Jon Fosse și virtuțile limbajului tăcerii

Un roman într-o frază – nu tocmai ofertant pentru cititorul de azi, obișnuit cu formulări concise, punctate intens – este o întreprindere atât de dificilă încât este justificată oarecum doar de subiectul scrierii pe care ne-o propune norvegianul Jon Fosse în volumul Numele celălalt, autor premiat cu Nobel-ul pentru literatură în 2023: un nesfârșit vis care evoluează, asemeni aurorei boreale, în perdele multicolore de lumină intensă, născută în și din întuneric.

Fără a fi vreo noutate – după cehul Bohumil Hrabal (Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, 1964) dar și, mai recent, românul Andrei Crăciun, cu a sa Aleea Zorilor, proza neîngrădită de semnele de punctuație se vrea, potrivit autorului, a fi una care să evidențieze „limbajul tăcerii”: „încerc să dau cuvinte vorbirii tăcute (…) în proza mea, în spatele limbajului scris există un limbaj al tăcerii, iar dacă vreau să scriu literatură bună, trebuie să fie exprimat și acesta, ca o expresie scrisă a unui prezent prelungit”.

Noima subtitlului, „Septologia I-II”, este deslușită de autor, care promite încă cinci părți ale aceleeași povești, unite între ele de un fir comun. Care să fie povestea care conectează primele două părți și le va lega pe toate șapte? Nu avem de a face cu o poveste în sensul clasic ci cu un lung șir de întâmplări, împletite între personaje care se vor dovedi a fi multiple fațete ale unuia singur. Iar titlul, Numele Celălalt este forma abreviată a motto-ului ales al cărții, un citat din Apocalipsa: „Și-i voi da o piatră albă; și pe piatra aceea este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește”.

Personaje concentrice

Formula de redactare fără multe semne de punctuație, mai puțin atractivă prin prisma obiceiurilor de lectură ale majorității cititorilor, poate duce cu gândul la linia subțire dintre normal și anormal, dintre sănătate clinică și patologic (repetitivitatea unor idei, evenimente minore descrise până la obsesie, înșiruirea unor întâmplări lipsite de importanță în cele mai mici amănunte, aparent redundante și ele: cum se încalță și se încheie la șireturi sau cum prăjește ouăle cu costiță). Toate acestea pot obosi cititorul. Iar lipsa punctului, cartea fiind de la prima și până la ultima pagină o singură frază, pune sare pe rană. Doar că, înaintând în text, într-o lectură sprijinită de minime cunoștințe de filosofie, se dovedește că nu este nici pe departe așa.

Vom desluși în cele din urmă, bănuind pe alocuri puternice accente autobiografice, că autorul nu își asumă degeaba narațiunea ciudată, totul fiind scris la persoana I singular.

Personajul principal al acestor prime două părți, botezat Asle, este un pictor de geniu care trăiește singur într-un sat, oarecum izolat de lumea civilizată. Totul se petrece aparent în două zile și este în legătură cu drumurile pe care acest Asle, care este și povestitorul, le face și reface între satul Dylgja, în care locuiește și un oraș apropiat, Bergen. Spun aparent fiindcă aceste călătorii sunt mai degrabă drumuri lăuntrice înspre căutarea sinelui, dinspre exteriorul lumesc spre interiorul spiritual.

Celelalte personaje, cu care Asle – naratorul va intra în contact pe parcursul acestor aparente drumuri, sunt un alt pictor, pe care îl cheamă tot Asle dar locuiește în oraș, vecinul Asleik și Guro, o femeie care are foarte multe tablouri de ale lui Asle, dar și Ales, soția lui decedată. Narațiunea însă captează și risipește și alte personaje plasate în penumbră, care apar și dispar ca niște fantome. Iar pentru a marca lipsa lor de importanță autorul nu le dă nume, ele sunt Omul bun la toate, Sora, Mama, Tatăl, Brutarul etc.

