Kuzma a auzit că ei atacă noaptea. A auzit și că ar trebui să pună semnul „COPII” pe luneta mașinii pentru ca rușii să nu tragă, apoi a văzut poze cu portierele găurite ale acestor mașini. După ce le va conduce la graniță, soția și fiica lui vor fi în siguranță. Acte, mâncare, medicamente, huse termice, săpun, periuță de dinți cu cățeluș, fluier, telefoane de rezervă, încărcătoare, cash – toți banii cash de care a putut face rost – și pisica. Știe că nu o va putea păcăli pe Olena să se urce-n mașină fără miau-ul ei. Nu are voie să uite nimic. Ele vor fi acolo, singure, iar el va rămâne aici cu tatăl lui țăcănit, care l-ar putea ajuta acum în loc să trebăluiască la mașinăriile alea nenorocite. O să se facă dimineață în câteva ore. Nu trebuie să le lipsească nimic fetelor, fe-te-lor, te-lor, te, te, TE, TE.
— Tată, ce dracului faci acolo?! Tată?!
Sunetul imprimantei digitale din tipografie nu-l lăsa să gândească. Nici nu avea timp să se ducă la taică-su’ să-l întrebe ce naiba s-a găsit el să printeze pe ultima sută de metri. Deși nu se gândea acum la asta, Kuzma știa că tatăl său suferise mult la Revoluția Maidan. Fabrica lui a printat sute de steaguri ale Ucrainei și ale UE, de toate mărimile. Bătrânul le urca în dubă și conducea până se bloca drumul. Le lua apoi în brațe, le căra în piață și le împărțea. Unii le fluturau, iar alții se îmbrăcau cu ele. Unde cădea un steag, un om îl însoțea. Ucrainean omora ucrainean. N-o să uite niciodată cum tatăl i-a spus cu o dâră de salivă și două de lacrimi că steagul lor s-a transformat în al României. Nu a înțeles. A crezut că bătrânul aiurează. Apoi s-a gândit la sânge. Au câștigat, dar steagurile lui nu au oprit niciun glonț.
Kuzma se consola cu gândul că taică-su s-a apucat de treabă ca să nu înnebunească. Nu avea timp să se-nțeleagă cu el și oricum nu putea să plece cu ele. Avea 59 de ani. Dacă rușii ar mai fi așteptat puțin până să invadeze, ar fi existat cineva să aibă grijă de fetele lui odată ce ar fi ajuns în Polonia.
Olek nu e singur în atelier. Această mică fabrică de la parterul unui bloc poate opera cu un singur om în spatele tastaturii și unul care să mute materialele. S-au dus de mult zilele în care Olek avea angajați. De când cu imprimantele digitale turcești, afacerea s-a limitat doar la membrii familiei. El și fiul său, care l-ar putea ajuta acum în loc să verifice același bagaj de douăzeci de ori. N-are importanță. A venit Olena. Bunicul își ciupește mustața blondă și așteaptă ca primul braț al imprimantei să printeze imaginea, iar cel de-al doilea să o accentueze. În curând va ridica rola ca să o mute și o va ruga să apuce capătul. Bineînțeles că ar putea să le facă pe toate singur, dar nepoțica s-a trezit și refuză să se întoarcă în pat. Și oricum, vrea să o vadă cât mai mult, vrea ca imaginea ei în botoșei în formă de banane să i se imprime pe retină pentru câți ani sau săptămâni o mai avea.
— Didus’, ai greșit culoarea pe care ai pus steluțele!
Olek își lasă mustața și se preface că o ciupește pe a Olenei.
— De ce, sfârlează?
— Steluțe galbene pe cer albastru. Așa mi-ai spus că are steagul Europei, nu pe roșu.
— Da, dar ăsta-i altul. Nu l-ai mai văzut. O să ne ajute mai mult decât cel albastru.
Fetița îl privește mirată, dar siguranța bunicului o liniștește.
— Apucă de capăt, sfârlează blondă, și hai să-l băgăm la roată.
În timp ce poliesterul extra rezistent se derulează peste un cilindru încins la 419º pentru a imprima permanent culoarea, Olena e întrebată care sunt steagurile cu plante pe ele.
— Canada, Cipru…
— Și cel cu copăcel?
— Ăăă… Liban!
— Bravo!
Ciclul de spălare cu chimicale speciale înlătură culoarea în exces, iar Olena enumeră steagurile cu animale.
— Moldova… Albania!
Cilindre cu aburi usucă și calcă materialul. Olek face tivul celor două steaguri A3 și introduce tije din fibră de sticlă prin teci.
— Și care este steagul pe care nu-l vom mai face niciodată?
— Alb, albastru, roșu!
După un timp, Kuzma intră în atelier. Nu are timp să o certe pe Olena că n-a dormit și nici nu vrea ca asta să fie ultima amintire a fiicei lui cu el. Înainte să deschidă gura, mai aruncă o privire pe pereții atelierului. Două zile i-a luat Olenei să-și înmoaie palmele în 15 vopsele și să-i acopere cu urma mâinii ei. Când ei n-au fost atenți, a luat și pisica și a început s-o plimbe pe pereți. Toată încăperea arată de parcă sute de copii vor să intre înăuntru.
— Ole, spune-i pa lui didus’, că trebuie să plecăm!
Olena apucă mâinile colorate ale bunicului și începe să-și muște buza, ca de fiecare dată înainte s-o bufnească plânsul.
— Sfârlează, când ajungi în Polonia spune în gând toate steagurile de le-am învățat. Fă-o de mai multe ori și o să vezi că venim să te aducem înapoi!
Olena îi ține mâna strâns și își acoperă fața cu ea. Lacrimi se amestecă cu tuș. Olek își mușcă mustața. Aceleași urme de tuș îi înconjură ochii.
— Kuzma, ascultă bine la mine. Înainte să pleci, ia de pune steagurile astea două pe mașină. Or să creadă că sunteți de la Ambasada chineză. N-or să tragă!
