O lectură inconfortabilă
Tradusă după anul 2022 (când a luat Premiul Nobel pentru Literatură), Annie Ernaux este o autoare puțin cunoscută de publicul larg din România. Până la decernarea Nobelului, nici editurile nu au fost interesate de scriitoarea franceză. Interesul pare că a crescut și pentru că Evenimentul a fost ecranizat, iar în rolul principal joacă o actriță născută în România, Anamaria Vartolomei.
Cărțile, toate autobiografice, ale lui Annie Ernaux sunt ușor de citit, însă stilul ei nu a fost confortabil pentru mine. Întrucât am trăit 32 de ani în dictatura comunistă și știu din propria-mi experiență despre avorturile ilegale, nu a fost ușor să citesc, fără să compar, o poveste scrisă lapidar, rece și flegmatic despre un avort, tot ilegal, din Franța anului 1963.
Felul cum scrie Annie Ernaux pare lipsit de empatie, dur, detașat. Mă obligă să fac un pas înapoi. Un cititor vrea să descopere emoții într-o carte autobiografică, iar scriitura ei este austeră. Sau „plată”, cum ea însăși declară în romanul Locul. Prezintă faptele ca un străin, ține emoția la o distanță atât de mare, încât aproape o anihilează. Rar vibrezi cu personajul, nu doare povestea, nu te sfârșești în fața morții tatălui (Locul) sau în fața avortului ilegal (Evenimentul).
Locul
Având ca pretext moartea tatălui ei, Annie Ernaux trece în revistă destinul familiei sale – bunici, părinți, propria sa relație cu aceștia –, dar o face dezbrăcând cuvintele de emoție. E un arhivar care îți prezintă un dosar dintre rafturi. Numai că arhiva este propria ei memorie.
Regăsim în fiecare pagină lipsa de emoție a scriiturii: „să spălăm mortul”; „pentru prima dată în viața mea am văzut sexul tatei”; „luni a început să pută”; o vecină nu este primită să vadă mortul pentru că tatăl nu o suferise „nici pe ea și nici gura ei ca un cur de găină”.
Nu știu dacă, în realitate, autoarea este lipsită de empatie, dar, din scrierile sale, ai senzația că nu s-a simțit niciodată în elementul ei într-o familie cu puțină carte, săracă, făcând parte din clasa muncitoare: tatăl nu a mai vrut să lucreze „în cultură” (pământul, n.a.) după război, „celălalt sens al culturii, cel spiritual, îi era inutil”; nașterea unui copil reprezintă o nefericire: „El (tatăl) înțelesese condiția esențială ca să nu reproducă nefericirea părinților, să nu cumva să rămână într-o femeie mai mult decât trebuie.”
Am simțit printre rânduri o copilărie și o adolescență în care autoarea a fost nefericită în preajma părinților aspri, educați rigid: părinții, mai ales tatăl, vorbeau în dialect, motiv de „ranchiună și de șicane dureroase, mai mult decât banii”; „Între noi nu știam să vorbim decât bombănind”, autoarea are „o memorie umilită” de felul aspru în care îi vorbeau părinții.
Întâlnim și propoziții memorabile din punct de vedere literar: „Asupra mea cădeau straturi groase de tăcere” (părinții vorbeau doar strictul necesar unul cu celălalt, n.a.).
În opinia mea, Locul seamănă cu un vapor în tangaj. Cuvântul tangaj este folosit chiar de autoare când scrie că în viață te afli într-o necesitate de a face orice pentru a trăi – cu clipe de fericire, dar și de alienare –, de parcă autoarea se clatină într-o permanentă dragoste față de amintirea părinților și îndepărtarea de viața de atunci.
Evenimentul
Pretextul de a scrie despre o întâmplare veche, un avort de pe vremea când era studentă și când în Franța avortul era interzis prin lege, la 23 de ani, este o vizită la medic pentru a afla dacă nu are HIV, după o relație sexuală neprotejată.
Același stil lipsit de emoție, pe care l-am regăsit în toate cărțile lui Ernaux. Aceeași senzație de detașare a autoarei o simți și când personajul Anna, tot ea, dar la 23 de ani, se exprimă față de sarcină și avort: „privind silueta firavă, într-un impermeabil, a funcționarului mărunt… în fața dezolării fără speranță a filmului, am știut că nu îmi va mai veni ciclul”; „priveam scena (la teatru), îndepărtată, luminată violent, gândindu-mă neîncetat că nu am ciclu”; „Eram sigură că îmi urmărea chiloții în fiecare lună” (mama); povestind cum a rămas însărcinată, scrie că era în perioada fertilă, dar „nu credeam că se va prinde în burta mea”.
Rareori strecoară și că e neliniștită: „Kennedy a fost asasinat la Dallas. Dar asta nu mai era ceva care ar fi putut să mă intereseze.”