Alias-urile, anagramele evidente și micile subterfugii nu sunt întâmplătoare, ele vor întări bănuiala că avem de a face cu un singur personaj real, din mintea căruia izvorăsc toate faptele și vorbele descrise în roman.

Apropierea de onirism

Mă despart de scriitorii și criticii care au analizat Numele celălalt și au spus că romanul lui Fosse urmărește în paralel viața a doi bărbați (Asle, pictorul narator, un văduv care trăiește singur, având doar ajutorul vecinului Asleik și Asle, celălalt pictor, un alcoolic bolnav, divorțat de mai multe ori și având trei copii de care s-a înstrăinat) și despre întâlnirea dintre cei doi.

Eu cred că toate personajele sunt părți dintr-o realitate virtuală a povestitorului.

Asle – pictorul alcoolic, Asleik și Guro sunt doar proiecții imaginare ale lui Asle – pictorul narator. Personajele există numai în imaginația lui. Dar pentru el forța proiecțiilor este atât de puternică, atât de captivantă, de nestăpânit și de vie încât îl fac prizonier al propriilor povești care ajung să îi pară reale. Fosse țese cu măiestrie pentru personajul său o realitate virtuală iar acest procedeu îl apropie de curentul oniric din literatură.

Un curent viguros, reprezentat și în literatura română de către grupul strâns în jurul poetului Leonid Dimov și strălucit teoretizat de către prozatorul Dumitru Țepeneag, care scria în 1968: „Pentru literatura onirică, așa cum o concep eu, visul nu este sursă și nici obiect de studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este fundamentală: eu nu povestesc un vis al meu sau al altcuiva ci încerc să construiesc o realitate analoagă visului”.

Și aici, în Numele celălalt, dacă admitem că avem de a face cu un singur personaj și că toate celelalte sunt doar proiecții în imaginarul personajului narator, construcția cărții trimite către abilitatea de a construi o realitate virtuală, onirică.

Singura realitate palpabilă în romanul lui Fosse este sentimentul de însingurare a lui Asle – pictorul povestitor. O singurătate deplină, fără fisuri, care nu permite niciunei ființe reale să pătrundă în ea. O singurătate care duce de cele mai multe ori la depresie, marcată de autor și prin ninsoarea continuă, la o bătălie surdă între a trăi (a se vedea proiecția în care Asle – narator vrea să îl salveze pe Asle – alcoolic) și a muri (dorința lui Asle – alcoolicul de a dispărea cu barca pe mare), între a continua să existe și să creeze sau a se sinucide. De altfel, cred că nici măcar Ales (soția lui Asle – pictorul narator) nu a existat decât în propriul lui imaginar. Iar Asleik, vecinul amabil cu care mai stă de vorbă, cu atât mai mult.

Jocul cu anagramele

Sunt o mulțime de amănunte care m-au condus înspre concluzia că în romanul lui Jon Fosse nu există decât un personaj real (Asle – naratorul), restul fiind proiecții imaginare ale acestuia: 

            – Cei doi pictori au același nume, se îmbracă identic, au aceeași conformație, același păr, sunt de aceeași vârstă, poartă aceeași geantă de culoare maro (o culoare care pare să-l obsedeze pe Fosse: geanta celor doi Asle este maro, casa din Bergen – unde a locuit Asle – naratorul o vreme este maro, combinezonul de iarnă a lui Asleik e maro).

            – Din când în când autorul ne dă și o cheie: la pagina 14, Asle – narator povestește că pe scaunul din dreapta lui obișnuia să stea și „sora mea Alida” deși, pe parcursul romanului, Alida apare ca sora celuilalt Asle – pictorul alcoolic;

            – Blocul unde locuiește Asle – alcoolic este blocul unde, spune Asle – narator, a locuit înainte de  a se muta în Dylgja iar blocul „e chiar lângă mare” (pagina 15), la fel cum e și casa din Dylgja („și privind într-un punct fix spre Marea Sygne” (pagina 14).

