Despre sfârșituri

Start
64 vizualizări
Citiți în 29 de minute

Se întâlniseră chiar în anul în care el își publicase primul roman. Ea-i zâmbise – dinți sclipitor de albi între buze de culoarea sângelui. Prietenul său Emil făcuse prezentările, apoi se așezaseră cu toții la masă. Zâmbind iarăși cu acea grație nonșalantă a ei, Linda spusese: „Mi-a plăcut foarte mult Umbra! Odată ce am început-o, chiar n-am putut s-o las deoparte. Doar că…”

El se simțea în ziua aceea extrem de sigur pe sine și foarte generos, așa că se mulțumise să arcuiască o sprânceană.

„Continuă.”

Ezitarea ei fusese pur formală.

„Păi, în legătură cu sfârșitul… Mă gândeam numai de ce ia criminalul în serie acel ultim autobuz? N-ar fi trimis, știu și eu, un fior mai puternic pe șira spinării cititorului, nu l-ar fi înghețat cu adevărat, dacă asasinul ar fi zâmbit și apoi ar fi dispărut, pur și simplu, în umbră? Ca și cum ar putea să se întoarcă oricând?”

Așa, pur și simplu.

El rămăsese cu gura căscată.

Și tot sângele i se scursese din obraji într-o clipită.

La naiba, avea dreptate. Bineînțeles că avea dreptate.

Din fericire, cu Emil în preajmă nu puteau exista tăceri inconfortabile într-o conversație. Prietenul lui îi făcuse cu ochiul și-l bătuse cu palma pe umăr.

„Ha-ha! Noroc că Linda este chimistă – deci nu se pune problema de competiție!”

Mihai căutase refugiu în ceașca de cafea și reușise să-și recapete calmul. Mai important, reușise să se convingă pe sine însuși că fusese norocul începătorului, sau o inspirație întâmplătoare, sau cum ai vrea s-o numești, și că, la urma urmei, remarca ei nu fusese în nici un fel arogantă sau jignitoare la adresa lui. Atunci, și numai atunci, fusese în stare să-și reamintească de surâsul ei încântător.

Trei luni mai târziu, se căsătoriseră.

Până atunci el reușise să gonească pe deplin din minte amintirea acelui moment ciudat. O iubea. Ea era dulce și… căpoasă, și generoasă, și enervantă, și frumoasă și plină de viață, iar el gândise toate gândurile siropoase și făcuse toate lucrurile stupide pe care oamenii îndrăgostiți le fac, fără să ezite măcar o clipă.

Întorcându-se din luna lor de miere, el se pusese pe scris la romanul science-fiction pe care agentul său i-l cerea cu insistență. Din nefericire, entuziasmul cu care pornise la drum fusese iute înlocuit de scepticism și anxietate: intriga devenise prea complicată, îi era imposibil să se identifice cu personajele principale și, sincer, începuse să urască toată afacerea asta. Fără dragostea neclintită și suportul ferm al Lindei, probabil că ar fi abandonat în întregime proiectul. Dar ea era acolo, veghind de peste umărul lui; așa că Mihai înjurase, se izbise cu capul de birou, trântise tastatura, plânsese chiar un pic, apoi revenise pe propriile-i urme și începuse să reclădească acest castel de piese de LEGO care era romanul său. De data aceasta mersese mai bine: încet uneori și iute alteori, pierzându-se puțin câte puțin în vârtejul propriei imaginații.

În sfârșit, fusese gata. Deși nu fusese pe deplin mulțumit, tipărise totuși o copie și i-o oferise Lindei pentru prima lectură. În după-amiaza pe care ea și-o petrecuse în dormitor, citindu-i cartea, Mihai străbătuse kilometri întregi între sufragerie și bucătărie și iarăși înapoi, cu un nod în stomac, chinuit de emoții cum nu mai cunoscuse.

În sfârșit, o auzise ieșind din cameră, și fugise s-o întâmpine.

