Motivațional

Cred că m-am născut a doua oară când l-am cunoscut pe Sergiu. Și să trăiască o sută de ani că s-a îndurat de mine să mă numească Stelu! Tătuca și mămuca au dansat de bucurie întreaga noapte în cimitirul satului, au rupt cruci și garduri, au bătut toaca la miezul nopții, au intrat în pivnița lui Moș Stroie, au spart oale și strachini, apoi s-au cărăbănit cu damigeana de țuică, ce mai dezmăț și paranghelie! Înainte de cântatul cocoșului, după obicei, au trimis vorbă la toate neamurile din Talpa noastră de Iad, să moară de pizmă că fiul lor are un nume așa de frumos, de parc-ar fi om!

Apoi tătuca, așa cum se cuvine, s-a dus la baba Leana, că la ordinele ei veniserăm noi în satul L., i-a dat vestea, hoașca l-a blestemat c-a trezit-o cu noaptea-n cap, tătuca i-a țipat încă o dată mai aproape de urechi, că știa că-i cam surdă. A priceput și ea că un drac și-a primit botezul, și-a dat cămeșoiul jos și goală cum a făcut-o mă-sa a luat o găină neagră din coteț, a descâpățânat-o cu satârul și mi-a trimis-o în dar. Și ce s-a mai bucurat mămuca, săraca se plângea mereu că nu mai suportă cojile de pâine, nucile putrezite și lubenițele sălbăticite, tătuca îi tot zicea mai taci muiere c-or veni și vremuri mai bune, om pleca din sărăcia asta, barim noi avem de lucru, nu suntem milogi ca frati-tu, lasă că acum îl avem și pe michiduță, poate să muncească și el acum că-i botezat, o s-o ducem mai bine, ai să vezi tu.

Și-a fost bine o săptămână, două, trei, până când am plecat cu tătuca la lucru. Ne tocmise baba Leana să aprindem o șură, mă căzneam să aprind un chibrit, ăl bătrân dezlega animalele și-mi spunea cu vorbe de ocară că uite bă, arză-ne-ar focu’, scăparăm fără să ne simtă dulăii, ajungem acasă cu toate oasele și țurloaiele întregi, primim un castron de grâu și unul de nuci, ba poate se îndure baba să ne dea și vreo doi cartofi, să tot primim sarcini din astea, să nu se mai plângă mă-ta că trudim din greu pe nimic. Și-atunci când trăgeam pe nas mirosul de fân ars și al ultimului strop de benzină de care făcusem rost, mi-am amintit ce-mi spunea Sergiu, de facultate și de viața departe de părinți. M-a trezit tătuca din visare cu o palmă după ceafă, bă, vezi că ți-ai pârlit pielea, crucea mă-tii de netot, pune mâna și învață meserie, ține ochii deschiși, n-o să fie mă-ta mereu la curu’ tău să te oblojească.

M-a năucit lovitura aia, mi-a amintit de paranghelia unchiului Zbenghea, în Talpa noastră, cum ne strânseserăm toți dracii să-l pomenim înainte să moară, c-așa-i frumos, să se bucure și ăla care se duce, cum unul din tartori cita din Cartea Dracilor faptele lui de mândrie, cum fața muribundului se schimonosea într-un rânjet când auzea de picioare de cai rupte, osii tăiate, țigle ușchite de pe casă, coșuri înfundate și mortăciuni aruncate peste garduri, capete sparte în tot soiul de tărășenii, cum după ce a murit l-am trântit în foc, c-așa-i obiceiul, și-am petrecut în miros de carne arsă și pucioasă, cu mere stricate și ce mai șterpelise fiecare. Atunci l-am întrebat pe tătuca de ce bucata aia de plastic se numește Carte, mie-mi spusese Zbenghea mai demult că nu-i carte cu adevărat, a văzut el la popa din nu știu care sat că o carte are semne scrise și cică oricine poate învăța să le descifreze. Babacul s-a uitat la mămuca, mămuca s-a uitat la el, eu mă uitam de la unul la altul, tătuca a aruncat cotorul pe care-l clefetea, mi-a lipit un făcăleț peste ochi și a plecat scuipând și suduind. Mămuca mi-a spus să nu mă supăr, că nu-i drac rău, e doar tradiționalist, că numai oamenii scriu că au mintea scurtă, dracii n-au nevoie să-și însemneze pe hârtie, că ei au ținere de minte și că odată ce-i spui ceva unuia, n-o să uite cât o trăi.