            – câinele Brage poate că există sau poate că este doar dorința lui Asle – narator de a avea un câine: „și mă gândesc că ar trebui să-mi iau un câine (…)  dar Asle are deja un câine, a avut dintotdeauna un câine” – pagina 24 (cuvântul „dar” îi leagă pe cei doi Asle într-unul singur)

            – Ales, numele ales de autor pentru soția lui Asle – narator, este o anagramă din Asle, o ordonare altfel a acelorași litere.

            – Asleik, numele ales de autor pentru vecinul lui Asle – narator, este format tot din Asle, la care Fosse a adăugat sufixul „ik”. Nu știu dacă în limba norvegiană are sau nu vreun sens acest „ik”, dar partea comună de „Asle” din „Asleik” mă determină să cred că nici vecinul nu este real, e tot o proiecție a minții însinguratului Asle – narator.

            – Guro, pesonajul care apare în viața ambilor Asle, dar, într-un fel nelămurit, și în viața lui Asleik, e un alt nume ales cu mare grijă de autor. În limba norvegiană, numele de Guro înseamnă „Inspirată de Dumnezeu; Înțelepciune”. Numai că Guro s-a prezentat mai întâi cu numele de Silje (care înseamnă „Manechin” în limba norvegiană; aș spune, eu, cu sensul de femeie ușoară). Semnificațiile numelor Guro/Silje sunt, din punct de vedere al religiei catolice, antagonice, femeia imaginată de Asle – narator este un întreg alcătuit din bine și rău, din lumină și întuneric. 

            – Revenirea obsesivă a lui Asle – narator la tabloul cu cele două linii, ce reprezintă o cruce (să-l păstreze sau să-l vândă, dacă e terminat sau neterminat, dacă se vede lumina din întunericul tabloului) reprezintă chinul unui însingurat care balansează în fiecare clipă între a trăi sau a muri, dorința de a trăi întruchipându-se în Asle – narator iar cea de a muri în Asle – alcoolic (a cărui singură dorință e să dispară în mare, restul fiind „o distanță goală, prezență goală, pentru că nimic nu e gol, dar cu toate astea e gol acolo în întunecimile lui”).

Disiparea în realitatea virtuală

Prin realitatea virtuală pe care Fosse o construiește în mintea lui Asle – narator, textul trimite la veșnica luptă dintre bine și rău, la oscilațiile dintre lumină și întuneric. O descriere aproape haotică a unor stări care alternează între viață și moarte, între credință și necredință, între dorința de social și realitatea unui antisocial.

Viața tăcută a oamenilor însingurați, ciudată pentru ceilalți, plină de durere pentru ei, strivită între dorința de a fi între semeni și fuga de ei, retragerea în sine și blocarea formelor de comunicare cu exteriorul, sunt expresiile prin care Fosse alege să dea glas unei tăceri care se umple de conversații virtuale și analize pline de miez, toate în același registru.

De pe poziția unui însingurat, care își dezvoltă abilitățile de a sta de vorbă (virtual pentru noi, real pentru Asle) cu o altă versiune a lui (Asle – alcoolic, o variantă rea și cu gânduri de sinucidere), care își imaginează că are un vecin (Asleik) ce îl ajută și, deși este un simplu cioban, îi înțelege picturile precum un expert, că face cunoștință cu o femeie care cuprinde în ea și binele și răul biblic (Silje/Guro), cine îl oprește pe Asle – narator să își aducă aminte (ca și cum nu doar realitatea palpabilă produce amintiri ci și cea virtuală, onirică) de întâmplări cu Ales și el mai tânăr iar amintirile să îi pară uneori reale  (pagina 126: „(…) și nu pot încă să-mi dau seama dacă ceea ce am văzut astăzi la locul de joacă a fost real sau a fost doar o închipuire…”)? Nimeni, este lumea perfectă a unui om singur, o lume pe care o poate construi așa cum își dorește.