„Ei bine?”

Ea se încruntase imperceptibil, apoi îi sărutase fruntea.

„Ei bine… iat-o!” anunțase, cu o veselie un pic stridentă. Ridicase cartea în aer și o clătinase demonstrativ.

„Ce e?” o întrebase, cuprins de panică. „Nu ți-a plăcut!”

„Ăăă… nu e asta. De fapt, cea mai mare parte a ei mi-a plăcut foarte mult… dar sfârșitul nu… pur și simplu nu merge.”

Mihai nu fusese în stare să se miște, sau să vorbească, sau chiar să gândească, așa că ea îi zâmbise trist și-l luase de mână și-l așezase în sufragerie pe un scaun. Îi îmbrățișase capul – exact cum obișnuia s-o facă mama lui – apoi încet și cu infinită răbdare îi explicase ce era în neregulă cu finalul și cum putea să-l repare.

Nu o dată se trezise din câte un coșmar în care, în timpul unei emisiuni TV în direct, gazda îl întreba: „Este adevărat că soția ta este adevăratul autor al tuturor cărților publicate sub numele tău?” Spectatorii din sală râdeau pe săturate în vreme ce el se făcea tot mai mic în scaunul lui, iar la sfârșit de tot […] poliția sosea să-l aresteze pentru că era un scriitor slab și un soț necinstit.

Îi luase o săptămână să rescrie ultimele câteva capitole, și de data asta nu fusese vinovăție și nici disconfort în ochii lui când îi oferise ei ultima versiune a romanului. De data asta știa că treaba lui e încheiată.

Cartea fusese un succes instantaneu, iar pe el îl propulsase în lumina reflectoarelor. Show-uri TV, laude în ziare, autografe oferite pe stradă – Mihai își savurase pe deplin succesul, iar Linda păruse să fie imens de mândră de el.

Dar succesul și faima nu fac decât să-ți îngreuneze munca viitoare. Al treilea roman începuse frumos și elegant, dar se dezumflase ca un sufleu chiar înainte de final – lipseau tensiunea, suspansul, rollercoasterul, lipsea sufletul! De data aceasta nu mai pierduse timpul lovindu-se cu capul de pereți. Simțindu-se vag vinovat, intrase în bucătăria în care Linda pregătea cina, apoi începuse să-i vorbească despre impasul său. Soția sa îl ascultase răbdătoare, fără să întrerupă, continuând să curețe cartofii, să prepare sosul de marinat, să scufunde în el cotletele de porc… Când Mihai terminase, avea gura uscată și se simțea puțin stupid – în definitiv ce așteptase de la ea, un miracol? Era doar o femeie și, mai mult, o chimistă… și fusese tot timpul ocupată cu gătitul… era imposibil ca ea să fi urmărit cu atenție toată intriga și toate întorsăturile de situație.

Era pe punctul de a se strecura discret afară din bucătărie, când vocea ei îl oprise.

„Nu-i de mirare că te-ai blocat”, îi zisese, în vreme ce toca pătrunjelul. „Uite ce aș fi făcut dacă aș fi fost în locul tău…” Și de data asta el ascultase fără s-o întrerupă, cu ochii lipiți de dansul iute al cuțitului pe tocător.

Apoi, simțindu-se foarte, foarte mărunt, se întorsese în camera sa de lucru și stătuse copleșit, cu capul învârtindu-i-se, în fotoliu. Nu era sugestia ei – care, ca de obicei, se potrivea la perfecție. Era faptul că Linda părea să aibă un talent special și foarte rar de a lega firele unei povești între ele. Și problema era că… la naiba, care era problema? Ah, da; era oare corect ca el să-i folosească ajutorul? Ea nu-i era doar muză, ci cu mult mai mult decât atât. Dacă între ei doi exista un geniu, nu era el acela! El era cel care ar fi trebuit să-și termine cărțile… dar pe de altă parte sfârșiturile ei erau întotdeauna nu doar mai bune, ci pur și simplu perfecte! De fapt, se gândise, ar trebui s-o iubesc mai mult, pentru felul minunat în care mă completează. Și după vreo jumătate de oră de luptă interioară se decisese să folosească sfârșitul ei, de data asta, pentru ultima dată. Strecurându-se dinspre bucătărie, aroma cotletelor de porc și a cartofilor copți cu usturoi și rozmarin nu fusese niciodată atât de apetisantă.

