Un legământ pe viață

Alergaserăm într-atât Lasse și cu mine până am speriat vacile de la ferma Blåtholm. Întrucât vacile sunt animale proaste, credeam că trebuie să le speriem. Lasse era un băiat iute. Eu eram cel nehotărât, și lipsa mea de îndrăzneală îl enerva, pentru că îl făcea să se gândească la prostia vacilor. De aceea îmi era teamă că într-o bună zi mă va lovi și pe mine, cu bățul pe care îl folosea să chinuie animalele.

— Ar fi ca și cum m-aș lovi pe mine însumi. Cum să îmi lovesc cel mai bun prieten? spunea el.

Dacă nu vitele, atunci pisicile erau sortite să simtă gustul instrumentului de tortură. Pisicile se adunau ciopor deasupra unei farfurii cu mâncare în grajd, acolo unde trebuiau să se ascundă ca să nu fie lovite cu bățul peste spate. Aveau o relație ciudată cu Lasse, una de spaimă amestecată cu fascinație. Se țineau la distanță, dar cu toate acestea găseau în comportamentul lui ceva fascinant și irezistibil. Acest fel de tortură deveni însă repede prea plictisitor pentru Lasse, așa că începu să caute noi modalități pentru a-și exprima cruzimea. Găsi ceea ce căuta atunci când îl întâlni pe Anders, unul dintre băieții de la fermă. În vremea aceea, Anders era ultimul dintre progeniturile familiei Provstebjerg, un băiat pe care părinții îl îndopaseră încă de mic cu tot felul de dogme și credințe creștine. Lucrul ciudat despre el era acela că, după ce îi umpluseră trupul de vânătăi încă de acasă, era oarecum inițiat să ajungă în preajma noastră. Era mereu cu noi în numeroasele zile petrecute sus, pe dealul din Blåtholm. Ceea ce chiar făceam deseori.

*

Anders muri într-o zi când ne jucam de-a v-ați ascunselea pe acoperișul de paie. Era una dintre acele zile în care Lasse adusese ceai în termosul portocaliu.

— Căni gamelă pentru fiecare, spuse Lasse dându-ne câte o cană.

Ceaiul era doar pentru Anders, pentru că nici Lasse și nici eu n-am fi băut ceai. Noi obișnuiam să bem cafea din sticla pentru apă făcută dintr-un plastic tare. În felul acesta ne simțeam mai mari decât Anders.

— Iar ai adus ceai? l-am întrebat.

— T, Klaus. Am adus litera T[1], râse el.

Am râs și eu. Anders nu spuse nimic. El nu spunea niciodată nimic.

— Da, T. Haideți să bem litera T, am repetat eu entuziasmat.

— Știi de la ce vine, de fapt, litera T? întrebă Lasse.

Am scuturat din cap. Anders stătea cu un cuțit de buzunar în mână și îl învârtea. Lasse îi promisese că în ziua aceea va face și el un legământ de sânge cu noi.

— Noi trei, am spus eu, litera T se referă la noi trei!

— Noi trei începe cu N! strigă Lasse.

Lasse era în stare să înnebunească de nervi uneori. Și să devină rece. Eu am râs. Anders nu a râs. A murit însă o jumătate de oră mai târziu. Moartea lui mă luase prin surprindere, fără să se fi arătat înainte printr-un semn sau altceva care să o anunțe.

Zvonurile au început apoi să se răspândească. Se credea că părinții îl otrăviseră pentru că păcătuise cu o fată pe nume Ida. Dacă într-adevăr Anders ar fi disprețuit cuvântul Domnului, ar fi luat poate doar o mamă de bătaie. Anders avea deja multe vânătăi pe trup, mai multe decât ar fi putut Lasse să numere, așadar poate că aceasta a fost metoda prin care părinții, chipurile, l-au pedepsit pe Anders. Polițiștii nu ne-au oferit însă niciodată cauza morții. S-au uitat doar la noi cu niște priviri consolatoare, bătând apoi apa în piuă despre cât de incredibil și neașteptat se poate muri, de parcă noi aveam nevoie de predica lor filosofică de două parale. Bățul rupt al lui Lasse zăcea pe o pajiște în spatele hambarului din Blåtholm. „Rahat”, spusese Lasse, aruncându-l spre o balegă. Atât și nimic altceva, doar rahat. Polițiștii ne-au întrebat mai târziu dacă vânătăile găsite pe trupul lui Anders ar fi putut fi făcute în timp ce Anders era cu noi. Noi le-am răspuns că Anders avea vânătăi încă de acasă. Și asta era, desigur, doar o jumătate de minciună.

