Când intru pe poarta cimitirului, paznicul își înclină puțin capul în semn că mă cunoaște și că respectă amintirea unor lei oferiți într-un trecut apropiat. E ciudat ca soarta să ia hotărârea, aș zice din senin, de a-mi dona un teren de 2,5 x 1,2 m pe care să-l îngrijesc pentru tot restul vieții. Am fost forțat să mă familiarizez cu un petic de pământ așa cum n-am făcut-o nici măcar cu parchetul din dormitor. Îi cunosc denivelările, consistența, pietrele, râmele, gaura de cărăbuș și sutele de membri ai coloniei de furnici din colț. În cei peste doi ani de când am devenit grădinar autodidact, am fost nevoit să investesc în echipament, să învăț diferențele dintre buruieni, să mă perfecționez în arta plantării și a îngrijirii unor flori care, dacă sunt prea frumoase, sunt furate, și să fur, la rândul meu, pământ. Da, nimeni nu mi-a spus când am primit peticul că el se scufundă de la lună la lună. E o lipsă acolo, sub pământ, și eu trebuie să fur cu găleata și să astup acea lipsă sau să plătesc pe altcineva să fure pentru mine.
E o treabă de la care transpir, dar, la sfârșitul zilei, am sentimentul că eu de fapt n-am smuls niște buruieni din pământ, ci niște vinovății din mine, că eu n-am dat viață unor garoafe turcești, ci am reînviat ceva la care nu mă gândesc prea mult, fiindcă asta ar depăși statutul meu de grădinar. Astăzi nu sunt fiu, sunt grădinar, iar grădinarii nu pierd vremea în cugetări, ci pun pe marginea de piatră a mormântului săpăliga, minigrebla, scafa pentru buruieni, pliculețele cu semințe, un bidon cu apă și o pungă cu pietre decorative pentru grădină.
Înainte să încep lucrul, scot din rucsac un șervețel umed și șterg poza de lângă peticul meu de pământ. Nici nu mă uit la ea, un grădinar n-are timp să recunoască fețe. Arunc lumânarea veche din felinarul de metal. Aprind cu bricheta una nouă. Flacăra o să mai miște după ce plec, la fel ca pământul când vor încolți semințele. Iar începi să ai gânduri de fiu. Alungă-le. Poți să fii cât de fiu vrei odată ce ieși pe porțile alea, dar nu aici, nu când sunt atâtea de făcut.
Scot din pământ niște susai. Trebuie să am grijă să nu las vreun fir de rădăcină, altfel se va regenera. Niciun fir, niciun fir, niciun ban în Himalaya. Mă dezmeticesc și arunc o privire la flacăra care acum parcă dansează pe un slab Cum găsește căprioara / Apa rece de izvor, / Tot așa găsesc eu banii / Și în vârful munților. Smulg mohor și îl arunc deoparte. Flama se ondulează și mai puternic pe Unde fac eu bani pachete, / Dușmanii culeg doar pietre. Mă uit la punga mea cu pietre decorative. Maneaua se menține la același volum, la depărtare de vreo 20 de metri, apoi se oprește.
Au oprit-o din respect, respect care le va aduce una sau două bancnote de un leu. E plin cimitirul de ei. Părinții sunt plecați în străinătate sau înecați în alcool pe caiet, iar ăștia nu au de ales decât să devină prădători. La înmormântări sunt leoparzi: așteaptă cu răbdare în spatele plopilor să vină băbuțele aproape de ei și să arunce cu monedele de 50 de bani. La pomeni sunt gheparzi: se întrec să înșface primii pungile cu împărțeală. În restul timpului, cu oamenii care vin să aprindă o lumină, sunt șacali. Așteaptă să vadă o slăbiciune.
Unul se va oferi să-mi curețe mormântul, deși mă va vedea făcând deja asta. Smulg un meișor. De când vin aici, tot i-am dat câte un leu ba unuia, ba altuia. Smulg niște pir târâtor.