Bineînțeles că nu fusese în stare să-și țină promisiunea. Următoarea dată își încercase mâna cu niște povestiri, numai ca să descopere că nu era un bun scriitor de proză scurtă. Îi lipsea nervul, verva, instinctul pentru întorsătura aceea neașteptată de la final. Pe de altă parte, editorul își dorea mult acest volum, așa că Mihai trecuse peste temerile și peste frustrările sale, iar primele versiuni își găsiseră calea, una câte una, în bucătăria, dormitorul, parcul, dojoul sau clubul de cățărare, sau oriunde altundeva se întâmpla să se găsească Linda în acele momente. Sub ochii ei infailibili povestirile crescuseră, se schimbaseră, se transmutaseră din plumb în aur.

Până la publicarea volumului, Mihai își pierduse aproape în întregime respectul de sine, puțin câte puțin, povestire cu povestire. Avea ochii încadrați acum de mari cearcăne violete, fața palidă și o expresie hăituită, iar gesturile îi erau iuți și nervoase. Devenise nepoliticos și sarcastic, și de fiecare dată când Linda încerca să se apropie de el, găsea un motiv să o evite. Chiar și vinovăția lui de a nu fi în stare să scrie un sfârșit decent era acum umbrită de remușcarea de a-i fi cerut altcuiva să îl repare – și, dintre toți oamenii, propriei sale soții! Nu o dată se trezise din câte un coșmar în care, în timpul unei emisiuni TV în direct, gazda îl întreba: „Este adevărat că soția ta este adevăratul autor al tuturor cărților publicate sub numele tău?” Spectatorii din sală râdeau pe săturate în vreme ce el se făcea tot mai mic în scaunul lui, iar la sfârșit de tot (după un calvar interminabil) poliția sosea să-l aresteze pentru că era un scriitor slab și un soț necinstit.

Așa că își înfruntase editorul și reușise să facă o pauză de scris. Deși le spusese tuturor că se documentează pentru un nou roman, își petrecea zilele ne-scriind și ne-gândindu-se la cărți. După câteva săptămâni se simțise puțin mai relaxat și reușise chiar să poarte o conversație decentă cu Linda. El îi atinsese părul, ea plânsese un pic. Făcuseră dragoste, apoi el plânsese și îi promisese Lindei că a alungat monstrul din el și că zilele minunate de altădată s-au întors. Cumpăraseră bilete de avion la Rio și petrecuseră două săptămâni acolo.

Însă nu mult după ce se întorseseră acasă, Mihai descoperise că ceva fundamental lipsea din viața lui. Se trezise stând în picioare în birou, cu privirea pierdută în luciul ecranului laptopului. Se trezise în fața marii biblioteci din sufragerie, ținând cărțile – cărțile lui –, cântărindu-le în palmă. Apoi, într-o bună zi, îi apăruse miraculos în minte un personaj principal; două zile mai târziu – o intrigă. Trebuia acum doar să apese butonul calculatorului. Era atât de ispititor și de simplu! Dar dacă făcea asta, știa precis ce avea să se întâmple.

După ce întorsese problema pe toate părțile, ajunsese la concluzia că nu există decât o ieșire din situația asta: să lucreze la noul roman în secret. Dacă nu i-ar spune Lindei nimic despre ultimul său proiect, atunci nici n-ar fi tentat să-i ceară ajutorul.