— Amintește-ți că tu trebuie doar să spui jumătăți de minciuni. De restul mă ocup eu, îmi spusese Lasse o dată.

Deseori îmi vorbea ca dintr-un nor de ceață, însă în felul acesta voia el să-mi vorbească. Uneori nu îmi vorbea deloc.

După scurte discuții, polițiștii ne-au lăsat în pace, însă eu știam că se vor întoarce în curând. Moartea rămăsese în preajma noastră. Îmi amintesc de o altă discuție pe care am avut-o cu Lasse, doar cu câteva zile înainte de moartea lui Anders. Fusese un dialog scurt și sumbru. Ca și cum noi doi am fi avut un secret despre care nu trebuia să ne spunem multe cuvinte. Ce rost ar fi avut să vorbim despre ceea ce știam deja?

— Acum simt nevoia să bat pisicile din nou, spuse Lasse aprinzându-și o țigară.

Cu siguranță, niciuna dintre ele nu se va bucura. Odată am ascuns o pisică într-un sertar pentru cinci ore, pentru că părea prea fragilă ca să-i îndure tortura. Apoi Lasse s-a uitat la mine cu acea strălucire ciudată în ochi, o strălucire care mătura totul din fața trupului său subțire.

— Nu mai avem nici otravă de șobolani.

Stăteam pe una dintre acele coline din Blåtholm de unde puteam vedea tot orașul. Orașul meu de baștină. Mârâisem puțin, ca să îi arăt că îl auzisem, dar lui nu i se păruse deloc amuzant. Inhalam fumul țigării lui, simțind starea de calm invadându-mi trupul. El continuă:

— La ce bun să te joci de-a filosoful. Ca și cum un ofițer de poliție ar cunoaște răspunsurile la toate întrebările. Te-ai ales cu ceva din ce ne-a spus polițistul?

— Nu, i-am răspuns.

— Eu cred că ar trebui să-și vadă de treaba lor și să lase întrebările profunde acolo unde zace profunzimea, pe fundul mării. Pe fundul mării uitării.

— Acolo unde zac cei care l-au omorât pe Anders?

— Nici măcar n-au întrebat despre asta. Au presupus oare c-a fost voia Domnului sau ceva asemănător?

Nu reușeam să-mi dau seama dacă întrebarea îmi era mie adresată sau, mai degrabă, nimănui.

— Nu știu, i-am răspuns. Nu-mi plac polițiștii. Îi disprețuiesc.

— Da, tocmai.

— Ar trebui să-și vadă de treaba lor. Pentru asta sunt plătiți. Polițiștii fac bani ca să-și bată joc de oameni. Ar trebui să-și vadă de prostituate.

Am mârâit din nou, însă sunetul părea să se scufunde într-un ecou îndepărtat, înghițit de întunericul care se sfărâma în golul dinăuntrul meu.

*

Lasse și cu mine deveniserăm frați de sânge atunci când fuseserăm în vacanță fără sora mea mai mare. Dar acest detaliu nu înseamnă mare lucru în povestea noastră. Împreună găsiserăm o magazie părăsită în care puteam să ne ascundem și să fumăm. De fapt, locul acela semăna cu o magazie de acasă. În felul acesta, eram oarecum acasă, chiar dacă eram plecați. M-am simțit întotdeauna ocrotit în orașul meu de baștină.

Lasse se ridicase dintr-odată, m-am ridicat și eu, apoi s-a întors spre mine și mi-a spus privindu-mă în ochi:

— Hai să ne facem frați de sânge.

— Bine, i-am răspuns.

