Traian Ștef a publicat 25 de volume de poezie, eseuri, proză și publicistică. Prezent în volume colective și antologii dedicate poeților români, în limbile maghiară, slovacă, slovenă, franceză, germană și engleză. Au scris despre volumele sale Al. Cistelecan, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Nicolae Oprea, Andrei Bodiu, Iulian Boldea, Viorel Mureșan, Ioan Holban, Vasile Dan, Mircea Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Nicolae Coande, Mihók Tamás ș.a.
Prezent în Scriitori români din anii ’80-’90, Dicționarul Echinox, Dicționarul general al literaturii române, Dicționarul biografic al literaturii române și în Dicționarul literaturii române editat de Academia Română.
Poetul se simte oprimat de propria-i lipsă de ordine a ideilor. Mintea sa de cristal e vătămată de ideile în stare de devălmășie. O oglindire (oglinzile sunt cristalul de reflecție la scări diferite) și dintr-o co-prezență similară păpușilor ruse se naște furia împotriva amintirilor ce năvălesc; ea este generată, parcă, tocmai pentru a tulbura nepedepsita „memorie de cristal(e)”. Detaliile sunt gospodărite cu aplicație dinamică, astfel că nu mai poți afla „un cotlon liber” în a cărui găoace timpul devine „etate”.
Poetul e împins să găsească „alte cuvinte” și, prin mijlocirea lor, să regăsească starea de vis și să se elibereze de melancolia care îl locuiește fără voia lui: „Mintea de cristal e foarte colțoasă/ E lumină carbonizată/ Gata să se spargă să se împrăștie/ Până unde poate ajunge/ Cu ea nu e de glumă/ Ea nu poate fi bolnavă/ Ea nu poate fi decât limpede/ Lucrurile nu pot fi niciodată acoperite/ Sau prăfuite/ Nici numărate.// Mintea de cristal nu e un anume fel de minte/ E mintea însăși răspândită peste tot/ Cel mai la vedere în cristalinul ochiului/ Cel mai ascuns în hematiile zeului poștaș/ Cel mai bine în creierul necunoscut al munților/ Și al oamenilor/ Cel rău în fumul de cărbune// Mintea de cristal nu e mintea de pe urmă/ Nu are înțelepciuni scăpări vitejești/ Nu salvează pe nimeni de la înec/ Dar nici nu este un agent al morții/ N-o vezi n-o simți n-o auzi dar te ține de mână/ Și te duce unde vrea ea// Nu știu cum/ Dar mă gândesc/ Cât îmi permite mintea mea cea proastă/ Că are funcția de șef al serviciilor executive/ Și le mai scapă și lor câte o tangentă/ Câte o durere în plus câte o sudalmă/ Câte o trecere mai stângace de pe un picior pe altul.”
La Traian Ștef, raționamentul constituie vectorul axial, așadar e de neînlocuit. Viața e la fel de încurcată ca și poezia și, în consecință, e necesară o rațiune acreditată (s.n.). Nu grația e vânată, ci verosimilitatea. Redundanțele agravează neorânduiala lumii și a ființei, a eului, de asemeni. Dumnezeu „[p]are a fi înlocuit raționamentul/ Cu ceva ce încă nu are nume”, oferind spațiul pentru a trăi în abstracțiunea lui ca „Într-un curcubeu de cristal”.
Zice Ștef: „Mă chinuie redundanțele”, ceea ce ar putea constitui, cum ziceam, vectorul axial al poeziei/existenței sale și, de bună seamă, partea esențială a artei poetice, respectiv un titlu general pentru poezia de acum. „Pentru că lucrurile nu merg/ Cum cred eu că ar fi bine.” Divagațiile sunt direct vizate ca primejdii ființiale și literare. Harababura copleșește eul. Se poate reciti poemul de mai sus.
Poezia lui Ștef e, cum scria Raicu despre Marius Robescu, „clădită în respectul desăvârșit al adevărului lăuntric, disprețuind emfaza și spectacolul, pasionalitatea exterioară, imaginația fără acoperire, indiscreția, vulgaritatea de toate felurile”. E o poezie lucidă, superior controlată, de mare rigoare etică.
