Poeme

***

Pentru că nu e doar cumpătare, Vasi: 
undeva între vise inima te lasă s-o asculți. 
Restul, mai ales, e de la sine: 
când ochii încep tiptil să ți se întunece,
când nu oricine tinde să apară –
nu o simplă carne, de care să te agăți, 
cum ai fi crezut cu atâta naivitate. 
Când celălalt se apropie și se îndepărtează. 
Când te forțează dosnic să mărturisești: 
chiar din acești ochi reflexia s-a smuls. 
Uite-mi încheieturile cum se apleacă 
spre tine fără să-ți mai ofere ajutor. 
Tu ești un proscris, prietene. 
Nu te poți opri din a-i descrie 
pe oameni în absența lor, deși 
te-ai prins că nu se reîncarnează. 
Și eu mă gândesc uneori la absența lor. 
Mă gândesc să le spun lucruri dure, 
să înceteze cu totul, să-i dojenesc. 
Mai ceva ca o plesneală cu pereții 
de îndată ce se oprește bâzâitul lor.
Dar nu pot ceva dur, sunt foarte obosit. 
Nici pereții de fapt nu se opresc din bâzâit. 
Mi-e atât de somn că dacă mi-aș 
lărgi gura în fața voastră cu putere 
vorbele mele v-ar adormi pe loc. 
Dar nu cu putere, așa nu pot, 
sunt foarte obosit. 
Știi, Vasi, am impresia uneori 
că există în noi sunete interzise. 
Cele mai multe revin din sfâșieri. 
Că undeva între vise inima te lasă s-o asculți.

 
*** 

Mi-a fost rușine să te îndop cu atâta tristețe. 
Semănam cu două lacrimi strivite, 
ai spune 
că odată strivite pe piele, se dilată și dispar. 
Un peisaj imediat, locul în care capetele se 
înmulțesc și fețele se extind una într-alta. 
Din ce-ți închipui nu îndepărtat sunt eu: 
dispariția în peisaj, colțul vivant și ascuțit. 

Mi-a fost rușine să mă înțeleg cu propria piele. 
Mai ales acum, după felul în care suntem striviți. 
Dacă te-a durut, înseamnă că am fost acolo. 
Și cândva spuneam că pielea te salvează 
de celălalt, adică îl poți iubi sub aceleași cute. 
Dar noi n-am jelit destul cu încredere. 
Fețele noastre s-au târât înspre 
noi până când și-au tocit obrajii. 

Mi-a fost rușine să te îndemn: 
defoliază-mă, strânge-mi 
ațele între degetele tale. 
Înfășoară-ți măduva. 
Reinventează-ți cu grijă 
fața dacă va fi s-o faci. 
Pe rând să ieșim din casă când va fi timpul.
Să fim violent înlăturați numai 
fiindcă suntem de neconfundat.
Privește-te înainte ca pielea să ne dispară.
Fețele să ni se dilate în mulțime. 
Să fim striviți de unii singuri, 
dar până să ajungem la rond. 

Mi-a fost rușine să-ți spun asta – 
că te-am văzut îndepărtându-te tocmai între alte ziduri. 
Că există și presupuneri când te imaginez. 
În care ai fost deja strivită în mulțime. 
În care nu mai putem spune că semănăm. 
Oricât ne-am întinde, n-ajungem unul la altul. 
Noi trăim în locurile în care 
pielea se despică și tace. 
Suntem politicoși când 
vine vorba despre durere. 
Durerea noastră.
Durerea cea de toate zilele. 
Durerea ce ne-am dat-o nouă astăzi.

 
***

te-am descris în zece poezii.
am surprins memoria cum ia foc 
și cum telefonul stă încins pe genunchi. 
ecranul se înnegrise atunci definitiv.
mâinile îmi erau ocupate cu ochii: 
dezlipeau tentacule solide și sărate. 
ștergeau din urma lor apoasă, 
prelinsă pe suprafața obrajilor. 
mi-aș fi dorit ca cel puțin cerul să fi fost 
mai luminos, să mă scape într-o umbră. 

geamul îmi reflectă temeinic fața în întuneric.
n-ai spune că în mine se oprește o circulație, 
că întrebări agitate își mai pot avea locul: 
cum găsești pe cineva pierdut?
cum recuperezi ceva din cap dacă 
îți apare în zece moduri distincte?
cum găsești pe cineva pierdut 
dacă stă în zece suferințe diferite? 

în chiria ta provizorie ți-am citit poemul despre noi, 
în care spuneam că orice am face 
nu semănăm cu Plath și Hughes. 
că noi urâm ceea ce nu se arată etic 
mai mult decât ne urâm comportamentul. 
că mi-ar plăcea ca eu să fiu transparent,
iar tu Mega și prin asta să ne definim. 
prăbușirea catedralei ți-o preiau pe loc.
sau stopăm orice înseamnă prăbușire. 

ne-am îndepărtat reciproc de același oraș,
aproape în același timp, tu cu mutarea,
eu cu plecarea ta, deși multe lucruri 
mă cheamă înapoi, dar tare greu mă pot conforma. 
știu că ceilalți există acolo de unde am plecat. 
pentru toți ceilalți eu învăț acum bunăstarea. 

cred că sunt transparent odată ce dispari,
așa cum fructele trântite se lasă deschise. 
trauma noastră comună n-am fost noi,
ci acțiunile noastre inconștiente. 
trauma noastră comună a fost lumea,
orașul părăsit și realitatea acestora. 

de la un timp ești atât de îndepărtată
încât nu-mi dau seama dacă ai reușit 
sau nu să te încrezi în realitatea lumii. 
noi am fost încăpățânați și am iubit. 
eram dați peste cap de moralitate. 
n-am intuit cum realitatea dezbină.
eu încă nu pot crede într-o singură realitate.
par mai multe și nu întotdeauna se suprapun. 

știu că dintr-o infinitate, în cel puțin 
o lume, noi continuăm același vis.
mușcăm lihniți felia de pâine și 
sorbim ciorba de pui à la grec. 
reconstruim bucureștiul din pântecul nostru.
o spun acum din lașitate, ca să pot să trăiesc 
și eu împotriva unor memorii apăsătoare.
o parte a bistriței am lăsat-o în lacrimi și alcool. 

spun asta pentru că din zece poezii 
scrise despre tine n-am rămas 
cu nimic, tot ce-a fost nou a murit. 
pentru că îmi duc mâinile de la ochi 
și înțeleg că etica nu există lângă mine.
în cameră zace un corp neînsuflețit 
și eu numesc asta o cameră goală. 

tu ai țipa într-o asemenea cameră?
la fel ai numi-o dacă ar fi complet întunecată? 
să nu-ți simți corpul în beznă 
îți oprește gândul pentru ceilalți? 
memoria ta îi croșetează pe cei dragi 
când becul pufăie în stingere și tu stai acoperită?
eu până și din beznă te-aș putea ciopli. 
cel mai dur material ce-mi stă la îndemână. 
la fel ai numi atunci o cameră goală?
tu pe cine alegi să cioplești din propria ta beznă?