Ridic privirea și văd o haită de opt între șase și paisprezece ani. Sunt îmbrăcați în tricouri pătate de la promoțiile Lays, Neumarkt, Bucegi și șepci de la PSD. Unul are o sapă, unul o cazma, unul o găleată, doi câte un bidon, iar restul, mai mici, n-au nimic, nici măcar în picioare. Toți par clonele de diferite mărimi ale aceluiași copil cu părul prăfuit și ochii depărtați, negri și adormiți la loviturile vieții. Când scuipă – de fiecare dată într-o parte, din respect – două gropițe agresive le apar în obraji.
— Dumnezeu s-o ierte, bossule, c-a fost femeie cu suflet bun! îmi zice cel mare, cu sapa pe umăr.
— De unde știi? Ai cunoscut-o?
Expresia de am văzut multe la viața mea îi rămâne pe față.
— Așa să zice, bossu’ meu. Îți facem un mușuroi? Frumos facem, musoleu!
— Nu vezi că-l fac io deja?
— Îl faci, bossule, da’ știi cum să zice, ce faci azi, mâine strică vântu’, mă lămurește el, coboară sapa și se lasă cu bărbia pe coada ei.
Încordez mâna pe scafă. Mă ridic și mă uit la el. Zâmbește calm, ca cineva care a văzut viitorul. Căldura îmi urcă din stomac și-mi lasă un gust acrișor în gură. Dacă mă reped la el, tot ce voi face azi mâine nu va mai fi. Poate nici poza. Un vârf de cazma e suficient. Albul crucii se va transforma într-un bej-gălbui. Liliacul va fi tăiat. Copiii nu au reguli. Cimitirul e teritoriul lor. Le e frică doar de foame.
Îmi spun că n-o să rezolv nimic în timp ce merg spre el. Când îi pun mâna pe umăr îmi spun același lucru. Ba chiar și când strâng.
— Cum te cheamă?
— Guță, boss, da’ ia mâna, că e ediție limitată, strigă și se smucește din strânsoarea mea.
Un leu. Un leu fiecăruia și nu se va pișa nimeni pe mormântul mamei. Încă pot fi grădinar. Nu trebuie să mă transform în fiu. Poate nici când întind mâna spre el nu e prea târziu, dar când îl iau de gât, cu siguranță e. Pot să-i dau eu și 50 de lei acum, că tot voi fi nevoit să cimentez mormântul. Nu va mai crește nicio floare.
Tot ce mi-a rămas e să strâng. Și strâng.
Ceilalți mă înconjoară urlând și zbătându-se, de parcă durerea celui original rezonează în toți.
— Nu da-n el! strigă unul. Dă drumu’, domnu’, că cheamă pe fra-su și ăla e nebun! strigă altul. M-a bătut și pă mine! confirmă unul mic.
Guță scapă sapa. Îmi lovește mâna care nu-i dă drumul. Are gâtul subțire și l-am apucat bine. Cel mic vine mai aproape să vadă, se împiedică de o bucată de marmură și-și umple nasul de sânge. Rămâne lungit. Ceilalți se uită la mine, țipă și lovesc cu bidoanele în cruci. Îi dau drumul lui Guță și mă duc către cel mic, care fuge de mine împrăștiind sânge pe alt mormânt.
Cum prinde puțin aer, Guță ia o distanță sigură, tușește și înjură. Mă duc și mă așez pe marginea de piatră a mormântului. Mă uit la pământ, mă uit la liliac, să mi-i amintesc așa cum sunt acum. Guță mă poartă prin toate ramurile familiale, unele de care nici nu știam. Îmi învie, îmi violează și îmi ucide tot ce am iubit vreodată, dar nu-l bag în seamă. Mă uit la semințele pe care nici nu le-am scos din plicuri. Nu va mai crește nimic din mama mea în afară de mine.
După câteva minute, Guță pare că abia s-a încălzit. Își freacă gâtul, tușește și mă provoacă să vin spre el, să-l mai ating, că văd eu ce-mi rupe fra-su. În timp ce unul bate darabana în găleată, Guță îmi listează tot ce m-așteaptă, ca la un salon de masaj de pe lumea de dincolo. Mă uit în ochii lui și simt că îi pot spune tot.
— Mă, Guță, mă!
Se oprește și îmi aruncă cu privirea o ură curată, cea pe care doar unui necunoscut i-o poți oferi.