M-am dus singur acasă după treaba cu șura, tătuca a zis că voia să dea o raită pe la o răscruce de drumuri, poate întâlnește vreun mușteriu sau vreun bețiv pe care să-l chinuie nițel. Mămuca ațipise ghemuită pe un morman de haine vechi, cu capul pe o buturugă, în așteptarea somnului de după cântatul cocoșilor, iar frații mai mari plecaseră de acasă, găsiseră o casă părăsită într-un sat vecin și se aciuaseră acolo, cică voiau să fie independenți. Babacilor nu prea le-a plăcut asta, dar știau cât de căpoși sunt dracii tineri.

— Mămucă, plec la facultate. Sergiu a zis că mă ia cu el la oraș.

Parcă o văd și acum, îmbrăcată într-o pufoaică din care ieșeau câlți, cu o căciulă roșie în formă de ciupercă, tremurând zgribulită și plângând în hohote, cu lacrimi și muci împreunându-se pe mustață și pe părul din bărbie, cu jale și durere în ochi de parcă fusesem surghiunit pe vecie din Talpa noastră.

— Cum, mă, Stelule, arză-te-ar focu’? Te-a stropit baba Leana cu agheasmă? Ai fumat busuioc de la biserică, ce vorbe-s astea? Treci și te culcă, să nu te-audă tac-tu că pune biciul pe tine, crucea și biserica lui!

Acum o înțeleg mai bine, dar atunci am făcut ce face orice adolescent când simte că părerea lui nu contează pentru nimeni – am luat un bolovan și am aruncat înspre ea, cu grijă să n-o rănesc, dar suficient de aproape de scăfârlie să-i arăt că sunt serios. Am urlat cât am putut de tare, și ce frumos s-a auzit ecoul, cred c-am speriat jumate de sat, am aruncat vorbe de ocară și blesteme până când ea a tăcut, poate a crezut că-i vreo glumă sau vreo năzbâtie de-a mea. Am repetat că mă duc la facultate, apoi sudălmi și blesteme, că nu mă pot opri, e viața mea și fac ce vreau cu ea, pot să mă dezmoștenească dacă vor, și câte și mai câte. A venit sub pod și tătuca, a aflat de planurile mele, a urlat și-a bătut-o pe mămuca, de ce n-a avut grijă de mine și m-a lăsat să mă înhăitez cu oamenii, cum o să se ducă el la soborul dracilor să le spună că fiu-su pe care spera să-l facă tartor vrea să se ducă la facultate, m-a tumbăcit cu bătaia, a sărit cu copitele pe mine, noroc că cei din neamul nostru sunt obișnuiți și se vindecă repede. Și nu m-am lăsat, i-am convins și-au negociat cu părinții lui Sergiu și am făcut jurământ legat de baba Leana.

Atunci am auzit prima dată cuvântul discriminare, la noi în sat nu se auzise și cred că nimeni din Talpa noastră nu știa ce înseamnă.

Și arză-m-ar focu’, ce entuziasmat am fost înainte să plec! Ieșeam în calea oamenilor la răscruce, nu mă mai supăram când își făceau semnul crucii, nu mai aruncam în ei cu pietre și bețe sau cu alte împuțiciuni, ci le spuneam că o să plec la facultate și-i întrebam cum e la oraș, apoi veneam acasă, sub pod, și le povesteam babacilor tot ce aflasem. Tătuca trecuse peste rușinea cea mare când un tartor spusese că știa de la Fârtat despre o babă de la oraș care lucra cu nouă draci, dar nu avea mai multe detalii, așa că probabil babacul, în întunecimea lui, s-a gândit că fiu-su o să întemeieze acolo ditamai dinastia și mi-a ținut isonul.