Îmi amintesc că Lasse stătea cu cuțitul în mână, și îmi mai amintesc amețeala care mă cuprinse în timp ce mă sprijineam de peretele magaziei ca să nu mă prăbușesc. Lasse începuse să râdă:

— Așadar, nu ești un mare fan al masochismului.

Am râs împreună. Trăiam un sentiment plăcut de a fi împreună.

Am înțeles atunci de ce nu mă lovea niciodată cu bățul, de ce doar Anders îi încasa loviturile. Cred că acela a fost momentul în care am înțeles. Apoi și-a făcut o tăietură scurtă în piele. Înghețasem. Nu puteam să privesc într-o parte. A trebuit să privesc sângele alunecându-i pe ambele părți ale brațului, sânge pompat afară din vene, împins prin tăietura făcută în piele, până când picăturile mari începuseră să se prelingă cu repeziciune. Jur că puteam să aud sângele căzând pe podea, lăsând urme grele acolo, în vechea magazie. Picăturile de sânge sunt singurele care puteau mărturisi despre legământul nostru. Un legământ pe viață. Lasse a crestat apoi o mică linie în pielea mea și, chiar dacă din reflex am ridicat brațul, am apucat să văd sângele. Sângele meu. Picături din sângele meu se prelingeau pe podea. Acum erau mai multe picături. Mai multe picături care să mărturisească despre un legământ care nu va putea fi încălcat vreodată. Niciodată nu va putea fi încălcat. Până la acel moment, ritualul se întâmplase așa cum trebuia să fie, așa cum văzusem în filme. Sau poate citisem într-o carte. Asta nu are nicio importanță. Până când Lasse a spart din nou tăcerea. Vorbea ca dintr-o ceață. Părea că încearcă să găsească expresii noi, noi forme și conținuturi. Era cu totul diferit.

— Indiferent de ce se va întâmpla de acum înainte, indiferent de felul în care prietenia noastră va continua, noi rămânem împreună, și tot ceea ce vom face vom face împreună, și asta va fi doar secretul nostru. Și secretul nostru se va scufunda pentru totdeauna în marea cea mare a uitării.

Lasse vorbea deseori în felul acesta despre marea uitării, pe al cărei fund amintirile încă vii continuau să trăiască. Trăiau o formă de viață care nu trebuia deranjată, nici de scufundătorii de perle, nici de nimeni altcineva. Această mare apăruse într-un fel o dată cu legământul nostru. Chiar dacă amintirile sunt oarecum tulburi, iar cuvintele nu sunt întotdeauna destule ca să o descrie, imaginea acestei mări apare cu claritate în fața ochilor mei. Pot să simt valurile, ritmul, spuma lor insinuându-se în poveste, și toate astea mă fac să mă întorc la ea. Ne-am apăsat brațele în așa fel încât sângele nostru să se amestece. Așa cum scriam mai sus, amintirea asta e tulbure. Povestea e complicată. Limbajul în care o redăm este mereu contradictoriu. Timpul ne este împotrivă. Cronologia în sine se dezvăluie ca o mutație. Ceva diform. Cu toate acestea, povestea continuă.

*

Poliția nu ne spusese nimic despre cauza morții lui Anders, dar asta nu înseamnă că nu știam nimic. Tata este avocat și, când a venit acasă, ne-a spus că Anders tușise sânge în ziua în care a murit. Părinții declaraseră unui ziar că i se mai întâmplase și înainte. Avusese mereu probleme cu stomacul. Asta trebuie să fi fost ceea ce l-a ucis, se gândi tata. Am dat aprobator din cap.

Această teorie a dus la apariția unor zvonuri despre vinovăția părinților lui Anders. Credeam că este o teorie interesantă aceea ca Anders să fi fost otrăvit. Cu toate acestea, părinții lui au avut un contraargument bun, spunând că Anders fusese singurul lor fiu și, prin urmare, depindeau de el. Părinții nu au fost învinuiți niciodată. Dar moartea a rămas prezentă în viața noastră. Când un polițist se înfățișase brusc la noi acasă, sora mea mai mare s-a speriat foarte tare. Nu mai stătuse niciodată față în față cu un polițist. Era sigură că tatăl nostru murise într-un accident și că polițistul venise să ne spună asta. Polițistul observă imediat groaza de pe chipul surorii mele, Marlene. A liniștit-o spunându-i că nu se întâmplase nimic. Oricum, nu de curând. Voia doar să vorbească cu fratele ei.