Totul începuse minunat – dar nu începeau așa toate cărțile lui? Fusese foarte satisfăcător să se așeze iar la masa lui de lucru, și avansa repede în munca lui. Mai mult, Linda nu părea să bănuiască nimic. Prinsă de un proiect al cărui deadline se apropia vertiginos, ea petrecea ore suplimentare la serviciu – ceea ce, firește, îi oferea și lui mai mult timp pentru noul roman.

Și totuși, pe măsură ce avansa în intriga cărții, și fără vreun semn special că s-ar apropia de un blocaj, Mihai se pomenise întrebându-se Care ar fi sugestia ei? și Mă aflu încă pe calea cea bună sau versiunea asta conduce către vreo fundătură pe care n-o întrevăd încă? Și imediat ce ea ajungea acasă – fiind la fel de cald și de iubitor ca întotdeauna –, Mihai se trezea studiind-o, măsurându-i acțiunile și gesturile, pierzându-se în apele adânci ale ochilor ei și speculând asupra opiniei ei despre noua lui carte.

Pe măsură ce săptămânile treceau, ritualul ăsta devenea din ce în ce mai dureros. Apropiindu-se de sfârșitul romanului, Mihai știa că statistica era împotriva lui. Avea să strice cumva finalul, asta era clar. Poate că, la urma urmei, era vina ei. Sfârșitul primei lui cărți nu fusese perfect, dar fusese acceptabil. Editorii fuseseră mulțumiți. Ea fusese cea care înălțase ștacheta pentru sfârșituri atât de absurd de sus, ea fusese cea care îl făcuse să se simtă atât de… inadecvat. Da, atitudinea ei negativă. Ea schimbase totul, ea transformase o activitate frumoasă, plină de satisfacții, într-o competiție nenorocită!

În seara aceea, în vreme ce răsfira între degete o șuviță din mătasea părului ei întunecat, se gândise pentru întâia oară s-o ucidă. Ideea îl speriase și-l scârbise la fel de mult pe cât îl umpluse de bucurie. Dar în final totul avea sens. Ce sfârșit elegant, gândise el, apoi îi sărutase ușor lobul urechii. Asta e, după aceea voi fi liber să-mi imaginez propriile sfârșituri.

Îi sugerase să meargă la cățărare în weekend, în cel mai apropiat parc național. Ea nu fusese prea entuziasmată de idee, așa că el trebuise să insiste nițel, dar până la urmă Linda nu-i putea refuza nimic.

Și iată-i aici acum, stând în picioare pe stânca cea mai înaltă de pe vârful muntelui. Picături de transpirație străluceau pe fruntea lui Mihai.

„Dumnezeule, e minunat”, murmură Linda. Stătea fix pe margine, privind către hăul de dedesubt. Pletele întunecate îi coborau libere pe umeri, unduind ușor în vânt. Era atât de frumoasă… Însă nu era loc de sentimentalisme, nu era loc de ezitări – fie ea, fie el!

Acum sau niciodată, gândi Mihai, și simți un val de adrenalină revărsându-i-se în vene. Trase aer în piept, apoi făcu un pas înspre ea. Prin aerul puternic al muntelui îi simțea parfumul – atât erau de aproape. Ochii îi ardeau, tâmplele îi pulsau dureros.

Chiar în clipa în care mâinile lui se pregăteau s-o atingă, Linda se întoarse către el.

Ce nai…! porni gândul lui, înghețând însă în aer odată cu mâinile. Chiar și așa, semnificația gestului său era greu de ratat.

Ea arăta tristă, însă în niciun caz șocată sau speriată.

Însă ce importanță avea asta?

Trebuia s-o facă, mai ales acum, că ea știa. Nu mai exista cale de întoarcere. Avea să o facă.

Își desfăcu degetele amorțite.

„Știi”, rosti ea cu un calm straniu, „ca de obicei, cu ultima ta carte, cu proiectul tău secret, ai intrat într-o încurcătură mai mare decât tine.”

