Un motto din Titu Maiorescu vorbește despre „neobosita și nemiloasa cizelare” specifică „celor pătrunși de sfințenia formei”; un altul, din Eminescu, în consens, aparține poetului Luceafărului: „Erau atâtea de îndreptat”; în fine, un al treilea e din Czesław Miłosz, fiind o judecată privind relația dintre credința generată de rezistența personală.
Ion Pop, în Prefață, subliniază rolul pe care îl are așa-zisa „lampă metaforică” deambulând pe cărările Poeziei. El consideră că „Multe dintre poemele acestei antologii, chiar dacă nu majoritatea, sunt, în fapt, niște arte poetice”, care au drept obiect „lucrul la poem”, „cu încercări/tatonări succesive de a rescrie poemul «ideal»”.
Rubrica căreia aparține acest gen de considerații critice nu permite desfășurări ample de analize și sinteze, cum, de altfel, antologia, mai ales acum, la a II-a ediție, ar merita-o. Cât, cum, ce viziune, ce experimente și câte dificultăți învinge autorul, fără grabă (titlul se potrivește), dar și fără oțiu, el aruncându-se singur în groapa cu lei. (Hic sunt leones!) „Leii” sunt comilitonii considerați stele fixe ale lumii rotitoare a poeziei: „Saba, Montale, René Char, Sandburg, Dürer, Pessoa, Mircea Ciobanu (acesta l-a instruit pe Drăghici în misterele poeziei), Nichita Stănescu, Wallace Stevens, E.A. Poe, Baudelaire ș.a. Ștefan Ion Ghilimescu precizează nu mai știu pe unde: „Asemeni celor mai prețuiți maeștri ai lumii din toate timpurile, în materie, Drăghici are instinctul de a adopta în creația sa tonul cel mai nobil și mai poetic cu putință, tonul melancoliei (s.n.)” Da, tonul melancoliei ar fi un bun subtitlu al poeziei drăghiciene.
Cele trei texte critice selectate pentru coperta a IV-a oferă și ele perspective capabile să redea valoarea acestei poezii. Astfel, Al. Cistelecan oferă un vector: „Poezia lui Marian Drăghici e un limbaj de convertire, un limbaj ce suferă, într-un proces gradual, agresiunea prezenței divine. Ea devine o cale revelatorie și se înscrie între limbajele tari, contopindu-se cu rugăciunea.”
Se observă dintru început – ceea ce constituie un element de căpătâi pentru toată poezia lui Marian Drăghici (observă Dan Cristea) – preocuparea majoră pentru arta sau artele poetice. „În această privință, Marian Drăghici este poetul care a reușit, probabil cel mai bine dintre poeții recenți, să dea greutate, consistență, amploare epică și dramatism credo-urilor sale despre poezie, limbajul acesteia și locul ei în lume. Deopotrivă, poetului i-a reușit o punere în scenă extraordinară a «vârstelor poetice», a rupturilor de existență și de poezie, a relațiilor profunde dintre scris și poezie («toată biografia mi-este pusă în scrisul meu, atâta cât/câtă e»).”
Ion Holban vine cu ale precizări utile: „În poeticile de altădată, romantică și simbolistă, visul (s.a.) era un refugiu, un spațiu securizant, departe de asprele atingeri ale realului – insula lui Euthanasiu – unde poetul elabora (s.a.) textul. La Marian Drăghici e textul visat (s.a.); visul transcrie (s.a.) ceea ce va fi fost deja scris altundeva, cu litere aurii, derulându-se încet dinspre cer spre pământ asemeni scării lui Iacob pe care urcă și coboară îngerii; visul, iar nu poetul «în vis», elaborează (s.a.) textul: melcul e poemul visat, cochilia purtătoare e poetul însuși, în formula atât de originală a liricii lui Marian Drăghici, al cărei «fir», iată, nu se află «în cap», ci în nescrisul (s.a.) ce așteaptă să fie visat.”
„O bufniță de zece tone”, citesc undeva acest vers și îmi rămâne pe creier. Îmi sugerează tunetul care sfărâmă poezia ca pe un taifun; sunt înjghebările pasagere făcute de poet în căutarea celei autentice, a poemului echivalent destinului: „N-au întâlnit armonia./ Tunetul armoniei prea tari,/ asta da,/ lanțuri lanțuri într-o casă departe,/ chiar zăpada subțire a îmbrățișării din moarte.// N-au întâlnit armonia,/ Tunetul picurând otrava armoniei prea tari/ cu un scurt zuruit sub o rază târzie. Și dulăii, dulăii – doar urechi sub o rază târzie./ Și din nou un foarte scurt zuruit lanțuri lanțuri.// N-am întâlnit armonia nici eu./ Am întâlnit – ca să vezi! –/ seara la masă între ai mei/ arborele fix al muțeniei./ Și vertebrele clevetind/ și ai mei/ acel ram înflorind în șira spinării mele/ acel ram de vârf/ acel ram.// Și pe ram o bufniță de zece tone/ (îmi apăru clar destinul).”
Poetul are credința în corpul imaginar al ideilor poemului, altfel, acestea din urmă au un corp literar/literat, ceea ce consfințește valabilitatea drumului poeziei de la preexistență la prospețimi ultime de o fragranță indimenticabilă („ultimii fragi sălbatici”). Ființa în miracol intră în demonia ruminației de sine. „Numai sens și dulceață” emană, în chip paradoxal, din mecanismul acesta a căutării nesățioase a poemului ideal, i.e. destinal. Lumea interioară a ființei poetice e un univers care, pentru folosi o revelație pascaliană, are centrul pretutindeni și circumferința nicăieri.
Melancolia mi se pare axul acestei poezii – Marian Drăghici este inegalabil la acest capitol. Pentru că ea nu e o simplă emoție precară, perisabilă, ci un destin. Mi se pare limpede caracterul de destin al poetului. Marian Drăghici, melancolicul delicat și puternic.
