești printre oportunități și până la urmă nu te vei hotărî pentru niciuna.

Pe acela care nu știe cum să meargă mai departe îl va îndruma nenea Google. Grație unui algoritm convenabil și comod de căutare a informațiilor, proiectul inițial de doctorat, menit digitalizării bibliotecilor, a ajuns dintr-un salt pe poziția celui mai popular motor de căutare pe Internet și a uneia dintre cele mai valoroase mărci din lume. Pentru a-și îmbunătăți poziția printre motoarele de căutare, celelalte mărci au răspuns prin creșterea producției de spam. Un efect secundar al accesului simplificat la informații a fost faptul de a fi inspirat un boom al deșeurilor informaționale. Lângă tasta „Căutați pe Google”, există și o tasta „Încearcă-ți norocul”, care vă duce direct la prima pagină pe care ați căutat-o. Am aruncat în motorul de căutare și o expresie de genul „Nu vreau să lucrez după ce îmi voi termina studiile – ce să fac”, iar tasta m-a teleportat la un interviu despre lifestyle cu o așa-zisă voluntară europeană. După câteva fraze menite să te aburească, tip „experiență unică”, „schimbarea lumii în bine” sau „mi-am găsit sensul existenței”, însoțite de selfie-uri în poziții pline de răsfăț, urma și un link către o pagină cu proiecte concrete. După ce am dat click pe această pagină, ieșea în evidență ca fiind cea mai actuală oferta constând într-un an de voluntariat la Bordeaux, Franța, o chestie plasată direct sub auspiciile Casei Europene. Din prezentare nu era prea clar care ar fi trebuit să fie scopul sejurului. Probabil totul și nimic – cu suficient timp liber. Ar fi trebuit să existe un număr de până la doisprezece voluntari din diferite țări, ceea ce ieșea cu atât mai mult în evidență în comparație cu alte proiecte care ofereau pentru doi-trei nefericiți perspectiva singurătății în nu știu ce pădure. În plus, uniunea acoperă toate cheltuielile aferente întreținerii participanților.

„În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.”

(…) Și că în acest timp mă va murdări propaganda europeană? Păi vă rog frumos, cine mai poate rămâne curat astăzi? Aproape că îmi vine să zic „alege-ți propaganda și iubește-ți-o, dacă n-aș ști că și așa totul se bazează pe inabordabilitatea uneia sau alteia dintre situații. Puritatea politică – da, chestia asta dădea foarte bine la noi după căderea comunismului, care i se adresa cu „tovarășa” și pastei, și periuței de dinți, transformând gura în comitet central. Condamnând retorica propagandistică a vremii, care se fosilizase ridicol, aproape că am ajuns să detestăm însăși politica. Din fericire, odată cu trecerea acelui sfert de secol, oamenii se dezmeticesc și pricep că până și acea naivă atitudine anti-politică fusese de fapt doar un truc al câtorva băieți mai deștepți care și-au împărțit averea poporului la umbra afișelor electorale. Acum este momentul să luăm democrația mai în serios în propriile noastre mâini – cât mai avem un acoperiș deasupra capului. Să ieșim pe străzi – înainte de a ajunge să dormim pe ele.

Mi se părea cel puțin instructiv să învăț în acest mod cum e treaba cu politica europeană, deși aveam să fiu dezamăgit.

În 2004, când Republica Cehă a intrat în Uniunea Europeană, mergeam pe cincisprezece ani. Încă nici nu descoperisem opera – mai degrabă plăcerile masturbării sau fosilizarea Bisericii Catolice, care îmi fusese cândva mamă adoptivă. Din câteva percepții determinate de niște emisiuni de televiziune, afilierea la UE mi-o amintesc ca pe un eveniment festiv, împotriva căruia nu se prea lătra. Președintele de atunci, pe de o parte, a solicitat admiterea în UE și, în același timp, la referendumul de aderare a votat împotrivă, împreună cu aproximativ o cincime dintre opozanți. Apoi a petrecut sărbătoarea în mod provocator pe Muntele Blaník, ai cărui cavaleri mitici urmau să se supună, după NATO, și Politicii Comune de Securitate și Apărare (PCSA). Iar atitudinea sa opoziționistă s-a amplificat și mai mult trei ani mai târziu, odată cu apariția Tratatului de la Lisabona, pe care l-a văzut ca pe o deviere a Uniunii „de la liberalizare la unificare”, cu alte cuvinte, de la libertate la egalitate, de la investitorul ceh la comunistul european.