Degetele lui încremeniră iarăși.

„Cum ai…? Cine…? De unde…?”

Linda-și aranjă o șuviță de păr în spatele urechii. Un semn de cochetărie, chiar în fața morții iminente.

„Devenise evident că îmi ascunzi ceva. Te cunosc prea bine, Mihai. Nu a trecut mult până ce am început să suspectez că scrii din nou. Apoi, într-o bună zi, ai fost invitat la o lansare de carte. Ți-am găsit sertarul secret și ți-am citit manuscrisul. Dumnezeule, Mihai! E atât de simplu!… În capitolul 8, acolo unde puștiul rămâne prizonier în mall, trebuie numai să…”

„Nu!” strigă Mihai, disperat. „Nu vreau să-mi oferi nenorocita de soluție!”

Închise ochii.

Da, în mod evident, în capitolul 8 exista o problemă. Iar ea era dornică să i-o rezolve, acum și aici. Drace!

Nu! Era cartea lui, intriga lui, țesută cu gândurile lui, și va avea sfârșitul pe care el i-l destinase!

Și totuși, ce rost avea o carte bună cu o încheiere mediocră? Nu, trebuia să știe!

Lacrimi îi apărură în colțurile ochilor, își găsiră drumul în jos, pe obraji.

„Cum se face”, rosti, disprețuindu-se pentru asta, „că întotdeauna știi sfârșitul perfect? De… fiecare… dată!”

Ea-i atinse bărbia, apoi i-o ridică un pic. Privirile li se întâlniră.

„Nu știu și, sincer, nu-mi pasă prea mult. Tu ești cel obsedat de sfârșituri. Eu una, în clipa de față, plănuiesc un nou început.”

„Ce vrei să spui?”

Linda ezită o secundă.

„Îți amintești, cu câteva săptămâni în urmă, în Rio…? Când ți-am spus că iau anticoncepționale?”

Mihai făcu ochii mari.

„Adevărul este că… nu luam. Așa că acum am înăuntrul meu o nouă viață și, brusc, au încetat să mă mai preocupe problemele tale cu scrisul și psihozele tale și sfârșiturile tale. Vreau numai să fiu sigură că pot să protejez sămânța asta de viață, mugurașul acesta, de orice pericol. Inclusiv de pericolul pe care-l reprezinți tu.”

Apoi zâmbi – același zâmbet sclipitor pe care i-l oferise la prima lor întâlnire, care-i tăiase lui picioarele și-i făcuse capul să se învârtă – și, cu o mișcare bine exersată, îi apucă brațul, i-l îndoi la spate, și cu genunchiul îl împinse pe bărbat în prăpastie.

La naiba, mai apucă el să gândească în vreme ce se prăbușea de-a lungul peretelui vertical. Chiar și propriul meu sfârșit, până și pe ăsta a trebuit să-l repare.

Oegstgeest, ianuarie 2014

Cristian ENGLERT (n. 1971, București) este inginer de sistem în cadrul Agenției Spațiale Europene, centrul din Noordwijk, Olanda. A absolvit Facultatea de Aeronave și programul de masterat în inginerie aerospațială ale Universității Politehnica din București. Este specializat în dezvoltarea software-ului de la bordul navelor spațiale. În 1998 a înființat săptămânalul de comentariu politic și cultural cu tentă satirică Vocea Patriotului Naționale, apărut integral virtual, scris în întregime de el și care, în cei trei ani de existență, a dobândit o neașteptată popularitate. A debutat în timpul liceului cu schițe și poezii în Scânteia tineretului. A publicat ocazional articole în reviste românești, povestiri în limba engleză în diverse reviste din Australia și, în colaborare, literatură experimentală pe platforma imprudent.ro. A mai publicat romanele Candidat la crimă (Pandora, 2001) și Piramida (Nemira, 2018).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”