„Fred Surugiu, jurnalist și autor al unui manuscris vânat de Securitate, e salvat de la arest de către un lider al Partidului Muncitoresc Român care îi cere în schimb să îi scrie memoriile. Un singur lucru îi leagă pe cei doi – dragostea pentru aceeași femeie. Aruncat în lumea elitelor anilor ’50, Fred pătrunde în secretele sistemului, descoperă mecanismele puterii bazate pe teroare, devine un martor incomod al execuțiilor politice și al comploturilor la nivel înalt. Cu ajutorul lui, pătrundem în dedesubturile unei epoci de un dramatism feroce, în care se confruntă, pe de o parte, nomenclaturiștii ce-și solidifică pozițiile prin crimă și, pe de alta, studenții, cu forța lor de a-și asuma riscurile pentru a încerca să schimbe societatea.
Memoriile unui indezirabil este o ficțiune istorică complexă, dar și un excelent roman de dragoste și aventuri, cu o dinamică a surprizelor și a suspansului ce suprapune poveștile lumii marginalilor pe fundalul sumbru al istoriei postbelice. Măiestria cu care Cristian Englert reînvie în scris acea perioadă doar pentru a expune întâmplările dramatice în lumina adevărului demonstrează încă o dată că este un prozator versat și cult, cu un stil seducător și ludic. Pe cât de traumatizante sunt întâmplările din viața lui Fred Surugiu, pe atât de cald e scrisă această poveste ce răstoarnă în oglindă proiecția demonică a ororii cu cea a iubirii și a prieteniei.” (Irina Georgescu Groza)
Fragment
Calculul lui e simplu. Ședința va dura câtăva vreme, iar bărbații care stau acum în picioare în centrul încăperii vor căuta și ei confortul scaunelor, fie împreună, ceea ce va aduce discuția lor aproape de Fred, fie în grupuri de câte doi, ceea ce‑l va plasa la distanță confortabilă de ambele conversații.
Însă lucrurile nu decurg așa cum și le‑a imaginat tânărul. Nu durează mult și grupul celor patru se scindează. Doi rămân în picioare, discutând aprins, în vreme ce ceilalți doi se întorc înspre fereastră. Chipul celui mai din stânga – mărunt, brunet, cu trăsături pronunțat asiatice, parțial mascate de ramele rotunde ale ochelarilor – nu‑i spune nimic lui Fred. Zărindu‑l însă pe cel de‑al doilea, tânărul simte că‑i îngheață sângele în vene: n‑ar putea uita niciodată privirea aceea fixă, de rechin evaluându‑și prada.
Pantelie îl recunoaște și el pe Fred și colțurile gurii i se ridică într‑un zâmbet crud. Îi șoptește ceva celuilalt, a cărui figură rămâne impasibilă. Se apropie amândoi de fereastră. Fred vrea să sară în picioare, însă picioarele nu‑l ascultă. Privește, incapabil să schițeze vreun gest, cum bărbatul pe care nu‑l cunoaște încă ia loc pe scaunul din stânga lui, în vreme ce Pantelie, într‑o totală încălcare a protocolului instituției în care se află, se așază pe marginea măsuței joase, chiar în fața sa.
— Tovarășul Surugiu, izbucnește el cu falsă veselie, care nu‑i atinge nicio clipă ochii, ne întâlnim cam des în ultima vreme! Dacă mai continuăm așa, o să devenim prieteni la cataramă!
Fred, care și‑a mai revenit din șoc, mestecă în dinți o înjurătură.
— Nu știu dacă asta e… începe, însă Pantelie îl întrerupe cu teatrală indignare.