Mergeam cu mămuca la părinții lui Sergiu seara după apus, oamenii ăia mi-au dat de îmbrăcat, m-au convins să fac baie, măcar o dată pe săptămână, că cică așa fac orășenii, deși nu cred asta nici acum. Mama lui Sergiu m-a dat cu gaz pe scărfârlie, să moară păduchii, era să mă aprind ca o lumânare când am tras din țigară. Cel mai greu mi-a fost cu încălțămintea. Am căzut de câteva ori, am trântit și o vază, dar femeia nu s-a supărat, că o primise de la soacră-sa. Când m-au văzut frații mei mai mari, Zbanghiu și Crucealău, la început au râs de mine, cică arăt ca o maimuță de circ, că n-o să fac prea mulți purici la oraș, că nu trebuia să mă leg de oameni pentru mâncare și niște țoale, că ei preferă să fie draci liberi, arză-i-ar focu’, nu ca mine să-mi fac neamul de ocară. Am fugit de ei, dar tenișii lui Sergiu mă cam împiedicau, așa că m-au ajuns din urmă niște bolovani și câteva bice pe spinare. Cred că-i rodea pizma, ar fi vrut și ei să aibă norocul meu.

Ar fi trebuit să ne ducă tatăl lui Sergiu cu mașina la București, mă bucuram c-o să stau pe capotă sau în portbagaj lângă papornițele cu mâncare, dar rabla n-a mai pornit, că fratele Crucealău i-a turnat nițeluș nisip în rezervor, așa c-am mers cu trenul. Mie mi-a plăcut, în vagoanele de clasa a doua mirosea aproape ca acasă de la căcăsto, pardon, veceu, tot uit cuvântul, Sergiu mi-a atras atenția că vorbesc ca un țărănoi. Oamenii – supărați că are întârziere, am suduit și eu, deși nu mă grăbeam nicăieri. Ei s-au speriat, au început să arunce cu blesteme, să-și facă cruci și să mă scuipe, l-au chemat pe controlor, ăla și-a dat cascheta jos, s-a scărpinat pe ceafă, i-am arătat biletul, el a scuipat în sân și s-a încuiat într-o cușetă. Am rămas doar cu Sergiu în tot vagonul, am bodicăit prin sacoșele lăsate acolo, am mâncat tot felul de bunătățuri!

La fel a fost și la cămin, am rămas doar cu Sergiu în cameră. În primele luni ne trimiteau câte un coleg nou de la administrație, dar cum dădeau cu ochii de mine, se ușcheau. Fratelui meu de cruce îi convenea, însă eu mă simțeam izolat. Voiam să-mi fac prieteni. M-am dus la cei din camera vecină, am bătut la ușă, spunând că vreau să ne împrietenim, ei n-au vrut să deschidă, mai ales că ieșisem în copitele goale. Pentru câteva clipe m-am gândit că poate n-ar fi trebuit să plec de acasă, aș fi putut trăi lejer sub pod, muncind cu tătuca și mămuca pentru baba Leana. Dar nu m-am lăsat învins, tătuca deja se lăuda că am plecat la capitală, și eu, Stelu, fiul lui Ucigă-l Crucea și al Aschimodiei, voi fi cel care-i voi călăuzi pe semenii noștri spre orașe, eu, Stelu, voi fi în fruntea cohortelor de draci, străbătând la spartul nopții șoselele din Oltenia, dănțuind și cântând în porcească, eu, Stelu, voi deschide toate capacele de canale și le voi da fiecăruia loc de odihnă. Mi-au dat lacrimile amintindu-mi de visele lu tătuca, arză-l-ar focu’ pe el, nu puteam renunța, cum să mă întorc acasă cu coada între dinți, printre picioare? Auzisem de la oameni că dacă vrei să te împrietenești cu cineva, trebuie să te duci cu plocon. Așa că le-am spart ălora ușa la miez de noapte, i-am tras jos din pat, doi prăpădiți s-au pișat pe ei, le-am pus pe masă un borcan de murături și unul de dulceață de prune și-am urlat la ei să mănânce ca să fim prieteni. Au acceptat, am simțit pentru prima dată că sunt cineva.