Mă, Guță, mă, eram la teatru cu Andra, o colegă de facultate, când m-a sunat tata cu o voce care m-a făcut să verific numele din agendă și mi-a spus că mama e în spital. Nu era prima noastră întâlnire. Prima începuse la o ceainărie și durase nouă ore, de la șase seara până la trei dimineața. La primul ceai am fost uimit că nu voia nici să se angajeze într-o agenție de turism și nici să fie profesoară. Voia să protejeze pădurile și animalele și s-a rătăcit în purgatoriul ăsta cu straturi geologice și hărți topografice.
La al doilea ceai m-am lăsat vulnerabil și i-am spus totul despre mine, tocmai pentru a nu se trezi mai încolo că omul pe care l-a cunoscut nu e același ca cel de acum. Când am traversat la pas Bucureștiul, mi-a spus că uneori merge la biserică. I-am explicat că înțeleg nevoia oamenilor de religii și că toate au învățături pe care le putem prelua și în viața laică, că ele construiesc o idee de comunitate în care îi poți da bună ziua unui străin fără să te considere dement. Bineînțeles că eu repetam ideile lui Alain de Botton, dar na, aveam de gând să obțin o a doua întâlnire. În timpul acesteia, mi-a vorbit de frica ei că un ateu n-ar accepta o creștină, iar eu i-am mărturisit-o pe cea că o creștină practicantă n-ar accepta un ateu.
„Eu nu i-am cunoscut corpul Andrei iubind-o, Guță, ci spălând-o. […] Nu avea deloc sâni. Nu erau micuți, ci pur și simplu nu erau. Pieptul era de copil, dar vocea era de femeie și privirea era de femeie și mâna cu care mi-a cunoscut corpul era de femeie.”
A treia întâlnire nu a început ca una romantică. Ne întorceam din practica pe teren și eram transpirați, dar nu așa, puțin, ci leoarcă. Era ceva în transpirația aia care ne-a făcut să ne luăm de mână și doar educația ne-a oprit să nu ne dezbrăcăm înainte să ajungem acasă. Eu nu i-am cunoscut corpul Andrei iubind-o, Guță, ci spălând-o. Ne-am spălat unul pe altul în cada ei, din apartamentul pe care-l împărțea cu sora ei, care m-a urât de când m-a văzut, doar pentru că existam. A fost ciudat să cunosc corpul Andrei. Nu avea deloc sâni. Nu erau micuți, ci pur și simplu nu erau. Pieptul era de copil, dar vocea era de femeie și privirea era de femeie și mâna cu care mi-a cunoscut corpul era de femeie. Am ascultat I don`t believe in an interventionist God, but I know, darling, that you do și mi-a numărat alunițele de pe corp cu o tandrețe de iubită și o fixație de patolog, spunând că un om, în orice moment, trebuie să știe numărul exact de alunițe pe care-l are.
În dormitorul ei avea peste o sută de cactuși de toate mărimile, pe pervaz și pe podea, lângă pat și pe birou. Doar după ce am părăsit-o m-am gândit la cum aș fi putut cădea peste ei când o dansam prin cameră, când ne aruncam hainele de pe noi sau când ne plimbam noaptea până la fereastră. Prezența Andrei îmblânzea cactușii și-mi oferea în mijlocul a mii de spini un spațiu mai sigur decât în propria familie. Mâna ei se plimba pe deasupra lor de parcă era făcută din aceleași celule. Când se înțepa și îi curgeau câteva picături, sângele nu se pierdea pentru că aceeași mână tăia câteva palete de opuntia și pregătea din sucul lor limonadă.
Andra nu a fost un agresor. Andra nu a fost o victimă. Andra era autonomă și m-a primit în autonomia ei și m-a lăsat s-o iubesc fără cea mai mică dorință de a mă schimba. Cred că dacă n-am fi mers la piesa aia de teatru, sora ei ar fi reușit să mă placă la un moment dat. Cred că dacă Andra nu s-ar fi uitat în ochii mei exact atunci când tata mi-a spus că ar trebui să mă pregătesc, nu aș fi devenit un cactus care să nu se lase îngrijit.
