Domnul Stan își aprinde o țigară și își mai toarnă un pic de cafea în cană. Nimic nou la televizor, aceleași crime de la știrile de seară, un deștept s-a gândit să verifice dacă sunt scurgeri de gaze aprinzând un chibrit, încă un bețiv aproape și-a omorât nevasta – bine că a lui a plecat la muncă-n Italia de vreo șapte ani și-l sună o dată pe lună să-l certe din te miri ce, niște statistici cu oameni infectați cu noul virus, chiar nimic nou. Ia telefonul de sub pachetul de țigări, să-l sune pe prietenul Velcu, trebuie să-și ia revanșa la table, simte că azi o să dea bine cu zarul. Oftează când primește refuzul, îi zice de sănătate și vreo alte două-trei în gând, îl sună și pe Georgescu, se știu de treizeci de ani, se vizitează săptămânal, că, deh, zilele-s lungi rău la pensie, nopțile sunt ca la poli, durează șase luni de la opt jumate seara până la cinci dimineața. Ai accesat căsuța vocală a abonatului, ba nu, ai accesat-o pe mă-ta, vrea să mai spună ceva, dar îl lovește un val de tuse și-l sperie atât de rău, încât duce mâna la gură, de teamă să nu-și scuipe plămânii. Poate-i de la tutun, poate-i răceală, poate-i sfârșitul care-i bate la ușă.
Dă peste cap ultima gură de cafea, oftează încă o dată și i se pare că ecoul îi răspunde cu of, Doamne!, oare chiar a spus asta? Își plimbă picioarele până în fața oglinzii, strânge un pic cureaua, să-i țină cămașa în pantaloni, își trage cu greu vesta, ale dracului de reclame cu moși și babe dansând, că nici Dumnezeu nu-ți mai vindecă articulațiile ruginite, pune pe el sacoul purtat prima oară acum zece ani când a ieșit la pensie, pe caz de boală, c-a fost deștept și a știut cum merg lucrurile, să mai câștige vreo cinci ani de libertate. Măcar n-a chelit, e mândru de moștenirea de la taică-su. Gata, e prezentabil, ia de pe măsuță o sticluță cu apă de colonie, își pune în palmă, dar și pe lângă, de la tremurat, se dă pe față și i se pare că imaginea din oglindă întinerește brusc cu un deceniu. Nu știi niciodată cu cine te întâlnești pe stradă, trebuie să păstrezi aparențele.
Hai că-i frumos afară, merge de-o plimbare, mai o vorbă cu vreun vecin, că doar stă-n cartier de când nu răsăriseră primele blocuri, i-a văzut pe mulți venind, care din colțurile Moldovei, care de pe coclaurile Olteniei, oameni și oameni de toate soiurile, unii au venit, alții s-au dus, care-n Italia, care-n restul lumii, care pe lumea de-apoi. Îl salută pe nea Licu, moșul își repară în fiecare zi janghina de Dacie, tot cu sârmă și ciocan, să mai țină cât să care niște saci de la țară, schimbă câteva vorbe cu doamna Elena, cică s-au scumpit castraveții acum că toate gospodinele vor să pună murături, strașnică femeie, ia uite ce-aranjată e la șaij’de ani, a mea nici la patrușcinci n-arăta așa, s-o chem pe la mine la o cafea și un pahar de vin când o veni pensia, își ia la revedere politicos de la femeia cu plasele cu legume, imaginându-și că-i face el o vizită, ea-i deschide ușa, îmbrăcată într-o lenjerie roșie ca alea din magazinul chinezesc din piață, cum îl invită să se simtă ca acasă pe canapea și…
Ce ciudat, spitalul ăsta nu era aici ieri și nici nu-și amintea vreo discuție cum că s-ar construi unul în cartier, mai ales în părculețul în care se strângeau pensionari ca el să-și verse frustrările în partide de șah și table. Păcat, o zi așa bună de dat cu zarul, da’ n-am cu cine și nu mai am nici unde. Domnul Stan, Emilian în buletin, sau Milică pentru cunoscuți, încă se uită nedumerit la clădirea uriașă, se întreabă cum a intrat ditamai monstrul de beton într-un părculeț în care nu erau mai mult de zece bănci și mese de joc. Privește un pic tâmp haosul din curtea cât un stadion de mare, i se pare că zărește câțiva cunoscuți trecând de ușile pe care scrie INTRARE PACIENȚI, încearcă să asocieze siluetele lor cu niște nume, dar nu găsește sertarele potrivite ale memoriei. Simte un fior, venit din pământ, cum i se înșurubează în tălpi și se răsfiră prin corp. Frisoane, nu-i de bine, își duce mâna la frunte, răsuflă ușurat, apoi verifică buzunarul, are portofelul, talonul de pensie, își privește unghiile tăiate, și-a luat ciorapi și chiloți buni, maieu curat, deci poate să-l vadă vreun doctor.