S-a relaxat puțin, dar a și emoționat-o faptul că polițistul voia să vorbească cu mine. Dintotdeauna avusesem o relație strânsă, ea și cu mine, când ceva mă preocupa, o privea într-un fel și pe ea. Polițistul m-a urmat în camera mea. El a fost cel care închis ușa și apoi mi-a strâns mâna.

— Aș vrea să-ți adresez câteva întrebări. E în regulă, Klaus?

— Acum nu mă cheamă Klaus, am spus. Numele meu este Lasse, și da, poți să mă întrebi orice.

Răspunsul meu l-a nedumerit. A început să răsfoiască hârtiile pe care le ținea în mână, apoi s-a uitat din nou la mine.

— Ești sigur?

— Dacă eu nu-mi cunosc numele, atunci cine să mi-l cunoască?

— În actele mele scrie că la această adresă locuiește un Klaus, iar pe ușă scrie Klaus.

Mie și lui Lasse nu ne plăcuseră ofițerii de poliție, nu e niciun secret, dar lăsați-o așa. După câteva minute confuze, polițistul Jørgensen a acceptat numele, despre care probabil credea că e o poreclă ciudată, și a spus cu o sclipire în ochi că vrea să-i adreseze lui Lasse câteva întrebări. Toată confuzia legată de nume a fost o pierdere inutilă de timp, dar eu eram singurul pe care puteam să dau vina. Numele meu nu era Lasse. Oricum, nu pe certificatul meu de botez.

— L-ai cunoscut pe Anders și ai fost pe acoperișul de paie când a murit. Am dreptate?

Atât a spus Jørgensen, suficient cât să mă simt atacat de el. La fel de bine ar fi putut să mă lovească cu pulanul.

— Da, l-am cunoscut bine. Am fost prieteni. Suntem amândoi triști că a murit. Foarte triști, am spus în apărarea mea.

— Amândoi?

— Lasse și cu mine.

— Va trebui să aflăm ce s-a întâmplat, înțelegi?

*

În ziua în care l-am cunoscut pe Lasse, am priceput din prima că el venise în lumea asta nu pentru a da un sens vieții, ci pentru viața însăși. Fără un sens anume și fără pseudo-valori creștine. Fără cuvinte. A trebuit să-i spun Lasse, dar asta nu îl făcea să însemne mai mult, doar ce voia el să fie.

Era vară. Mă așezasem în cadă, în apă călâie, și mă uitam pe fereastră pentru a aduna în privire suficiente impresii senzoriale cu care să-mi încălzesc apa. În vremea aceea credeam că este posibil să încălzesc apa prin intermediul unor energii din impresiile mele senzoriale. Privind în urmă, îmi dau seama cât de naiv eram și exact asta îmi spusese și Lasse când se oprise brusc în fața ferestrei, privind înăuntru.

— Tu cine ești?

— Ah, scuze că nu m-am prezentat! Eu sunt Lasse. Bună, Klaus.

— De unde îmi știi numele?

— Am fost la botezul tău. Nu îți amintești?

Nu avea atunci termosul la el, iar bățul cu care îi plăcea să lovească nu fusese încă rupt din copac. Lasse părea chiar prietenos.

— Ești ciudat, i-am spus.

— Toți suntem. Cei mai puțin ciudați sunt cei care recunosc că sunt ciudați.

Lasse vorbea ca dintr-o ceață încă din prima clipă în care l-am cunoscut. Era un ciudat cu mister. Temperamental. Un tembel. Era un turn în ceață. Toate cuvintele posibile cu T. T pentru tot ce poate fi ciudat.

Dintr-odată aveam un prieten pe viață. Totul s-a întâmplat incredibil de repede. Poate că aceasta este o retrospectivă stupidă. Cuvintele nu pot spune nimic. Oricât de contradictorii ar fi ele. Cuvintele sunt fără amintiri. Cuvintele sunt goale. Cuvintele n-au conținut. Cuvintele sunt opusul amintirilor. La urma urmei, în aceeași zi am devenit frați de sânge. Cel puțin așa îmi amintesc, dar ceea ce îmi amintesc este una, și ceea ce scriu este alta.