A doua zi dimineața, eu și Sergiu am fost chemați la administrație. Erau acolo un moșneag care-și pipăia crucea de la gât în timp ce vorbea ca o mortăciune și doi zdrahoni care-și făceau de lucru, unul cu o țeavă, celălalt cu un topor. Atunci am auzit prima dată cuvântul discriminare, la noi în sat nu se auzise și cred că nimeni din Talpa noastră nu știa ce înseamnă. Sergiu m-a pus sub jurământ că nu voi mai sparge uși, moșneagul mi-a dat o țigară și mi-a zis că înțelege că-s tânăr venit de la țară, dar la oraș au alte reguli și să mă bucur ca toți tinerii de studenție. Ah, și să nu mai umblu desculț pe hol, că gresia aia e făcută pentru pantofi, nu pentru copite.

După vreo trei luni mi-am dat seama că nu știu să scriu și să citesc, arză-m-ar focu’, nimeni nu se gândise la asta. Noroc cu unul dintre prietenii cu care împărțisem murăturile și dulceața de prune, avea o soră în clasa a IV-a și mi-a adus niște manuale. Băieții mi-au dat o mână de ajutor cu alfabetul și m-au pus să notez toate înjurăturile pe care le știam. Am scris câteva zile fără pauză, dar n-am vrut să le și citesc, că eram sub legământ. Într-o zi am găsit un ziar lăsat pe masă de paznicul căminului și am văzut din nou acel cuvânt – discriminare – și am început să-mi pun întrebări.

Sergiu și-a făcut iubită și nu prea mai avea chef de mine. Îmi dădea bani să mă duc la o bere cât timp îl vizita Cristina, i-am zis că nu îmi place să beau singur, mi-a spus să fac altceva, orice, dar să plec din cameră. Am fost în câteva cârciumi de cartier, mă așezam la masă, unii chelneri mă ignorau până când le atrăgeam atenția și atunci mă amenințau cu poliția, alții mă priveau cu milă întrebându-mă ce boală am, trântind halba pe masă și făcându-și cruce după tejghea. Grijania, crucile și bisericile lor, mă lega jurământul, nu puteam nici să-i schilodesc, nici să le dau foc la coșmelie, nici să mă piș în butoaiele lor, că aveau camere de supraveghere și trăgeam apoi ponoasele. Avea dreptate tătuca, era grea viața la oraș și atunci îi pizmuiam pe frații mei, mi-i imaginam dănțuind și chiuind în casa părăsită sau rupând gâtul orătăniilor prin cotețuri, tăind hamuri sau șubrezind trepte de scări, furând roțile Daciilor, aprinzându-le și prăvălindu-le de pe deal fără nicio grijă, fără să știe ce-i aia discriminare și nici să nu le pese, doar erau draci liberi.