— Hai domnu’, intri sau nu mai stai? Tre’ să închid poarta asta, că acuși intră toți cu mașinile, parcă-i talcioc aicea.
Domnul Emilian nu observase că pașii îl trăseseră ușor de pe trotuar fix în dreptul unei porți de fier nu foarte înalte, iar un bărbat un pic mai tânăr ca el, cu vestă și șapcă de ceferist purtată pe creștetul capului, cu o mustață mare și ireal de neagră îl privea cu mâinile-n brâu, de lângă o manivelă uriașă. Fără să-și dea seama de ce, făcu un pas peste linia imaginară, către spital.
— Așa, acum pot să-nchid blestemata asta de poartă, mi-a mâncat zilele, spune mustăciosul scuipând zgomotos și ștergându-se cu dosul palmei, iar pensionarului îi apare vie amintirea tatălui care-i șoptește că întotdeauna cele mai importante persoane dintr-o instituție sunt portarii și secretarele, ei știu tot ce mișcă, știu cuvintele care deschid orice ușă, nimic nu se întămplă fără ca ei să fie acolo, martori muți. Și dacă tot nu se grăbește, nu strică să-și mai facă o relație pe undeva, nici să mai omoare timpul. Că doar are destul la vârsta lui.
Scoate țigările, îl îmbie pe portar, îi oferă și chibrit, că bărbații adevărați, așa cum știe el, nu folosesc brichete de trei lei, ba mai mult, îi oferă pachetul aproape plin noului său tovarăș și începe să-l descoasă. Și-n ceva mai mult de jumătate de oră află că interlocutorul său a lucrat în transporturi de când se știe, întâi pe-o barcă, apoi, când a crescut numărul de clienți, a trecut pe un feribot, după ceva timp, când s-au construit podurile, a lucrat ca mecanic pe locomotivă, și acum, la bătrânețe, s-a aciuat la spitalul ăsta, că oamenii nu mai au respect pentru asemenea meserie și e pierderea lor, că dacă i-ar cere ajutorul, i-ar putea îndruma mai bine, și câte și mai câte.
— Așa, domnu’ Milică, mulțam pentru țigări și companie, acum că suntem prieteni, ascultă la mine-un sfat. Nu te duce matale pe intrarea principală, ci vezi colo, în dreapta, ușa aia pe care nu scrie nimica, nu te sperii matale de întuneric, mergi pe coridor, o să dai de domnișoara Magdalena, o recunoști că-i blondă, cu mânecile suflecate la halat și c-o cicatrice mare pe față, îi spui că te-a trimis Chiru și te îndreaptă ea spre un doctor bun, ca nimeni altul.
Intrarea din dreapta e doar o gaură neagră, un fel de peșteră într-o clădire nou răsărită, care, de fapt, nu pare deloc nouă. Emilian Stan observă la fiecare pas semnele degradării: zidul pătat de o scurgere verzuie ca o fiere care se prelinge de sus, câteva geamuri cârpite, altele murdare, dintr-o gură de aerisire se ridică miros de dezinfectante amestecate cu mucegai, în timp ce el face slalom printre bălți, rahați de câine, gropi și bucăți de borduri. I se pare c-a pierdut ani din viață și face o pauză să se odihnească. Răsuflă greu, și-ar aprinde o țigară, dar nu mai are, că le-a dat. Nu tu țigări, nu tu partidă de table, să-ți sară inima-n gât cât se învârte zaru’, ce zi… Îl caută din priviri pe Chiru, portarul, dar un copac cât toate zilele, la baza căruia se află scheletul unui scaun cu rotile, îi obturează vederea. Scoate telefonul din buzunar, să vadă cât e ceasul, ce straniu, e descărcat, s-o fi stricat bateria, că nu uită niciodată să-l încarce peste noapte. Arșița, fierbințeala și fiorul care încă se scurge în el ca un râu, nu, ca un fluviu, îl conving să ofteze și să se avânte în gura deschisă a zidului.