Dar, dacă lumea virtuală a lui Asle este perfectă, ne-am putea întreba de ce imaginara Ales, soția îndrăgostită de pictor și pe care el o iubește, este moartă, de ce nu a ales autorul să o întruchipeze vie, așa cum sunt celelalte personaje imaginare. Nu se putea altfel. O Ales vie (chiar dacă doar o proiecție în mintea lui Asle) ar fi ruinat toată construcția romanului întrucât singurătatea nu poate sta alături de fericire – chiar dacă imaginară. Nu pot coexista. Un prizonier al singurătății nu poate privi fericirea decât la timpul trecut, la acel „ar fi putut să fie”, la timpul prezent, al lui „este” nu poate exista decât durerea, depresia, moartea. 

Cu acest roman, Jon Fosse este un oniric (curent în vogă în anii formării sale intelectuale) întârziat, aterizat în plin post-modernism.

Toate proiecțiile lui Asle – narator nu sunt decât alte-ego-uri, laturi ale aceleeași personalități complexe, care evadează prin intermediul lor din realitatea palpabilă, din fața durerii, din fața singurătății, nu reprezintă altceva decât o fugă, o modalitate de a scăpa de prizonieratul dintr-o lume meschină, artificială, searbadă și ignorantă. Fosse ilustrează, prin transfigurările personajului său, diverse forme de înfruntare a depresiilor din viața unui artist. O disipare într-o realitate virtuală, imaginară pentru alții, atât de reală pentru artist. Și atât de necesară!

Personajul Asle – narator poate fi confundat lesne cu însuși autorul. Acest personaj spune că „literatura care îmi place nu e genul de literatură care îți spune de la început, direct și fără ocolișuri, ce e important, ci e cu totul altceva, ceva care se transmite pe tăcute în și printre propoziții” – pagina 320, iar aceasta este tocmai și părerea lui Jon Fosse, autorul, reiterată în numeroase ocazii.

Pe urmele lui Merleau-Ponty

Limbajul tăcerii nu este invocat/folosit doar de Fosse pentru a da naștere unei lumi. Această manieră de abordare a făcut obiectul unor lungi dispute în istoria ontologiei umane.

În patru pagini (340 – 343), Fosse dezvoltă, prin intermediul lui Asle – narator, o adevărată lecție de filosofie. Pornind de la credința religioasă a acestuia, Jon Fosse ajunge prin intermediul personajului său la întrebările existențiale puse de filosofi de-a lungul istoriei umanității:

„(…) Dumnezeu trăiește în întuneric, Dumnezeu însăși este întuneric și acest întuneric, întunericul lui Dumnezeu, acest nimic, tocmai acest nimic luminează… majoritatea nu o văd (lumina, n.m.), chiar dacă o văd, de fapt, fără să știe că o văd, sunt absolut sigur de asta, că văd lumina, doar că nu știu că ceea ce văd este de fapt un întuneric luminos… și toate lucrurile vizibile sunt de fapt vizibile (…) dar lucrurile valoroase, lucrurile care emană lumină în întuneric, ele reprezintă ceea ce este invizibil în lumea vizibilă (…) fiindcă în ceea ce moare există un rest invizibil care nu moare (…) invizibilul e comun tuturor lucrurilor care există fără să existe în sine, nu există în spațiu, nici în timp (…) acest lucru invizibil ia ființă numai cât omul există în spațiu, cât există în timp”.

Deși în deplin acord cu Ștefan Manasia (recenzie în revista Tribuna), cu Viorica Stavăru (recenzie pe bookhub.ro) sau cu Ovidiu Nușfelean (recenzie în revista România Literară), privind apropierea lui Jon Fosse de Samuel Beckett, William Faulkner și James Joyce, cred că scrierea lui Jon Fosse a preluat mult și din ideile lui Friedrich Schelling (sec. XVIII), care prezenta intuiţia intelectuală ca experienţă imediată, vitală prin excelenţă: „Această intuiţie intelectuală se produce atunci când încetăm să fim obiect pentru noi înşine, de fiecare dată când, repliat în sine, Sinele intuitiv devine identic cu ceea ce intuieşte (…) doar opera de artă reflectă pentru mine ce nu este reflectat de nimic altceva: acel identic absolut care în eul însuşi s-a scindat deja”.