Da tot n-am cedat ș-am mers mai departe și-a dat norocul peste mine într-o noapte când mă prinseseră la colț niște jandarmi și mă tumbăceau cu pulanele, io strigam în gura mare că fac omor și discriminare, ei ziceau de morți și dumnezei și loveau mai cu vână. Atunci a oprit merțanul și din el a coborât Doamna Matilda, frumoasă femeie, bine lucrată din cuțit și bidinea, singurul lucru natural la ea era ditamai blana de vulpe, a întrebat ce se întâmplă, ăia se fâstâceau și frecau pulanele cu ochii la țâțele Doamnei, ea le-a zis că are un oengeu care luptă împotriva discriminării și că-i plimbă pe la judecăți până rămân în curu’ gol, smardoii și-au cerut scuze și m-au lăsat să plec cu ea. Și arză-o-ar focu’, ce-i merge mintea Doamnei, când vedea că nu mai intrau bani la oengeu, mă trimitea pe mine să iau bătaie de la badiguarzi sau politiști, cobora ea din merțan și filma cum luptă cu discriminarea, apărea în ziare și la televizor, i se dusese vestea că lucrează cu draci și veneau oamenii pentru ajutor, ea îi asculta și se făcea că scrie ceva într-o agendă, calcula de câți draci e nevoie să rezolve chestiunea respectivă, eu mă uitam la ea și în ochii mușteriului, făceam mutră gravă și dublam numărul, ne sfădeam, negociam și-i făceam reducere clientului, apoi ea tăia factură pe servicii de consultanță și trăiam pe picior mare. Nu-i femeie rea, mi-ar fi dat și mie din banii ăia, dar știam că io nu pot primi decât de la cei legați cu jurământ, așa că-i dădea lui Sergiu, el îi cheltuia cu Cristina, și-mi lăsa și mie mărunțiș. I-am zis odată că mă sclavagește și că asta-i o formă de discriminare, însă el mi-a mai zis un cuvânt nou: subcontractare, m-am scărpinat între urechi când mi-a explicat ce înseamnă și i-am dat dreptate, cum să mă supăr io pe fratele meu de cruce?

Din când în când, mergeam la București la proteste, Doamna punea pe mine niște țoale tradiționale luate de la Dragonul Roșu, îmi dădea ea steag, că prima dată mi-a zis să aduc eu unul și cică ăla n-a fost bun, îl furasem de la niște boșorogi abțiguiți, steag frumos cu seceră și ciocan, ce i-ar mai fi plăcut lu’ tătuca să-l țină pe umeri ca pe-o pelerină, și mă cățăram prin copaci sau pe stâlpii de curent, Doamna Matilda îl filma pe Stegarul Drac ce lupta pentru drepturile omului, i-am spus io că urlu pentru mâncare, nu pentru drepturi, și mi-a explicat s-o ascult că știe ea ce zice, dă bine la televizor. 

Frații mă priveau cu pizmă și-mi spunea vorbă de hulă, dar eu nu mă supăram pe ei, doamna Matilda îmi spunea că trebuie să fiu torelant și să-i accept așa cum sunt, mai ales că spera să obțină niște fonduri europene prin oengeu. Tătuca mi-a spus că Fârtatu și Nefârtatu s-au îmbătat cu un răspopit și au decis să implementeze democrația pentru draci, și-au făcut partide și la fiecare lună plină au alegeri, câștigă pe rând unul sau altul și trec toți în partidul câștigător pentru trei săptămâni, apoi se separă și se pregătesc de alegeri, așa că nimeni nu mai muncește și toți așteaptă pomeni. Le-am povestit de doamna Matilda, să vină să lucreze cu mine, facem subcontractare. S-au scărpinat după ceafă, au zis că vor vota pentru asta și, când vor avea unanimitate, vor lua o decizie. N-au trecut decât trei ani, încă aștept răspunsul lor.

Până atunci, doamna Matilda s-a hotărât să intre în politică, are probleme de imunitate, așa zice, și eu trebuie s-o ajut, că n-are timp să se ocupe de oengeu așa că l-a trecut pe numele meu, de-asta m-au chemat să dau declarație, da’ cică nu trebuia să mă sperii, că nu se întâmplă nimic, mai ales că ghicitoarea la care se ducea ea mi-a zis că peste douăzeci de ani vor candida la primăria capitalei „dracul Stelu și cu unu’ Dorian Popa, și va fi primar unu’ cu D”.

Încă mă întreb cine va fi câștigătorul, am timp destul să mă gândesc, nu plec nicăieri în următorii cinci ani, doamna Matilda mă vizitează și-mi aduce pachet în fiecare lună, și mă încurajează mereu, e mândră de mine, uite, Stelule, câte ai realizat, poate scrii și o carte, că doar timp ai berechet. Și-ți crește și capitalul politic dacă ești deținut discriminat și ai răbdare…