Seva poeziei lui Ion Pop curge pe două etaje sau, altfel spus, două partituri paralele duc frazarea de adâncime, dându-i spațiu de profunzime și rezonanță, comunicând între ele. Primul etaj e cel uzual, cotidian, intrat într-un fel de automatism al sensului; un limbaj al cărui lexic nu are funcție evocatoare, expresivă. Așteptarea vreunei aventuri a desprinderii de utilizarea colectivă nu are șansă de particularizare.
Al doilea etaj este cel în slujba căruia stau sarcinile simbolizării (și ale tropilor ce intră în acolada acesteia). Acesta are la dispoziție natura celui dintâi ca un fel de cer cu fulgerări ale revelării feței ascunse a „cuvintelor tribului”. Ca un „hermeneut cu experiență” – cum se spune într-un vers –, Ion Pop ajunge la „proba focului” ca la un final aducător de expresivități surprinzătoare care nu păreau posibile în inerta masă a limbajului uzat, obosit, erodat. Iată poezia care dă și titlul noii cărți: „Mă gândesc, prozaic și birocrat, că, la urma urmei,/ cel mai economic capăt de drum/ ar fi cenușa./ S-ar câștiga ceva/ și din expresivitatea poetică a sfârșitului./ comparația cu focul/ neputând fi ratată nici ea.// Foarte uzata metaforă, veștedul simbol al flăcării./ ar mai căpăta un lustru oarecare, de multă vreme,/ luminoasa, ultima transfigurare/ ar licări cât de cât/ în Universul cu atâtea,/ prea multe, găuri negre,/ iar cenușiul de sub ea/ s-ar identifica mai simplu și mai direct/ cu pământul, scurtând Purgatoriul/ inestetic, cu foșgăiala impură/ de scandaloase larve/ inculte și primitive.// S-ar pierde, desigur, destul de mult/ din autenticitatea imaginilor –/ cei doi metri de pământ tradiționali aruncați deasupra/ ar întreține, vai, minima obscuritate/ așa de necesară înmulțirii conotațiilor/ dar întorcând anacronic lectura Textului/ la o depășită, obositoare close reading,/ împiedicând mai lejera/ interpretare deconstructivistă și tranzitivă./ mai potrivită cu mult, desigur,/ ba chiar în pas cu/ noile vremuri poeticești.// Așa vom împiedica, poate, să putrezească/ însuși Marele Sens/ cum mă temeam odată/ evocând niște pești otrăviți din Sena/ și mă mai tem uneori/ în câte-un prea puțin demn/ moment de slăbiciune.// Da, mă chiar tem uneori,/ și mi-e de pe-acum rușine,/ de acel prea puțin demn/ moment de slăbiciune.// 12 iunie 2020”.
Adăpostul în flacără, recursul la miturile istorice și la cele culturale, inerția cotidiană ca stare de amânare a strigătului final (măruntele întâmplări ale zilei), anonimatul ca odihnă a ființei obosite de a fi, recursul frecvent la oferta scrierii și lecturii ca operațiuni metafizice, frecventa utilizare a „lecturii” obiectelor și întâmplărilor prezentului imediat ca ocazii de a înnobila insignifiantul ca suport al metaforei mitice, într-un cuvânt, o mare bogăție de fapte transfiguratorii ale inteligenței poetice. Nu în ultimul rând, cititorului mai puțin cunoscător al mecanismelor scrisului poetic al lui Ion Pop trebuie spus că nu lipsește aici umorul, ironia, autoironia, o anume detașare pe care intelectul le impune ca ingrediente ale scriiturii.