— Ptiu! Dar ce fel de prieten sunt, dacă nu am grijă să fac prezentările?! Cred că am început să mă senilizez. Tovarășe Surugiu, arată el cu mâna în direcția lui Fred, acesta este (ridică cealaltă mână) general‑maior Alexandru Novițchi, director al Direcției Generale a Securității Poporului. Secu, îi face el cu ochiul lui Fred. Alexandru (revine cu privirea la Novițchi), acesta este Alfred Surugiu, se-cre‑ta‑rul (vorbește cu atenție, de parcă ar număra silabele dubiosului cuvânt) ministrului Tomescu.
— Fred, corectează tânărul greșeala mai mult ca sigur intenționată.
Îi întinde reflex mâna bărbatului din stânga lui.
— Încântat, surâde Novițchi.
Figura sa insipidă s‑ar afla mai la locul ei îndărătul unei tejghele, în atelierul unui pantofar. Imaginându‑și‑l cu un ciot de creion așezat după ureche, în vreme ce tovarășul său Pantelie bate ținte în tocul unei cizme de damă, Fred nu face greșeala să se relaxeze. A aflat, după ultima lui discuție cu Tache, că Pantelie este, el însuși, fostul șef al Securității, cu grad de general și el, și actualul adjunct al acestui Novițchi. Numele ambilor îi sunt cunoscute din presă, însă în galeria de fotografii pe care a parcurs‑o în drum spre sala de ședințe rar vei întâlni figura vreunuia dintre ei. De fapt, cu unica excepție a fixității privirii lui Pantelie, chipurile acestor doi bărbați sunt făcute să fie fără întârziere uitate.
Deși „încântat“, Novițchi nu i‑a oferit mâna să i‑o strângă, iar Fred nu poate decât să aprobe. Poziția temporară de secretar al lui Tache răsfrânge asupra sa o fărâmă din prestigiul acestuia, însă Fred e în esență un nimeni, echivalentul câștigătorului la loto de vinerea trecută sau al pionierului erou care‑și vede chipul afișat la Gazeta de Perete pentru că a salvat un câine de la înec, în vreme ce interlocutorii lui sunt conducătorii celui mai vast sistem represiv din istoria acestei țări. Brusc, devine conștient de monstruozitatea a ceea ce i se întâmplă și parcă plămânii i se golesc de aer. Și lumina a pălit în încăpere, nu‑i așa? Ar vrea să fie tare și să‑i sfideze pe acești doi oameni, însă propriul lui corp, mușchii, mintea îl trădează. Printre buzele întredeschise îi scapă un sunet gâtuit și penibil.
Securitatea, printre degetele căreia a scăpat miraculos nu cu multă vreme în urmă, este, în anii aceștia înspăimântători, cel mai înspăimântător lucru. Nu există, între hotarele acestei țări, persoană care, rostind numele Securității, să nu se cutremure. Unii își fac cruce cu limba, alții înjură în sinea lor, însă la auzul acestui nume niciunul nu uită să repete: „Dă Doamne să nu aibă ceva cu mine sau cu familia mea!“. Rugăciune inutilă – fiindcă pe meleagurile astea, de zece ani de zile, Dumnezeu tace cu îndărătnicie.
Dacă România a fost uitată de Dumnezeu, Securitatea este dovada vie că diavolul n‑a uitat‑o.
Citind acest fragment de ficțiune istorică, nu se poate ca gândul să nu te ducă la inițiatorul modern de la noi al acestui tip de scriere literară, și anume C. Negruzzi, cu a sa nuvelă Alexandru Lăpușneanul. Orice autor de ficțiune istorică suportă măreția și decăderea presupuse de alcătuirea unei asemenea ficțiuni. Pe de o parte, tensiunea implicită a momentului istoric surprins, pe de altă parte, gradul de libertate și detașare pe care autorul și-l asumă. Fiindcă e clar: ficțiunea istorică nu e în niciun fel studiu științific istoric, astfel încât idiosincraziile și idealurile caracteristice scriitorului se pot întrevedea, mai direct sau mai voalat, în creația sa. Este ceea ce se întâmplă, desigur, și în cartea lui Cristian Englert.