Eu observam ambele tendințe – și fluxul generos de subvenții, simbolizat printr-un cerc de stele aurii pe diverse clădiri noi, și mormăitul protestatar la adresa stricteții directivelor implementate, care au dus multe cantine și mulți fermieri la faliment. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, când descopeream argumentația pro-europeană legată de o zonă sau alta, aceasta, prin erudiția sa, îmi era mai aproape decât autoapărarea de cârciumă a reprezentanților neamului cehesc, a căror senzație ponosită de „colonizați de către Bruxelles” nu am împărtășit-o niciodată. De ce să facem din noi înșine o periferie neputincioasă din punct de vedere mental dacă, prin logica proiectului european, ne puteam număra printre creatorii acestuia? De asemenea, i-am fost recunoscător Uniunii chiar și pentru cel mai amărât Erasmus, dar, după ce am vizitat Bruxelles-ul, mi-a mai trecut euforia.

După o călătorie de câteva ore cu autobuzul din Parisul cel murdar, ipocrit și gata să se prăbușească, m-au întâmpinat sala de expoziții a Europei, un oraș având pe jumătate aspectul unor dulciuri pentru păpușile care se vând în magazinele de artizanat din stațiunile balneo-climaterice și pe cealaltă jumătate al unui complex de clădiri super-luxoase unde sălășluiește Puterea. Dar vă zic – și dacă ar fi sălășluit acolo zeii – atâta timp cât există fie și o singură victimă a nedreptății, este necesar să fiți circumspecți față de orice putere. Să nu dansați așa cum vă cântă. Și să fiți mereu de partea celor slabi. Și tocmai asta se află la baza intelectualismului stabilit de Emil Zola: nu este vorba doar de o „șmecherie” deșteaptă și de neînțeles, așa cum este uneori – și cu atâta pasiune – caricaturizată realitatea. Intelectualul, omul educat care manifestă curaj, chiar și în detrimentul propriei cariere.

Ceea ce m-a cutremurat cu adevărat printre acele prime impresii din Bruxelles a fost tocmai acea paradoxal de desăvârșită vizită la Parlamentarium, acel ultramodern centru pentru vizitatori, de la care îmi promisesem adâncirea interesului pentru UE. Din păcate, totul a fost prezentat ca pentru proști, sau poate, oficial, ca pentru copii. Nici măcar cele mai scumpe tehnologii nu reușeau să ascundă goliciunea, inconsistența singurei, unicei idei care era scoasă în evidență aici: Datorită unității europene în diversitate nu vom deveni Lumea a Treia. M-aș fi așteptat la mai mult de la această idee; așa cum era prezentată, era, de fapt, doar un slogan pus aici, ca o replică de comics, în gura celor mai de seamă gânditori ai secolelor recente – de la Churchill până la Wagner, Camus sau Kafka. Și asta m-a insultat. Desconsiderarea la adresa altor destine conținută în această propagandă, care, în schimb, nu dezvăluia pe deplin destinul Uniunii cu toate contradicțiile, înfrângerile și îndoielile… acestea toate fiind lucruri în care s-ar putea crede cu adevărat.

Așadar, am optat pentru anul de voluntariat european, spre a pătrunde în acea goliciune și a-mi crea destinul prin ea. „Este doar o altă evadare, o altă fugă!”, clănțănea în mine  conștiința mea cehească. Deși, așa cum va trebui să recunoașteți, ceea ce mă îndepărta cu adevărat de mine însumi erau tocmai cehismele alea fosilizate de doi bani: „clădește o casă”, „plantează un copac”, „dă naștere unui fiu ingrat” etc. Căutam o barcă de salvare care să mă îndepărteze de toate acele alei, orașe și maternități în a căror ruină susținătorii cauzei își observă în fiecare zi propria înfrângere – și pe a voastră. Și am avut parte de barca aceea – tot ce a trebuit să fac a fost să cobor mai întâi în miezul infernului.