Închide ochii să se obișnuiască în beznă. Ar trebui să se simtă speriat, să fie atent să nu se lovească, dar de undeva din cer se coboară un val răcoros și de pace, un miros de tămâie. Se întreabă dacă-i în mijlocul unei catedrale, ce prostie, doar știe că-i într-un spital, ha, ce prostie, că doar știi, Stane, că ieri te-a bătut Velcu la table de ți-au mers fulgii la o masă care a fost aici în ultimii zece ani, iar tu…
— V-ați rătăcit? Aci n-avem lumină…
Tresare speriat, cineva îi vorbește din întuneric, o voce de femeie, dar n-are nimic feminin în ea. Face ochii mici în speranța că va ghici silueta persoanei, pentru că glasul ei pare să vină din toate părțile. Nici nopțile nu-s așa întunecate, Dumnezeii mă-sii de treabă! Își amintește de chibrituri, pe alea nu i le-a dat portarului, se pipăie în buzunarul de la piept, găsește cutia, mâinile nu-i mai tremură, cum naiba, în mod normal nu poate duce un pahar de apă întreg la gură, scapără și închide ochii, jenat de strălucirea flăcării. Când îi deschide, la un metru de el, stă o femeie cât un boxer de categorie grea, cu halatul alb gata să plesnească pe la toate încheieturile, mâneci suflecate și cu o tăietură urâtă, de la o ureche la alta, un monstru venit din iad doar pentru el, pregătindu-se să deschidă gura, să-l înghită ca o anacondă și să-l digere într-un cotlon întunecat.
— Sunteți… domnișoara Magdalena? Săru-mâna și scuzați deranjul, m-a trimis Chiru…
— Da, domnu’ Stan, Chiru mi-a spus de dumneata, o să vă primească și dom’ doctor, mai sunt câțiva pacienți înainte. Dom’ doctor e foarte ocupat, să știți. Mergeți drept în față, ajungeți la giratoriu, așteptați la semafor să se facă verde, aveți grijă că trec tot felul de nebuni, toți au urgențe. Apoi pe scări și-n capătul lor, la biroul de informații o să vă îndrume cineva. Sunteți ultimul pe listă, mare noroc, prindeți loc până diseară!
Asistenta a vorbit atât de repede, încât bărbatul trebuie să reia în minte toată discuția după ce chibritul îi arde degetele și este înconjurat din nou de beznă. Când îl aprinde pe următorul, e singur, cum s-o fi evaporat în liniște o femeie de o sută de kilograme? Asta e, Stane, dă-i înainte, e perfect normal să ajungi într-un sens giratoriu în spital, cu semafor, și da, bine că te-ai oprit cuminte, altfel te-ar fi lovi călărețul acela care mâna ca un nebun, urmărit de o motocicletă cu ataș și de o diligență de poștă proaspăt coborâtă dintr-un western. La culoarea verde a semaforului, în mijlocul sensului giratoriu apare o scară rulantă, iar la capătul ei, litera i strălucește în întuneric. Nu mai e mult până la ea, domnul Stan își simte picioarele ușoare și o ia la fugă.
Bate ușor în geam, bună ziua, fiți amabilă, o fereastră mică se deschide.
— Înainte, a doua la dreapta și apoi înainte până-n capăt, așteptați la coadă.
Domnul Stan ar vrea să mai întrebe ceva, dar, prin deschizătură, zâmbetul domnișoarei Magdalena îi pare o gură flămândă de crocodil. Se îndepărtează de ea, aproape că aleargă, străbate o sută de metri la fel de rapid ca-n tinerețe, când să facă la dreapta se lovește de domnișoara Magdalena, care vine și din dreapta și din față și din spate, n-are cum s-o ocolească, trei perechi de ochi îl privesc dezaprobatoare, trei voci îi mormăie să fie atent, apoi acei munți de femei se îndepărtează și dispar în câteva clipe. La capătul culoarului, sub un neon care clipește intermitent găsește câțiva pacienți pe o bancă acoperită, pare un fel de stație de autobuz, toți așteaptă un semn dinspre ușa doctorului I. HOVA.