*

Îmi amintesc cum s-a încheiat conversația cu Jørgensen, așa cum îmi amintesc și cum a început. Mai pusese câteva întrebări. Voia să știe cum se comportase Anders înainte de a muri. Ce credeam despre moartea lui? S-a sufocat? A leșinat și a murit? Cum îi arăta capul? A spus ceva înainte de a muri? Îmi amintesc clar cum s-a încheiat conversația cu polițistul. Eu nu i-am răspuns la întrebări. Doar Lasse. Dar el nu știu ce i-a răspuns.

Cu siguranță nu a zis mare lucru. El oricum nu spunea prea multe cuvinte, aproape că nici nu comunica prin cuvinte. Amintirile sunt tulburi. După aceea, Jørgensen a ieșit din camera mea, închizând ușa în urma lui. Nu a închis-o șovăind, ci ferm, așa cum era și strângerea lui de mână. Era un adevărat polițist. M-am gândit apoi la tot ce mi-a spus Lasse când am făcut legământul. La faptul că trebuie să împărtășim o responsabilitate egală pentru faptele noastre. Nu era ca și cum aș fi văzut totul întâmplat într-un film. A fost o întâmplare unică și personală. Nu m-am gândit la asta imediat după ce încheiasem legământul, dar când Anders zăcea în fân lângă mine, mort și complet albastru la față, a trebuit pur și simplu să mă gândesc. Era de parcă firele începeau să se împletească. Era ca și cum cauza și efectul se făcuseră vizibile într-o lume în care cauza ar putea duce la efect, dar la fel de bine se putea întâmpla și invers.

Poate că crima a fost motivul pentru care am făcut legământul. Sau a fost invers? Lasse trebuia să facă ceva ieșit din comun. Nu sunt pregătit pentru o altă conversație obscură. Nu acum. Cuvintele nu pot descrie ceea ce simțeam uitându-mă la cadavrul lui Anders, și nici dezgustul meu față de propria mea indiferență. Lui Lasse nu prea îi păsa. Pentru el avea o altă însemnătate. Pentru el avea sens doar pentru că pe mine mă făcea indiferent. A făcut-o pentru viața mea. Pentru că i-a păsat! Dar nu voiam să începem o conversație oarbă despre ce ne place și ce nu. Sunt doar cuvinte. Cuvinte goale. Acum voi ajunge la miezul problemei, așa cum și-ar fi dorit și Lasse. Am subliniat deja că nimeni nu a fost condamnat pentru uciderea lui Anders, însă moartea lui a fost o crimă. Știu asta pentru că cel mai bun prieten al meu, Lasse, i-a luat viața lui Anders. L-a omorât cu sânge rece, turnând câte o picătură de otravă de șobolani în termosul de ceai. T pentru tembel. Acest lucru a dus la grețurile și la vărsăturile lui Anders, iar doctorul s-a gândit că probabil băiatul suferea de o boală la stomac. Părinții au primit medicamente pentru stomac pentru bietul lor copil. Lasse a profitat de șansa asta pentru a strecura ultima doză de otravă în cana lui Anders în ziua fatidică. În ziua morții sale, Anders a primit ultima lingură de otravă. Corpul mic și fragil al lui Anders n-a mai putut suporta. Anders a murit la ora 16:34, pe 18 ianuarie. O astfel de întâmplare nu se uită niciodată. Dar tot ceea ce altfel ar fi trebuit să uit în povestea mea, tot ceea ce nu iese cu evidență la suprafață, se află îngropat, în siguranță, în marea uitării. Lasse este astăzi scafandru de perle și își trăiește viața în altă parte. Departe. Nu pot spune mai multe. La urma urmei, este vorba despre un secret. Lasse și cu mine suntem frați de sânge. Același sânge, aceeași viață.

Traducere din limba daneză de Flavia TEOC

---

[1] În limba daneză, te (ceai) și litera T se pronunță la fel.