Cehii fie că nu știau de proiect, fie că erau prea leneși ca să-și scoată botul din vizuină. Astfel încât, având în vedere obligativitatea acceptării în proiect a unui ceh, m-am uitat degeaba prin jur după concurență. M-au primit imediat fără să-mi citească CV-ul.

Mi-am adunat curajul și i-am spus și Andreei. Pielea i s-a făcut una cu peretele. Nu pricepea nimic: „Abia ne-am adunat și noi la un loc și tu pleci așa, dintr-odată?”

„Iubito, iartă-mă…”, i-am ocolit eu privirea. „Știi, este în joc însăși viața mea.”

„«Iubito»?! Ești un egoist care habar n-are să iubească”.

Și poate că lovitura asta directă în vanitatea mea de teoretician al iubirii ne-a împiedicat despărțirea. Am recunoscut că, dacă până atunci relația noastră se menținuse în special prin sex și prin banalitate, distanța și corespondența asociată ei ar fi putut fie să o facă să atingă profunzimi nebănuite, fie să îi asigure o moarte lentă și fără dureri. Sub cataliza unor noi impresii și noi iubiri! – Am mai avut odată o relație de dragoste la distanță. Cu Dumnezeu. Până când a încetat să-mi răspundă.

În locul lui Doamne-Doamne mi-a rămas tata, un dolofan cu apucături caritabile care s-ar fi împărțit bucuros pe sine altora, chiar și în propriu-i detriment. L-am prins la computer, holbându-se la un schimb de focuri dintr-un film american descărcat de pe cine știe ce server cu materiale piratate. „Ce-i?”, și-a scos el căștile, iritat, simțind că vreau să-i spun ceva.

„Vreau să merg în Franța pentru un an”.

„Și ai nevoie de ceva?”

Asta e tot ce ai de spus? Nu mă întrebi unde anume mă duc și de ce și ce voi face acolo? Voiam doar să-mi iau rămas bun de la tine. Și ce dacă, nu-i așa? Mă voi întoarce, spre deosebire de mama. Putem vorbi prin Skype – ca și când nici n-aș fi plecat. În fond, dacă am un laptop, sunt acasă oriunde găsesc o priză și conexiune la internet. De fapt, online s-ar putea să vorbim mai mult decât dacă am continua să locuim în același oraș. Ei… măcar în asta constă avantajul distanței: în nevoia mai intensă de a-i împărtăși ceva celuilalt. În blândețea care apare tocmai datorită despărțirii acolo unde mai înainte lipsise.

Nu te deranja, tată. Nu de alta, dar pierzi faza cu moartea ălora de pe monitor. Eu plec să-mi trăiesc propriul film în coproducție cu Uniunea Europeană.

Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță


Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA

/

Orașul străin

Amsterdamul era plin de culoare și capricios în pragul toamnei. Vremea se schimba clipă de clipă, soarele alterna cu ploaia într-un ciclu ce se repeta încontinuu, iar și iar, precum Ave Maria de-a lungul unui rozariu. Am stat sub un pod, așteptând ca una dintre scurtele furtuni să înceteze. Plănuisem o excursie cu bicicleta prin Amsterdam. Voiam să văd acele faimoase poldere, canale de apă care se încrucișează pe pajiștile de un verde intens, dominate de morile de vânt care își întind palele precum umerii unor sperietori de pe câmp. Ar fi trebuit să fie prima mea călătorie în noul oraș. Prima experiență care inaugura cumva prietenia dintre mine și acest loc. Într-o țară celebră pentru arhitectura sa de mare frumusețe, o țară unde intenționam să mă stabilesc pentru o vreme.