— Doriți un măr? Hai, luați unu’, am trei!
Bătrânul de lângă el, cu barbă albă, încrețită și chelie strălucind în lumină, îi pune în mână un măr scos dintr-o traistă și-i zâmbește larg.
— Puteți să-l mâncați, e sănătos, o să vi se facă foame până se eliberează dom’ doctor.
Domnul Stan își dă seama că e mort de foame. Ia o gură din măr și o mestecă tacticos. Mai ia o gură și aproape că-i vine să fredoneze o melodie, preferata lui din tinerețe. Mai mușcă o dată, își amintește că în urmă cu vreo două luni a încercat să citească un articol dintr-o revistă în germană găsită pe masa lor de table. Atunci n-a înțeles nimic, acum totul îi e clar, își amintește perfect articolul, ceva despre oportunități de afaceri cu ciuperci Pleurotus, cât de greu să fie?
Ar vrea să-l întrebe pe moșneag de unde le-a luat, dar atenția îi este atrasă de un bărbat în papuci și o cămașă lungă, care se apropie timid. N-apucă să scoată un cuvânt, că în spatele lui este deja domnișoara Magdalena.
— Domnu’ Lazea, dacă dom’ doctor v-a zis c-ați murit, înțelege odat’, tre’ să rămâi așa! Doar te-am rugat să nu mai părăsești morga! Iar tre’ să completez certificatul de deces, o grămadă de hârțogăreală, crezi că stau toată ziua după dumneata? Ei, drăcia dracului, e a treia oară în doar câteva zile, se poate una ca asta?
Domnul Stan se freacă la ochi, crede că visează, bătrânul îi oferă și mortului un măr, acesta îi mulțumește și o urmează, molfăind, pe asistentă.
— Îmi faceți și mie loc, vă rog?
Se mai freacă o dată la ochi, se uită-n stânga și-n dreptă, realizează că se tolănise pe bancă fix ca-n fața televizorului, și-și cere scuze soldatului din fața lui, se dă mai aproape de bătrân, care-și ține punga la piept și la picioare are o cușcă de animale. Probabil o pisică, își spune Stan, probabil doarme.
— Sigur, îmi cer scuze, luați loc.
Tânărul, îmbrăcat într-un palton lung, cu cască de metal, de sub care se scurge un firișor de sânge, își pune pușca pe genunchi, având grijă cu baioneta, scoate o ploscă, îi roagă cu apă și pe tovarășii de așteptat, bătrânul trage o dușcă, îi mulțumește și-i oferă un măr. Moșneagul citește-n privirea lui Stan și-i mai dă încă un măr, apoi își scoate și el unul.
— Așteptați demult? Mie-mi trebe semnătura lu’ dom’ doctor, mi-au zis de la unitate, mi-a dat dom’ locotenent trei zile permisie să merg să mă-nsor, că apoi trecem Prutul, pân’ la Odessa cică nu ne oprim. Îi batem pe ivani de le merg fulgii, așa ne-a cerut Antonescu. Da’ mă-nsor înainte. I-am promis mândrei mele. Uitaț’, scrie aici, fruntaș Capoteanu Isail.
— Io sunt aici de ceva vreme, da’ nu mă grăbesc, te las să intri înainte, să n-o lăsăm pe mireasă s-aștepte. Mai ales că dumneata o să mori la Odessa. Așa-s eu, îi las pe toți, așa-s eu, că n-am nicio treabă. Ba chiar îmi place să stau aici și s-aștept. Mai vreți un măr?
Și domnul Stan și soldatul primesc cu bucurie din cele trei mere care nu se termină niciodată și discută despre politică, despre zaruri, cică asta joacă și soldații în tranșee până le vine rândul la glonțul în cap sau îl văd pentru o secundă pe Dumnezeu, când se apropie de cer purtați de suflul exploziei, despre războaiele care s-au sfârșit și despre cele ce n-au venit încă. Bătrânul îi ascultă gânditor, fără să scoată un cuvânt.