— Să mă pregătesc? De ce dracu’ să mă pregătesc? Tu te-ai țăcănit la cap cu vorbele astea?
— N-am știut, Iuli, n-am știut cât e de bolnavă. A ținut în ea, Iuli, mi-a spus tata.
— Ce n-am știut? Vorbește clar! Ce are mama? Ce s-a-ntâmplat?
Andra mi-a luat mâna, dar atingerea ei era a unui străin din metrou.
— Plămânii, Iuli. Ăștia aicea spun că are TBC și au băgat-o la izolare.
— Păi stai puțin. TBC e tuberculoză, da? l-am întrebat eu, sperând că rațiunea mă va salva.
— Da.
— Și tuberculoza se vindecă, nu?
Andra a dat din cap că da.
— Vor s-o intubeze, Iuli. Vino aici. Nu mai pot să vorbesc.
Am vrut să insist, dar cuvintele tatei erau cele de dinaintea unui plâns și nu voiam să-l fac să plângă. Atâta timp cât el nu plângea, eu nu aveam cum să plâng și asta însemna că mama era bine. Am lăsat-o pe Andra în fața teatrului, pregătită să fie alături de un tip cu care era împreună doar de o lună, și am luat un taxi.
Când a rămas fără aer, l-a sunat pe el, Guță, nu pe mine, deși erau despărțiți de câțiva ani și locuiau separat, deși din cauza lui ajunsese să fumeze două pachete pe zi. Mama m-a privit până în ultimul moment ca pe un copil care trebuie scutit de adevăruri și dureri, dar eu am aflat-o doar după moartea ei.
Sigur, știam că fumează și știam că uneori tușește. Din copilărie îi vedeam pachetele, brichetele, scrumiera, dar nu fuma niciodată lângă mine. O făcea în baie, cu ușa încuiată, lângă geam, habar n-am, că n-am văzut-o niciodată. Nu m-a pus vreodată să-i cumpăr un pachet, nu m-a lăsat să fiu prieten cu copiii din cartier pe care-i vedea fumând și m-a bătut atunci când m-a prins cu chiștoace în buzunar. Aveam opt ani. Mă jucasem de-a fumatul cu prietenii mei, punând chiștoace între buze și imitând mamele din parc. Nu le-am aprins, nici nu aveam cu ce, nici n-aș fi știut să trag. Nu m-a crezut. Eu mă uitam șocat la ea în timp ce mă lovea. Ea se uita șocată la mine în timp ce dădea. Amândoi eram speriați. Eu că mama a dispărut, ea că fiul ei s-ar putea să dispară. M-a bătut de frică să nu mă piardă din cauza mea, apoi m-a îmbrățișat și a plâns de frică că m-a pierdut din cauza ei. M-a rugat să o iert, apoi mi-a spus că nu merită să o iert, dar că va merita dacă nu mă va mai bate niciodată. A meritat s-o iert pentru asta. Motivul pentru care până acum, Guță, când stau aici, pe mormântul ei, n-am iertat-o este că nu mi-a cerut niciodată ajutorul.
A insistat să stau la cămin, deși aș fi putut locui cu ea. M-am gândit că ori vrea să-și refacă viața cu un alt bărbat, ori să-l manipuleze pe tata să se lase de băut pentru a-l primi înapoi. Ambele motive mi-ar fi adus bucurie, deși al doilea era nerealist, așa că n-am făcut pe mama’s boy. Și, hai să nu mint, după o copilărie de căutat sticlele de băutură pe care tata le ascundea prin apartament, voiam să mă desprind puțin. Eu o vizitam pe ea, ea mă vizita pe mine, tata pe amândoi, eu pe tata. O familie din trei oameni care locuiau în trei garsoniere – altă realitate din trecutul meu care sună a început de banc.
„— Carcinom, adică cancer? l-am întrebat și mi-am mușcat obrazul.
Figura fără trăsături a dat din cap.
— Și asta ce înseamnă? l-am întrebat eu, gustând sângele. Cât mai are?
— Îmi pare rău. I-am explicat tatălui dumneavoastră, mi-a spus aerul, iar ochii de pește au trecut printre noi.”