Îmi găsisem de lucru în biroul de arhitectură SeArch, care era renumit pentru practicile sale inovatoare în domeniul design-ului și care și-a inclus acest concept în numele firmei. Mă interesau lucrul cu transmateriale și elemente de construcție conținând hardware, software sau componente electrice. Mă interesau proiectele care explorează moduri de construcție netradiționale. Una dintre cele mai cunoscute creații ale acestui birou a fost Villa Vals – o casă de familie din Alpii Elvețieni încastrată în coasta muntelui și asemănătoare unui crater de meteorit sau unui satelit luminos care primește lumină în timpul zilei, iar noaptea o iradiază înapoi în zonele din apropierea sa. Am avut posibilitatea de a participa la un concurs organizat de acest birou de arhitectură pentru design-ul unui nou muzeu a cărui fațadă avea să fie formată din panouri mobile din aluminiu și plastic, sensibile la căldura solară și umană. Am avut ocazia să explorez o nouă abordare în proiectarea clădirilor administrative sau să gândesc spațiul interior al unei sinagogi, care se regăsește identic în exteriorul clădirii. Un proiect mai interesant decât altul – și era cu atât mai plăcut cu cât clienții olandezi erau foarte interesați de arhitectură – pentru ei era ceva firesc, la fel ca reportajele despre noi ateliere promițătoare care se difuzau în fiecare seară la știrile principale.

Așadar, aveam un loc de muncă, dar nu și o locuință. Amsterdamul era renumit pentru cererea mare și oferta disperat de mică în domeniul imobiliar. Deocamdată mai puteam rămâne câteva zile în apartamentul nepoatei lui Rein Geurtsen, arhitect și urbanist din Delft, care ocazional venea să țină cursuri la Facultatea de Arhitectură din Praga. Era un apartament tipic olandez cu fereastra dinspre stradă mare cât o vitrină. Nu avea rost să tragi perdelele, întrucât aceea era singura sursă de lumină pentru spațiul adânc și îngust care se cuibărea de dimineața până seara în puterea semiîntunericului. Am devenit astfel parte a peisajului stradal, a străzii, de unde cădeau ocazional asupra mea privirile hoinare ale trecătorilor în căutarea unui stimul vizual oarecare în timpul plimbării prin oraș. Era un mediu mult mai prietenos decât camera miniaturală de la hostel, cu pereții săi acoperiți cu pete de mucegai ca niște picturi și covorul mustind de apa pe care o împărțea bucuros cu șosetele mele. Picturile abstracte de pe pereți, de care ar fi fost mândru chiar și Boudník, erau rezultatul umezelii omniprezente, de care nu se putea scăpa în imediata vecinătate a canalelor.

Nu se putea scăpa nici de norii nevrotici care aruncau pe pământ în fiecare clipă averse neașteptate. Am ieșit într-o excursie, de câteva ori am reușit să mă ascund sub câte un pod, dar până la urmă ploaia tot m-a prins și m-a murat până la piele. Nu avea rost să mă întorc, așa că mi-am continuat drumul cu bicicleta printre canale pe care se legănau hausbots și case înguste din cărămidă tremurătoare, instabile precum ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. În timpul uneia dintre multiplele averse, m-am oprit sub streașina unui cămin studențesc. „N-ai nevoie de locuință?”, m-a întrebat în engleză un tânăr chiar mai înainte de a fi apucat să privesc în jur și să evaluez clădirea ca pe un puzzle compact alcătuit din containere de locuit. „Am”, mă aud răspunzând, iar băiatul deja mă informează că s-a eliberat un loc aici în cămin și că se caută candidatul cel mai potrivit pentru el. În acest scop se organizase în seara aia și un party. „Vrei să vii?” „Voi veni.” „Super.” „Pe curând.” „Atunci, e super. La șase, aici”. Uit de călătoria plănuită și mă duc să mă schimb pentru a putea reveni aici în câteva ore.