Dar, mai ales, îl apropii de filosofia francezului Maurice Merleau-Ponty care publica în 1960 „Limbajul indirect și vocile tăcerii” iar în 1964 „Vizibilul și invizibilul”. Lecția de filosofie despre vizibil și invizibil, din paginile 340-343 ale romanului lui Jon Fosse, întăresc această concluzie.

Spunea Merleau-Ponty că lumea nu este doar o însumare de obiecte spaţio-temporale ci mai degrabă un ansamblu de semnificaţii care trebuie descifrate. O simplă iluzie, de vreme ce existenţa lucrului perceput este supusă îndoielii. Pentru filozoful francez, mare admirator al lui Husserl, imaginea timpului liniar, privit din afară, este falsă, deoarece ar fi nevoie de un spectator care să fie în afara timpului sau într-un alt timp. „Timpul există pentru mine – scrie Merleau-Ponty – numai în măsura în care mă aflu în el, mă descopăr angajat în timp“. Cam așa pare să fie și pentru Jon Fosse, care evadează și revine constant din și în timpul său.

Revelația din final

Atunci, este Numele celălalt o carte mistică? Da și nu. Povestitorul este un credincios iar  ideea divinității apare, ca un fir roșu, în paginile romanului. Dar personajul lui Jon Fosse expune și numeroase îndoieli, îndoieli ce ies din sfera misticului: „ (…) de ce trebuiesc copiii botezați dacă oamenii sunt botezați și prin legătura cu alți oameni, o legătură născută din înțelegere reciprocă?” sau „ (…) biblia și liturghia sunt ficțiune și poezie și imagine, sunt literatură și teatru și pictură și conțin prin asta un adevăr”.

Repetitivitatea până la obsesie și mania detaliului din detaliu duc cu gândul și la unele proceduri religioase. Ele apar ca o rugăciune continuă, unde există cuvinte pe care trebuie să le spui de mai multe ori pentru a invoca divinul. Ori pentru iertarea păcatului. Sau, mai bine zis, ce crede Asle – narator că este păcatul lui și pentru care cere iertare.

Nu pot încheia, tot în strânsă legătură cu păcatul, fără a vorbi despre amintirea care îl bântuie pe Asle – narator înainte de a apuca rozariul și a spune rugăciuni, despre abuzul sexual la care a fost supus celălalt Asle (una și aceeași persoană în opinia mea și, ipotetic, autorul însuși). Un abuz al Spânului, un personaj malefic din îndepărtata copilărie, asupra unui Asle necopt. O întâmplare oribilă pe care, la vremea când s-a petrecut, copilul nu a perceput-o ca pe un abuz, pe care nu a înțeles-o dar care stă și ea la baza însingurării, a construirii unei lumi alternative și a depresiei care îl apropie de sinucidere. Scena abuzului (de altfel și scenele de dragoste dintre imaginara Ales și Asle tânăr) sunt tratate de Jon Fosse cu atâta delicatețe lingvistică, cu un soi de duioșie narativă din care lipsesc cuvintele obscene (cu care ne-a obișnuit noul val de scriitori), încât pot fi citite și de un preadolescent, fără să fie oripilat. 

Dacă ar fi să îndemn la lectură, aș spune doar că, așa cum pe Bacovia nu-l poți înțelege pe deplin decât dacă ești singur și trist iar afară plouă monoton, nici pe Fosse nu-l poți înțelege decât dacă reușești să dobândești o anume stare, aceea a conștientizării că nimic pe lume nu este definitiv. Sau, așa cum spune însuși autorul, prin intermediul personajului său: „(…) și toată ființa umană vizibilă, tot trupul neînsuflețit dispare cu totul, dar ființa invizibilă continuă să existe, de vreme ce nu s-a născut niciodată, nu poate nici muri vreodată…”.