Îmi aducea din când în când pachet și cred că orele alea în care stăteam pe bancă în Tineretului erau singurele în care nu fuma. Uneori îi dădeau lacrimile și eu credeam că îi e dor de tata și că luptă cu pornirea de a-l chema înapoi, dar acum cred că doar se abținea din a tuși lângă mine. De câteva ori n-a reușit și m-am speriat.
— Mai fumezi? am întrebat-o eu, cu privirea la lac, să nu simtă c-o judec.
— Am mai redus, nu-ți face griji, mi-a răspuns ea șoptit.
— Știi că nu mă pot obișnui cu tine să îmbătrânești, nu? Nu mi te pot imagina bătrână.
— Mă-ntreabă vecinii dacă suntem frați. Pe cine faci tu bătrână? îmi spunea și râdea și o apuca tusea.
Nu a trebuit să mă obișnuiesc să o văd îmbătrânind. A trebuit să mă obișnuiesc să o văd murind din nou și din nou și din nou atunci când Andra mă privea, când auzeam un om care tușea și când mă îndemna cineva să mă pregătesc pentru ceva.
— Unde e? l-am întrebat eu pe tata, care arăta de parcă era pierdut într-o țară străină și-și aștepta translatorul.
— Uite, vorbește cu doamnele, mi-a zis el.
— Ana Noapteș, sunt aici pentru doamna Ana Noapteș!
— Stați, că trebuie să vă protejați, m-a repezit o asistentă. Trebuia să vi se dea o mască. Ce căutați fără mască? Ce sunteți dumneavoastră?
— Dați-mi o mască! Sunt fiul ei! Ce s-a-ntâmplat?
Nu cred că simțeam frică în acest punct. Frică simțisem în taxi, dar, între timp, se adunase adrenalina și emanam energie. Eram pregătit să rezolv orice, să-mi vând toate lucrurile, să mituiesc pe oricine voia să primească.
— A stat până-n ultimul moment, asta s-a-ntâmplat, mi-a spus un doctor din spatele unei măști. Cât fumează mama dumneavoastră?
— Nu știu. Juma’ de pachet pe zi. Îmi spuneți odată ce se întâmplă?
— La cât de necrozați erau, aș zice mai degrabă două pachete pe zi, mi-a spus el cu reproș. Dânsul e tânăr, dar dumneavoastră? l-a întrebat doctorul pe tata. Tuse? Scădere în greutate? Spută? N-ați văzut nimic?
— Păi, i-a pierit vocea tatei, suntem separați.
— Îmi pare rău. Necroza a lăsat-o vulnerabilă la TBC. Dacă ar fi venit mai devreme, am fi putut să-i prelungim. Carcinomul ei încă nu migrase spre ficat. Ar fi putut răspunde bine la chimio și-ar mai fi prins un an.
Era tânăr și supărat pe pacienții care nu cooperau cu viața. În rest, nu puteam să citesc nimic pe fața lui transpirată din cauza măștii. Vezi tu, Guță, eram pe la începutul lui 2019. Covidul nu apăruse nici măcar în China. Încă nu avusesem parte de cei doi ani ai pandemiei în care să mă obișnuiesc să recunosc și să citesc un om din spatele unei măști. Așa că, să fiu întâmpinat acolo doar de oameni pe care nu-i puteam vedea mi-a lăsat o pată albă în memorie care mă face uneori să cred că vizita și discuția din spital nici nu au avut loc. Eu nici până azi nu cunosc fața doctorului care mi-a spus pe secția de tebeciști că mama are cancer. Omul ale cărui vorbe m-au distrus încă trăiește, merge în fiecare zi în biroul lui de pneumolog și le repetă altor oameni păreri de rău în care nici el nu crede. Aș fi putut să-l caut după, dar dacă nu-mi aminteam medicul mamei, moartea mamei n-ar fi avut cum să se fi întâmplat, nu?
Dezaprobarea de pe buze, nările care se dilatau, pe toate trebuia să mi le imaginez și nu puteam. Sunetul pur și simplu plutea în aer, așa că tot ce mi-a spus a rămas fără identitate. Doar ochii lui de pește mă fixau, cu aceeași expresie cu care îmi imaginam că își privea dozatorul de apă.