Căminul este un coridor lung și negru, cu numeroase uși către fiecare dintre camere. Urmează o scară bogat împodobită cu inscripții și imagini frumos colorate, inundată de picturi și inscripții pestrițe, realizate cu ajutorul unor spray-uri de care nu ar avea de ce să-i fie rușine niciunui pod și niciunei bariere împotriva zgomotului de pe lumea asta. Muzica se aude la intensitate maximă și se simte mirosul de iarbă, de altfel, la fel ca peste tot prin oraș în apropierea coffeeshop-urilor (care oferă în mod legal hașiș și marijuana, doar că, dintr-un motiv sau altul, au uitat să menționeze asta în titulatura magazinului). Tânărul mă recunoaște și mă inițiază în regulile party-urilor în scopuri imobiliare: fiecare candidat la camera vacantă trebuie să atragă cât mai mulți locatari ai stabilimentului, care vor decide pe care dintre noii veniți îl vor alege pe postul vacant de „rezident”. Mă uit în jur, petrecerea este în toi, toată lumea ține în mână câte o băutură răcoritoare, cel mai adesea un Heineken (precis nu se compară cu berea din Cehia). Candidații la locul liber din cămin sunt ușor de recunoscut. Râd mai tare și vorbesc mult. Fetele cu rujuri roșii își încearcă norocul la olandezii costelivi, iar băieții zboară de la o localnică la alta. Exact genul de situație după care se dau în vânt introvertiții. Timp de o oră stau stânjenită în picioare, apoi mă așez pe un fotoliu dintr-un colț și privesc mulțimea care roiește prin peisajul cu aspect de sfumato, de parcă m-aș uita la un tablou de Rembrandt. După un timp, dispar pe bicicletă și nimeni nici măcar nu observă. Când mă întorc la locuința temporară, nu mai plouă deloc. Mă opresc pe pod, de unde se vede golful maritim. Resturile de lumină se rostogolesc plictisite peste orizont și se scurg în propriile lor reflexii de pe suprafața apei. Încep să aștept cu nerăbdare acele poldere ascunse în iarbă pe care nu le-am văzut astăzi. Aștept cu nerăbdare peisajul care, în orizontalitatea sa nesfârșită, mi se arată ca pielea fin ridată a palmei mele.

Lucrez de dimineață până seara și nu am timp să-mi caut locuință. Pe parcursul săptămânii răspund la zeci de reclame. Mă sună numai un irakian negru. Mă întâlnesc cu Mohamed pentru prima dată la Oosterpark, chiar la marginea păienjenișului pe care îl reprezintă sistemul de canale convergente din centrul istoric. Mă duce în apartamentul său dintr-o casă din cărămidă maroniu-roșiatică. Ramele ferestrelor sunt albe, mai există acolo o scară îngustă și abruptă și un întuneric specific. Mă întâmpină o femeie simpatică, poartă un batic de-abia aruncat pe părul de culoare închisă și are trei copii. După cum aveam să aflu mai târziu, doi dintre ei erau rămași de la prima soție a lui Mohamed, care plecase de la el și fugise în Iran. Nu vreau să știu de ce. Mohamed însuși a venit în Olanda pe post de mână de muncă ieftină și deja s-a stabilit aici. Îmi arată o cameră goală cu o fereastră mică ce dă către o curte întunecată. „Am camera asta cu fereastră”, spune el, cu ochii mici strălucindu-i viclean. Având în vedere accentul pus pe cuvântul fereastră, îmi vine în minte că acest element de construcție nu este ceva obișnuit în centrul Amsterdamului. Mă mut la familia musulmană chiar în toiul Ramadanului. Ziua postesc cu toții și iau cina numai după ce se lasă întunericul. Sunt invitată la una dintre sărbătorile de noapte. Printre principiile Ramadanului se numără probabil și ideea că oaspeții și străinii nu trebuie să flămânzească. Masa este plină cu mâncăruri tipic irakiene, iar la mijloc zace un fel de bulgăre imens, asemănător cu o pâine mare și conținând o umplutură. „Ce este înăuntru?”, întreb curioasă. „O bombă!”, vine, spontană și promptă ca o împușcătură, replica lui Mohamed. Iar ochii îi sclipesc de satisfacție în urma acestei glume atât de reușite. Râdem cu toții. Apoi mâncăm, discutăm și urmărim la televizor știrile irakiene pe care nu le înțeleg. Dacă am găsit în această țară o locuință, ea este acest apartament cu reguli specifice unui musulman practicant, listate pe hol, lângă ușa de la intrare, și o cameră a cărei fereastră prin care se vede – măcar în parte – cerul ba senin, ba înnorat.

Traducere din limba cehă de Mircea Dan Duță


Foto: Gaby Jongenelen Fotografie for CELA.