Trec câteva ore, dar nimeni nu-i deranjat, merele creează dependență și bună dispoziție, se râde și se glumește, nimeni nu mai știe de ce-a venit, până când un bărbat vine în fugă și intră ca un vârtej în biroul doctorului I. HOVA, aproape imediat ușa se deschide, și el iese afară îndepărtându-se grăbit, din cabinet se aud înjurături și țipete, rugăminți fierbinți și inutile, domnișoara Magdalena iese din cabinet, cu ceva în brațe, Domnu’, v-ați pierdut capu’! Și abia atunci domnul Stan realizează ce-i lipsea bărbatului ieșit din cabinet și ce ducea asistenta în brațe, în mod normal ar leșina, dar acum îi vine să râdă, să vezi ce mutră o să facă Velcu atunci când îi spun că și-a uitat unu’ capul la doctor, ba chiar încep să hohotească toți cei de pe bancă și trezesc animalul de companie al bătrânului.
— Tinere, poți să-mi dai un pic de apă? Ăstuia mic îi e sete, e cam indispus de la o vreme, i-am promis că după ce îl văd pe dom’ doctor, mergem la un veterinar. A îmbătrânit și el, animalele suferă mai rău ca omul…
Fruntașul își scoate plosca, domnul Stan îl ajută pe bătrân să ridice cușca animalului, moșul scoate de acolo un șarpe care-i analizează curios pe cei doi, apoi lipăie cu poftă apa din palma bătrânului și începe să se gudure de fața stăpânului său. Moșul îl sărută cu drag, și-l vâră înapoi în cușcă.
— Drăguțul de el, a fost al nevesti-mii, dar, așa-s muierile, s-a supărat și-a plecat, mi l-a lăsat mie. Sărăcuțul, îmi spune-n fiecare zi că-i e dor de ea, dar acum vorbește din ce în ce mai rar, e trist și el… Ah, tinere Isail, ce noroc pe tine, uite, te cheamă dom’ doctor! Multă sănătate și felicitări tinerei mirese! Milică, matale mai vrei un măr?
Da, mai vrea un măr și în timp ce mușcă din el, se întreabă de ce a venit la doctor, nu-l doare nimic, el plecase doar la plimbare, de ciudă că n-avea cu cine să joace table, nu mai are frisoane și nici febră, are atâta energie încât după ce termină vizita medicală se gândește să alerge câteva zeci de kilometri, când era tânăr își propusese să alerge la un maraton, uite că are acum ocazia la 65 de ani, sau de ce nu, îi va ruga pe puștanii care joacă fotbal în parc să-l primească și pe el. Bătrânul îi spune bancuri și-i mai povestește despre nevastă-sa, amândoi au probleme cu femeile, ambele soții sunt capricioase rău și veșnic nemulțumite, bine c-au plecat scorpiile de-acasă.
Ușa se deschide, toți ochii, de om și de reptilă, se îndreaptă întrebători spre ea. În cadrul de lemn stă un bărbat tot cu chelie și barbă, cu cămașă și halat alb, până-n pâmânt, o versiune ceva mai învechită a bătrânului din sala de așteptare. Stan își dă seama că-l știe de undeva pe doctorul I. HOVA, dar nu-și amintește de unde, poate l-a văzut mai demult, poate când era copil, sau de ce nu, înainte să se nască. Mergeți acasă, sunteți sănătos! aude doar el, și simte mâna doctorului pe umăr ca pe-o binecuvântare. Pornește spre ieșire, domnișoara Magdalena îl conduce până la capătul holului, unde-l așteaptă domnișoara Magdalena, atentă ca un cerber, cu un zâmbet laaarg, până la urechi, iar pe hol răsună vocea doctorului Adam, bătrâne, nu te-am mai văzut de mii de ani! Oh, uite-l și pe-asta micu’, sper că s-a cumințit! Și ia zi, doamna-i tot supărată? Domnului Stan îi vine să râdă, la ieșire o îmbrățișează strâns pe domnișoara asistentă care chicotește rușinată, apoi se îndreaptă spre poartă, ar vrea să-l îmbrățișeze și pe Chiru, dar nu mai e acolo. Poarta se închide singură în urma lui cu zgomot, și un mic proiectil venit de după gard îl lovește în ceafă. Nu se întoarce, știe că făptașul e nevăzut, dar se apleacă și ridică un zar cu colțurile rotunjite de la atâta folosință. Zâmbește, e unul dintre zarurile lui din armată, îl pierduse demult, iar acum s-a întors la el. Îl strânge cu drag în palmă, iar apusul n-a fost nicicând atât de frumos și de plin de speranțe.