Frica începuse să se lupte cu adrenalina pentru a-și recăpăta puterea asupra mea.
— Carcinom, adică cancer? l-am întrebat și mi-am mușcat obrazul.
Figura fără trăsături a dat din cap.
— Și asta ce înseamnă? l-am întrebat eu, gustând sângele. Cât mai are?
— Îmi pare rău. I-am explicat tatălui dumneavoastră, mi-a spus aerul, iar ochii de pește au trecut printre noi.
— Hai s-o iubești, mi-a spus tata și m-a luat de mână înainte să-l mai întreb ceva.
Mirosea a plâns și a vin.
— Nu puteți sta mai mult de 20 de minute, ne-a avertizat asistenta de lângă ușa salonului. E mai stabilă acum, dar e slăbită.
Trecusem pe la garsoniera mamei în urmă cu vreo două săptămâni. Era mai slabă decât de obicei și mi-a spus că se recuperează după o răceală. Ascunsese țigările, dar am observat, totuși, ceva ce nu-i stătea în fire: un scaun cu haine boțite, genul de scaun cu haine nu suficient de murdare încât să fie puse la spălat, dar nici atât de curate încât să se alăture celorlalte. Mai toată lumea îl are, dar nu și mama. De când o știu, le aranja într-un loc special din dulap. Am adăugat scaunul șervețelelor și plicurilor de ceai împrăștiate peste tot și mi-am zis că o mamă răcită are dreptul la dezordine. Vitalitatea cu care mânuia ceștile, cu care amesteca zahărul, cu care a zâmbit șmecherește și mi-a făcut cu ochiul când a auzit că mi-am găsit și eu o fată inimoasă, mamă, să n-o lași singură să gătească nu m-au ajutat să anticipez niciun rău.
Guță, eu nu știu dacă tu obișnuiești să plângi. Viața te-a călit mai mult decât pe mine. Am dus-o eu rău, dar răul meu ar fi fost o vacanță pentru tine. Eu am plâns de multe ori până să intru în acel salon, dar mereu plânsul meu fusese curtat de o stare, de o amintire, de niște cuvinte cărora le lua ceva timp până să sape în mine. Niciodată nu plânsesem de la o imagine. Așa că s-o văd pe mama pe jumătate dezbrăcată, cu două bălți de transpirație în golurile claviculei, cu pielea întinsă pe oasele de pe care carnea se topise, cu ochii inerți fixați pe tavan și vânătăi pe coaste, m-a făcut să plâng în două secunde. Două secunde nu e un mod de-a spune, Guță. Exact atât i-a luat corpului meu să scâncească. Înainte să mi se întâmple, aș fi zis că o asemenea reacție rapidă poate fi doar teatrală, dar nu a fost nimic teatral în imaginea mamei ca o regină egipteană deshumată după trei mii de ani, în mine căzând moale lângă patul ei, ținut de un tată care acum nu mai plângea, de parcă am fi putut-o face doar pe rând.
Bucuria știam că vei veni din ochii verzi ai mamei se lupta cu disperarea de ce nu mi-ai spus din ai mei. Era atât de fericită să mă vadă încât îmi venea să-mi tai venele. Nu, mamă, tu nu trebuia să fii fericită că mă vezi. Nu ăla era felul de fericire de care trebuia tu să ai parte. Ăla e cel mai nenorocit fel de fericire care există pe acest pământ, pentru că după ce pleci, îl iei cu tine și eu rămân fără nimic.
A deschis gura, mi-a spus pui și probabil s-a speriat când mi-a văzut capul clătinându-se, de parcă îmi cedaseră câțiva mușchi. Nu din cauza vocii slăbite, a tusei sau a singurului cuvânt pe care l-a putut spune în acea zi aproape că mi-am pierdut cunoștința, ci a dinților plini de mâncare pe care n-a mai putut-o înghiți. Era o umilință în acea mizerie neagră care, după ce aproape m-a doborât, m-a umplut de furie și mi-a redat controlul asupra corpului.