Anna de la 23 de ani pare la fel de impasibilă precum autoarea la maturitate: merge la cursuri, la examene, la barul rezervat studenților, la petreceri, deși „Nu mai eram în aceeași lume. Erau celelalte fete, cu burțile goale, și eu”; în jurnal nu scria sarcină, gravidă, însărcinată, ci „ăsta”, „lucrul acela”; o fată însărcinată este o emblemă a sărăciei: „ceea ce creștea în mine era, într-un fel, eșecul social”; atitudinea lui Jean T., un coleg care îi face avansuri, o consideră neglijabilă; la fel vorbește despre un alt coleg: „Îmi amintesc că mă gândisem că nu e genul cu care aș fi putut rămâne însărcinată”; merge în vacanță; face sex.
Expresiile care creează literatură se regăsesc mai mult în felul în care autoarea se raportează la avortul din 1963 și nu în povestea în sine a avortului: în toți anii de după eveniment, nu putea citi despre un avort fără să aibă o emoție violentă, „de parcă cuvintele s-ar schimba instantaneu într-o emoție violentă”; nu putea auzi cântece pe care le auzise la 23 de ani (matura Annie Ernaux pare mai emotivă față de evenimentul din 1963 decât tânăra Annie în 1963, n.a.); „Vreau să mă cufund din nou în această perioadă… să aflu ce se găsea acolo… mă voi strădui să cobor în fiecare imagine, până când voi avea senzația fizică de contopire”; „Simt că povestea mă duce cu sine și impune, fără știrea mea, un sens, acela al nefericirii în mersul ei implacabil”; „cercul ideilor (îi era imposibil să lucreze la o disertație, n.a.)îmi devenise inaccesibil, mă târam dedesubt cu trupul împotmolit în greață”; „a fi trăit un lucru, oricare ar fi el, dă dreptul imprescriptibil de a-l scrie. Nu există adevăruri inferioare”.
Stilul lui Annie Ernaux
Stilul adoptat de Annie Ernaux este cel al scriitorilor grupați în jurul curentului minimalist, care a făcut furori la începutul anilor ’60 ai secolului trecut în toate artele – mai ales în cele audio-vizuale, dar și în literatură, în perioada studiilor ei filologice.
Caracterizat printr-o folosire redusă a cuvintelor, minimalismul propune un context sec, lipsit de cromatica adverbială și adjectivală, un desfășurător liniar, instigând cititorii să aibă un rol activ în crearea subiectului, să determine ei înțelesul, să umple ei golul creat din situații expuse laconic. Strălucitul dramaturg irlandez Samuel Beckett, stabilit în Paris încă din 1937, considerat un fruntaș al acestui curent în arte, a inovat prin respingerea elementelor tradiționale care țineau de țeserea intrigii. Fiind la mare modă în acea perioadă, este foarte probabil ca piesele de teatru și poveștile lui Beckett să o fi influențat și pe Annie Ernaux.
O scriitoare controversată la ea acasă
Pe de o parte, există în Franța multă critică și ostilitate față de scriitura lui Annie Ernaux. S-a vorbit despre planeitatea stilului ei, despre pozițiile politice expuse în spațiul public (Annie Ernaux este o militantă feministă și o activistă politică de stânga, alunecând uneori spre extremism), au fost criticate declarațiile ei privind poziționarea sa „sub literatură”.
Pe de altă parte, există la fel de multe laude care spun că Annie Ernaux redă demnitatea oamenilor obișnuiți, a celor fără voce; scrisul ei este cercetare; a deschis forme inovatoare și hibride în sfera ficțiunii autoscopice, prin utilizarea fotografiei, a notației. O parte a criticii franceze consideră că Ernaux pune sub semnul întrebării distincțiile dintre literar, metaliterar și paraliterar, sfidând canoanele tradiționale ale genurilor literare. Au fost și voci care o consideră o inovatoare la nivel de stil șilimbaj.
Concluzie
Cred că fiecare individ este tributar perioadei în care s-a desăvârșit intelectual. Unii reușesc să adopte alt stil odată cu maturitatea, alții rămân ancorați în liniile care le-au trasat personalitatea în perioada de formare. Nu cred că Annie Ernaux este o inovatoare, creatoare a vreunui nou stil. Ea rămâne tributara stilului minimalist, apărut în anii ei de formare intelectuală, pe care l-a asimilat cu puterea tinereții și în care s-a regăsit în toți anii de după.
Chiar dacă mi-a fost incomod să o citesc, o recomand. Criticate vehement sau lăudate peste măsură, personalitatea și scrierea lui Annie Ernaux converg înspre aceeași imuabilă certitudine: nu pot fi trecute cu vederea.
