Librăria era gătită ca de sărbătoare, dar pustie. Cărțile aranjate cu gust așteptau cititori avizi de fabulos. Nimeni. Zâmbetul decepționat al vânzătoarei. Cum s-o dezamăgesc? Astfel am cumpărat aproape la întâmplare cartea Un joc și o desfătare de James Salter. Generozitatea mea a fost răsplătită: am intrat într-o magie unică, uluitoare. Am aflat apoi despre autor că a petrecut 12 ani în Armata Americană și că a luat parte la 100 de misiuni de zbor. Că romanul de față a fost scris în 1967. Nu-mi plăcuse titlul și, deodată, citesc mottoul cărții, luat din Coran: „viața de-acum nu este decât un joc și o desfătare, o găteală fără rost…”.
Așadar, Humanitas, 2022, traducere de Justina Bandol. Comparat cu Fitzgerald. Numit realism erotic, doar era publicat în deceniul revoluției sexuale. După ce treci de toate prezentările, exclamațiile de uimire, descoperi nespusul, inefabilul, vraja unei cărți pe care o așezi în primul raft. Mereu îmi zic că n-am cum descoperi ceva nou în literatură, că, de bine de rău, am parcurs marii autori din toate timpurile. Și, deodată, acel ceva ce mă bântuie, mă implică, mă vrăjește. Cine e Philip Dean? Un student la Yale, hotărât să abandoneze studiile și să călătorească. Ajunge în Franța, în orășelul Autun (musai să-l vizitez, deși știu că aura ficțiunii l-a înnobilat și nu voi regăsi suflul scriiturii) și o cunoaște pe vânzătoarea Anne-Marie Costallat. Ea devine simbolul Franței, dar și feminitatea misterioasă, care, dincolo de dragostea carnală, creează un vertij halucinant. După care ne amintim că în iubire singura victorie e fuga din devălmășia sentimentelor (cred că Napoleon se exprima astfel). Ciudat și incitant e naratorul – cel care-l găzduiește pe Dean – în sensul în care e prins în poveste, ca într-o pânză de păianjen. Dintr-un anumit moment nu mai avem „încredere” în el, în fluctuațiile sale narative, dar nu mai putem evada, suntem deja virusați de poveste, deși știm/simțim că „e ceva putred…”
Orașe, castele, baruri, ploi, cafenele, paturi diverse – locuri ale iubirii. Tristețea se insinuează chiar în momentele erotice. Gesturile nu au nimic vulgar, nicio intenție nu are sugestii pornografice. Ea se joacă adesea cu sexul lui, dar imaginea pare candidă. Toate aceste inserțiuni sunt scurte, discrete, nu au pondere, nu deranjează. Trăirea cărnii pare un fragment dintr-un blestem prescris. Fac mereu dragoste, „se f… în lumina îndrăgostiților”. Fericirea trebuie trăită, consumată, deoarece pândește sabia lui Damocles a uzurii, a vieții de rutină. Vine vremea când „poezia lor zace făcută bucăți”, când „zilele s-au împrăștiat în jurul lor, s-au dărâmat ca niște cărți de joc”. Iubirea ca un blestem. Ca o șansă. Ca o binecuvântare. Obiecte grele de tăcere. Geamătul ei, fața ei lipită de cearșaf, iar el o simte „strânsă ca un lanț în jurul lui”. Ea i se pare „încununarea vieții lui”. Un sfârșit poate fi… minunat? Poate să dureze? Voi reciti romanul, ca să prelungesc o magie dincolo de cuvinte.
Întâmplător, citesc recenzia entuziasmată a lui Alexandru Jurcan la romanul lui James Salter, publicat în original în 1967, ascultând la căști un concert înregistrat tot în 1967, în Suedia, al lui Frank Zappa & Mothers Of Invention, apărut mai târziu, sub titlul ‘Tis The Season To Be Jelly. Ludicul evocat de recenzent, ca mărturie a romanului american descoperit întâmplător, dar cu profit estetic incontestabil este, în ceea ce mă privește, replicat în această bijuterie sonoră live, a unui muzician american care e cea mai bună întrupare a ludicului postmodern.
Un dublu enjoy, literar și muzical.